1,702 matches
-
tulburări de comportament. Se manifestă la pesoanele închise în sine, timide și care au complexe de inferioritate, sunt izolate, mereu concentrate pe probleme fără nici o importanță, sunt ușor impresionate de tot ce-i înconjoară sau sunt frământate de unele idei obsedante. OLIGOFRENIE (< fr. oligophrénie, cf. gr. oligos - puțin, phren - minte) - Termen psihiatric prin care se descrie o stare de deficit al funcțiilor de cunoaștere și de dezvoltare neuropsihică (intelectuală, afectivă, volițională), incompletă, globală și ireversibilă. Este cauzată de unele suferințe cerebrale
[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
-
net în favoarea textelor antume, considerate singurele care au primit cu adevărat girul creatorului. Opera eminesciană este cercetată cu ajutorul a două modalități: una istoristă (în care, totuși, biografia este subsumată operei) și una tematică (în care locul de căpetenie revine laitmotivelor obsedante). Istoricul literar îmbină sugestiile biografice cu jaloanele oferite de operă, precum apariția unui motiv definitoriu sau atitudinea față de limbaj. El investighează cu deosebire modalitățile prin care Eminescu se detașează de precursori, pentru a dobândi ceea ce se numește „identitatea ascunsă a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286843_a_288172]
-
identifică cel principal. Cu știința autorului, pare că plutește confuzia, alimentând ambiguitatea. Planurile se succedă cu repeziciune și se intersectează, eroii își schimbă partenerii, desfășurarea epică se orientează în direcții neașteptate, problematica este și ea complicată. Nu lipsesc referirile la „obsedantul deceniu”, frecvente în proza românească din anii ’80. Un episod remarcabil se desfășoară într-un sanatoriu de boli psihice - „Munții Nevrozei” -, unde inginerul Moțiu confecționează „pești mecanici”, scopul vizând „devierea unor energii care creează tensiuni”, ceea ce ar reprezenta „salvarea personală
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289468_a_290797]
-
șoc306. Nimic nu atrage și nu excită că întâmplarea, atât de legată de capitală și de femeie. Femeia este tulburător de excitanta în rapiditatea și caracterul de proximitate al relațiilor pariziene. Această mitizare a primei întâlniri și a imaginii sale obsedante permite construirea universului iubirilor fulgerătoare prin efectul pe care îl produce femeia pariziana 307. Pariziana întreține mitul întâlnirii romantice neașteptate, cu toate ca de multe ori are grijă să o regizeze în prealabil. Frédéric califica prima întâlnire cu doamna Arnoux că o
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
autorului, Cu fața spre ceilalți (1971), cuprinde schițe și povestiri al căror stil alert și nervos încearcă surprinderea amănuntului semnificativ în banalitatea situațiilor cotidiene. Personajele sunt creionate din câteva gesturi și vorbe definitorii (precum bețivul din bucata Mozaic, care repetă obsedant aceeași propoziție), într-o proză construită din fragmente de dialog juxtapuse aparent la întâmplare (Meandre), urmând capriciile unei inteligențe ludice. Ca dramaturg, A. este interesat îndeosebi de situațiile-limită: refăcând, din perspectivă morală, procesul celor care au intrat în pușcăriile comuniste
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285246_a_286575]
-
perspectiva construcției formale a operei, abilitatea dramaturgului de a sugera procesul prin care medicul ajunge să comunice cu vocile obscure din straturile profunde ale psihicului lui Ducu Câmpeanu (un alter ego al autorului), prin trecerea gradată a amintirilor unui trecut obsedant (moartea soției inginerului, greva spontană a muncitorilor din subordinea sa) din memoria răvășită a pacientului în discursul echilibrat al unei înțelegeri care vine însă prea târziu. Nimic despre Hamlet (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor) aduce în scenă „realitatea lichidă” a perioadei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285246_a_286575]
-
tulburare a percepției, dar care îi permite - prin asocierea sistematică a trăsăturilor obiectelor din realitatea exterioară cu cele ale obiectului care obsedează subconștientul - să le recreeze în conformitate cu logica dorințelor subconștiente, supra-determinându-le contururile și structura, pentru a pune în evidență "imaginea obsedantă". Cu alte cuvinte, sistemul interpretativ "paranoic" deconstruiește obiectul pentru a-l reconstrui imediat, după schemele structurale ale fantasmei, creând forme alternative. E cazul Măgarului putrezit, metafora discutată într-un articol din 1930, de unde reiese că, pentru Dalí, corpul putrezit al
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
o specială auto-pudoare, la vechiul mecanism ce are în el ceva pe care de bunăvoie îl confundăm cu însăși esența naturii căreia, după Heraclit, îi place să se ascundă. Paranoia se slujește de lumea exterioară ca să pună în valoare ideea obsedantă, cu tulburătoarea particularitate de a face valabilă realitatea acestei idei pentru alții. Realitatea lumii exterioare slujește drept ilustrare și probă, și este pusă în serviciul spiritului nostru (Dalí 2005a: 151-152, s.n.). Termenul de "paranoia" folosit de Salvador Dalí în eseu
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
fost posibilă datorită violenței gândirii paranoice care s-a slujit, cu viclenie și pricepere, de cantitatea necesară de pretexte, de coincidențe etc., profitând de ele pentru a face să apară a doua imagine care, în acest caz, ia locul ideii obsedante. Imaginea dublă (de exemplu, imaginea unui cal care este concomitent și imaginea unei femei) se poate prelungi continuând procesul paranoic, existența unei alte idei obsedante fiind atunci suficientă pentru a apărea o a treia imagine (imaginea unui leu, bunăoară) și
