1,042 matches
-
ne pierdem, și totuși lume în care putem aștepta, ne putem regăsi ca în propria noastră lume. Nu e aceasta tocmai lumea poemului, nelumea poetală 30 în care intrăm ca într-o zăbovire cu noi înșine, cu netimpul unui dor nespus? Ceva luminează dar nu suntem în lumină, abia "în tinda luminii"; suntem "cu cerul vecini" și totuși nu ne împărtășim cerului, doar "oaspeți" la curțile dorului. Ce să însemne această stare de beatitudine ambiguă, de așteptare a unei împărtășiri amânate
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
tăceri. Sufletul singur e martorul stingerii, vede golirea: "sufletul meu e de aur", "coaja căzută din seară", "clopot de timp și de moarte", "sufletul meu de tăcere". Dar stingerea aceasta aprinde poemul, luminează mai intens decât orice apariție; ea lasă nespusul să ne atingă, dăruind priveliștea genuină a tăcerii. Ion Vinea și epifania vizibilului Irealizare și desensibilizare Vorbeam de trecere prin intermediul luminos al transparenței care este chiar trupul subtil, invizibil, al diafanului. Caz în care nu avem de a face propriu-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în afara oricărei experiențe; este procesul prin care ființarea se întoarce la simpla ei posibilitate sub-înțeleasă, acolo unde ea e pozitivitate a unui sensibil insesizabil 13. Cât despre limbaj, el e vocea nimănui, de vreme ce e voce a lucrurilor vii, nevăzute și nespuse, neposedate de o privire 14. Vedere destituită din intenționalitatea "cu privire la", substituită - prin reducție la preobiectiv - de ceea ce rămâne "același", dar cu semn schimbat: nefigurabil și indicibil. Într-adevăr, ce rămâne nevăzut și nespus după ce toate ale lumii rămân în suspensie
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
arată adevărata față a celor pe care le face rostind. "Aici/ cuvintele nu mai pot fi auzite/ decât intrate-n sfânta lor cadență"51, reîntoarse la sensul dintâi, în ritmul indicibil al necuprinsului în care toate se cuprind: "Numim lumini nespuse și singura lumină/ și nimeni, niciodată/ izvorul să-l privească,/ buna umbră/ adâncul necuprins"52. Necuprinsul - incomprehensibilul - e neasemuirea, apariția de nespus și de neprivit a străfundului, "Cuvânt/ văzduh", "roua Cuvântului ce-nvie dăruiește", dă numele și "înfățișarea cuvintelor": "izvor
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
intens, e o "lumină mai presus de strălucire", căci tot ce, fără a fi văzut, dă de văzut, înalță vederea "dincolo de cer, în lumină"75. Chipul supraceresc al divinului se ascunde în lumină, în slava nevăzutului, iar ceea ce "numim lumină nespusă și singura lumină/ ascunsul"76 e vălul transparent al luminii prin care se filtrează imaginea lui Dumnezeu. "Oare nu vi s-a părut niciodată/ lumea atât de transparentă?"77 Iar chipul divin nu este el atât de inexistent, atât de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ne aflăm în misterul unde ceva e hărăzit să fie chemat și să se înfățișeze chemării, să înceapă să fie în lumina în care toate se nasc din nou. Urma fără formă și apariția deschisă în Poezia lui Petru Creția Nespusul transpare, apare în interstițiile limbajului, dar spune el totuși ceva în înțelegere sau se arată doar în forma unei imagini de văzut? Intuim ceea ce vedem în imaginație, dar care e semnificația prin care imaginea se rostește, nu doar se descrie
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în trupul poetal al imaginii. Nu semnifică nici mai mult nici mai puțin decât arată, iar ceea ce semnifică se spune, vorbește și dă de înțeles în chiar măsura în care dă de văzut. Arată mai mult nespus decât spus, iar nespusul lasă de înțeles, se vede subînțelegându-se în imaginea în care răsare. Ce vedem, de pildă, când, în poemul Curând de Petru Creția 1, se spune: Curând vom trece/ De sub furtuna mută a soarelui/ În ființa clement stăpânitoare a nopții
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în suspensia trecerii 3. Lasă în trecere o urmă amorfă, semnul fără formă al inaparentului. Semnul acesta e singurul care se vede în timp și în noapte, ca într-un fel de cameră obscură, căci în el se arată cele nespuse și ascunse, așa cum în oglinda apelor transpare albul care le dă limpezimea 4. O imagine informă în care toate trec spre început, reîncep în golul care le reflectă în lumină 5. Dacă urma este fără formă, ea pune totuși în vederea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
sa desenând stări existențiale neestetizate, la limita dintre viziunea plată - sărăcită - a desemnificării și experiența unei inițieri în misterul banalității 5. Ca atare frumosul izvorăște de altundeva, nu din ceea ce se spune, ci mai cu seamă din discreția învăluitoare a nespusului, insinuat între cuvinte, mereu cu fața întoarsă sau, în cel mai bun caz, cu desemnarea piezișă, oblică, a omisiunii. Aici imaginea se face nevăzută, a nimănui pentru nimeni, a nimicului care își arborează absența. Dar tot aici absența se vede
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se întrevadă sensul prin seria imaginilor care îl prezintă intuiției comprehensive. Ceea ce se înțelege, în această primă înfățișare a lor în imaginația cititorului, nu e mai mult decât ecoul difuz al unei infra-realități, căci prin limbajul care le rostește răzbate nespusul, orizontul mut dintre cuvinte: "planări tăcute/ potriviri de stele/ o vână de văzduh de toamnă/ se tulbură curgând înfiptă-n cer/ cum ai văzut puternicul și leneș fluviu/ răspândindu-se în mare/ pe vergele de aur au început/ să alunece
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
neclintite care lunecă în lumina neînțeleasă a nezborului, spre in-formul la care aspiră? Aspiră așa cum expiră, căci stă în natura imaginii să se mlădieze pe trunchiul aceastei duble mișcări, să stea în lumina care o absoarbe, în adierea unei respirații nespuse: "în tine însuți reîntors/ la vechile deprinderi/ potrivită e fruntea pe greul pământului/ vertebrele înfășurate strâns/ și orice naștere de-acum se va petrece/ pe-un izvor tăinuit de fântână curată/ vântul venit de departe cum bate/ linii de sânge
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
încet/ în diamantul fără muchii/ din care numai astrele-nfloresc". Ceea ce se deschide, în inima poemului, este chiar putința lui de a fi, sensul în care el ia naștere și luminează, fulgeră înțelegerea 42. Deschidere a vederii deopotrivă, căci acum nespusul se întrevede prin ceea ce se spune, se lasă spus în imaginație. Altfel spus, se rostește (în) vizibil, așa cum - sinestezic - "se-aud miresmele pocnind" și "un fier mai palid și mai firav" se spune altfel pentru a putea fi văzut. Se
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
palid și mai firav" se spune altfel pentru a putea fi văzut. Se spune cum nu a fost niciodată spus, în imagini creatoare de imagini, în manifestările vizibile ale invizibilului. Doar acestea vorbesc în înțelegere, căci în ele înflorește sensul nespus al întemeierii. Nu se vede decât ceea ce nu se spune, iar în lumina nevăzută imaginea ia forma genuină a nespusului, strălucește în caratele poemului. Imaginea retrasă (Gheorghe Istrate) Faptul că nespusul se absoarbe inspirator în fondul originar al semnificabilului nemanifestat
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în imagini creatoare de imagini, în manifestările vizibile ale invizibilului. Doar acestea vorbesc în înțelegere, căci în ele înflorește sensul nespus al întemeierii. Nu se vede decât ceea ce nu se spune, iar în lumina nevăzută imaginea ia forma genuină a nespusului, strălucește în caratele poemului. Imaginea retrasă (Gheorghe Istrate) Faptul că nespusul se absoarbe inspirator în fondul originar al semnificabilului nemanifestat arată imaginea retrasă în inaparentul unei rostiri care ni se dă în imaginație înainte și dincolo de cuvântul rostit al textului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
acestea vorbesc în înțelegere, căci în ele înflorește sensul nespus al întemeierii. Nu se vede decât ceea ce nu se spune, iar în lumina nevăzută imaginea ia forma genuină a nespusului, strălucește în caratele poemului. Imaginea retrasă (Gheorghe Istrate) Faptul că nespusul se absoarbe inspirator în fondul originar al semnificabilului nemanifestat arată imaginea retrasă în inaparentul unei rostiri care ni se dă în imaginație înainte și dincolo de cuvântul rostit al textului 43. Cuvântul nu numai că e privat de funcția sa referențială
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ia act de ele, laolaltă cu orice experiență care ar da seama de pulsul lor în existență. Ceea ce pare să fie dispersia ultimă în neantul în care originea nu mai e cu putință este de fapt retragerea în lumina celor nespuse, reașezarea într-o altă structură, în substratul în care lucrurile nu pot fi spuse, ci își rostesc ele însele nespusul, prezintă imaginea întoarsă a transparenței mundane. Sub-înțelese - ba chiar pre-înțelese - revelator, se devoalează numenal în chiar eclipsarea manifestării fenomenale: "se-
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
fie dispersia ultimă în neantul în care originea nu mai e cu putință este de fapt retragerea în lumina celor nespuse, reașezarea într-o altă structură, în substratul în care lucrurile nu pot fi spuse, ci își rostesc ele însele nespusul, prezintă imaginea întoarsă a transparenței mundane. Sub-înțelese - ba chiar pre-înțelese - revelator, se devoalează numenal în chiar eclipsarea manifestării fenomenale: "se-adună lumea-ntr-o lumină/ ca floarea- ntr-un grăunte viu/ abia atinsă de-o albină/ ce soarbe clipa din târziu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vedem ce spunem, iar cuvântul plimbat printre umbre și ramuri nu spune mai mult decât vede: umbre și ramuri, văi înflorite și peisaje pictate. Spune poemul totuși mai mult decât ceea ce ne dă de văzut? Vede mai mult rostindu-și nespusul? Ceea ce nu se vede nu se spune, la fel cum nespusul nu cere să fie văzut. Aici, dezimaginarea este și dezidentificare; nu numai că nu avem de a face cu un orizont imaginar spre care schemele textului ne-ar conduce
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
spune mai mult decât vede: umbre și ramuri, văi înflorite și peisaje pictate. Spune poemul totuși mai mult decât ceea ce ne dă de văzut? Vede mai mult rostindu-și nespusul? Ceea ce nu se vede nu se spune, la fel cum nespusul nu cere să fie văzut. Aici, dezimaginarea este și dezidentificare; nu numai că nu avem de a face cu un orizont imaginar spre care schemele textului ne-ar conduce, dar nici cu un eu poetic închipuit în prezența sa scenică
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
reprezentare. Cuvântul nu doar că descoperă în sine un adânc pe care simpla denotație îl trece cu vederea, dar el e orb oricărui spectacol reprezentat în textura destrămată a lumii. "Groapa oarbă" din cuvânt e imaginea vacuității rostirii de dinaintea rostitului, nespusul - adânc grăitor ! - al nevederii și al nonmanifestării. Căci ce ar putea să vadă și să spună cuvântul descărnat, destrupat (de vedere și de cuvântare) ca de veșmântul sclipitor al celor trecătoare? A treia și ultima încercare le împlinește pe cele
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
mai înțeleg nimic/ până ce se limpezește apa din ligheanul de seară". Pentru început, experierea decuvântării, destructurarea discursivă; cuvântul nu mai exprimă un sens dat înțelegerii, rostitul abdică din orizontul unei denominații - acum - superflue. El se întoarce la rostirea în care nespusul prefigurează actul comunicativ, dar spune mai mult prin omisiunea referentului. Vorbele răstălmăcite până la întunecarea înțelegerii traduc tocmai, prin anticipație, întoarcerea pe dos, tulburarea pertinenței lingvistice. Cuvintele nu mai au ce și despre ce vorbi, nici nu se adresează cuiva anume
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
obârșii" (Maurice Blanchot, Spațiul literar, Editura Univers, București, 1980, p. 276). 43 Fără îndoială că "ceea ce este spus în poem pare inseparabil de poemul care îl spune" (Roger Munier, op. cit., p. 129), dar lasă totodată să transpară, prin țesătura cuvintelor, nespusul care, la rândul lui, tot în textura poemului își are referentul, și nu în vreun model din afara lui. 44 Vol. Rune, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 219. 45 Proces de esențializare prin reducție - în întregul ciclu intitulat " Despărțirea de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
să teme ...; iar cătră oricare om nu-ș scoate căciula, fie măcar de cea mai mare treaptă. Cum și cei ce sunt oareșce de mai înaltă treaptă decât proștii țerani obicinuiesc către treapta cea mai mare să se arate cu o nespusă și necuviincioasă lingușire, iar către cel mai mic, răstit și îngânfat, vrând numaidecât să-i arate că este mai mare decât acela" (Golescu, 1963: 166). Așa cum transpare și la Cantemir, dar într-o altă formă, mai degrabă optimistă aici, Bălcescu
by Tudor Pitulac [Corola-publishinghouse/Science/1067_a_2575]
-
culpă nelămurită îl apasă. Bologa simte că "imputarea" trebuie să prindă glas. Ea vine de altundeva, nu din el, tocmai pentru că în vederea responsabilității morale eroul este apărat de toate legile. Mai mult, Bologa așteaptă "să mai afle de la dînsul ceva nespus de important". Obiectivată (în reproșul tăcut al celuilalt) și temută, vina pe care deocamdată o simte dîndu-i frisoane este că ceva a scăpat înțelegerii lui, sau că acest ceva este blocat în refuzul de a vedea lucrurile sub o altă
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Efectul provocat de cuvintele papei nu este de tip mecanic, ci chimic: ele au catalizat, ca un compus chimic, o soluție instabilă pe care nu au creat-o. În ceea ce-i privește pe istorici, ei îngroașă lunga listă de cuvinte nespuse, motivații și scopuri neformulate care explică de ce aceste apeluri la cruciadă au putut fi lansate, fiind ascultate și urmate de efecte: necesitate de a deturna cavaleria de la războaiele fratricide, suprapopularea, incapacitatea familiilor de a-și înzestra urmașii, voința papei de
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]