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
pentru a face să apară a doua imagine care, în acest caz, ia locul ideii obsedante. Imaginea dublă (de exemplu, imaginea unui cal care este concomitent și imaginea unei femei) se poate prelungi continuând procesul paranoic, existența unei alte idei obsedante fiind atunci suficientă pentru a apărea o a treia imagine (imaginea unui leu, bunăoară) și așa mai departe până la concurența unui număr de imagini limitat doar de gradul de capacitate paranoică a gândirii (2005a: 152-153, s.n.). Împărtășind preceptul suprarealist conform
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
să descopere sensuri și interpretări alternative ale obiectelor reale: Activitatea paranoico-critică organizează și obiectivează în mod exclusivist posibilitățile nelimitate și necunoscute de asociere sistematică a fenomenelor subiective și obiective care ni se prezintă ca niște solicitări iraționale, numai datorită ideii obsedante. Activitatea paranoico-critică descoperă prin această metodă "semnificații" noi și obiective ale iraționalului, ea face să treacă lumea delirului în planul realității (Dalí 2005f: 257). Ambiția mărturisită a pictorului catalan este "ca lumea imaginativă și lumea iraționalității concrete să aibă aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
spune așa" (apud Carrouges 1974: 208). Variațiuni vecernale Fascinat de "mitul tragic" din Angélus, de Jean-Fançois Millet, Dalí a transformat tabloul pictorului francez într-un "model" prin care încearcă să explice semnificația profundă a lucrurilor. Percepția realității prin intermediul unei imagini obsedante, exterioare, dar perfect integrate în ea, nu numai că dezvăluie dimensiunile fantasmatice ale reprezentării, ci prin jocul analogiilor conferă operei o mare putere onirică și lirică. Atracția este atât de irezistibilă, încât pictorul spaniol se "inventează", la un moment dat
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
o dorință refulată ce pune în lumină sursele ei atavice, paranoia își dovedește eficacitatea tocmai prin capacitatea ei de a uni imaginea delirantă, arta și dorința. Arta lui Dalí ne dezvăluie felul în care realitatea se reconstruiește în jurul unei idei "obsedante", aberantă dar perfect coerentă, care ordonează logica viziunii. Pictorul spaniol explorează resursele iraționale al imaginii chiar înainte de 1930, construind un simbolism complex și foarte personal. Astfel, în Enigma dorinței (1929) figurează o stâncă antropomorfică poroasă, în care artistul a gravat
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
prin care se urmărește un scop criminal, anchetatorul devenea nervos și repeta în disperare: Nu, domnule! Legionarii s-au bătut ca să compromită etc., etc... Repeta de „n” ori ca să-ți rămână în conștiință acuzația, ca un laitmotiv, ca un refren obsedant, de care să nu poți scăpa. Apoi erai trimis la cameră. Dumnezeu dejoacă intenția securității Când au socotit că totul este pregătit, într-o dimineață la servirea cafelei preparate din orz prăjit și opărit, ne-au anunțat prin vizetă: Bea
Imn pentru crucea purtată – abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce by Virgil Maxim () [Corola-publishinghouse/Memoirs/863_a_1818]
-
sistemului managerial", de "puterea de veto deținută de birocrație", de situații în care guvernele recurg la "măsuri de fațadă" pentru a înșela vigilența organelor comunitare. Tonul dezbaterilor la acest capitol a fost imperativ. Principala cerință subliniată, devenită o teză aproape obsedantă, s-a referit la calitatea profesională a celor care compun mecanismul coordonator și autoritatea cu care sunt investiți. O politică externă și o diplomație europeană comună 1. Politica externă și diplomația apăreau invariabil, în dezbateri, ca dispunând de cele mai multe atuuri
[Corola-publishinghouse/Administrative/1540_a_2838]
-
nu s-a vrut o exegeză a operei, ci, mai degrabă, o schiță de portret. Oricum, restituirea lui Camil Petrescu s-a simțit în scriitura romanului Frica de duminică (1982), unde C. radiografiază existența anodină a unor intelectuali din perioada „obsedantului deceniu”, care, spre a uita de propriul vid sufletesc, își consumă viața propunându-și doar scopuri meschine, pentru simplul motiv că sunt mai ușor de atins. Ca editor, s-a remarcat prin îngrijirea sau prefațarea operelor lui Ion Barbu, Al.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286036_a_287365]
-
5-6; Z. Ornea, Vulcănescu despre Nae Ionescu, RL, 1992, 26; Gheorghe Grigurcu, Un candidat la canonizare: Mircea Vulcănescu, F, 1992, 9; Eliade, Împotriva, 251-256; Mircea Iorgulescu, Contribuție de istorie literară, RL, 1993, 24; Ierunca, Subiect, 9-17; Romulus Vulcănescu, Un proiect obsedant, L, 1994, 7; Arșavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Iași, 1994, 51-59; Marta Petreu, Mircea Vulcănescu, APF, 1995, 3-4; Cicerone Poghirc, Mircea Vulcănescu sau Conștiința românească fără complexe, CC, 1995, 3-4; Caraion, Tristețe, 91-95; Mircea Vulcănescu, MS, 1996, 1-2
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290666_a_291995]
-
mintea mea din durere sălbatică în tristețe, dar niciodată în indiferență. Și, într-un fel, am continuat s-o caut, dar era vorba de o căutare cu totul diferită și involuntară, un fel de căutare ca în vis. Mânat de obsedanta mea amintire, încercam parcă s-o „reîncarnez“ în felul în care se mișca, în care mergea, ca și cum o schemă fizică a făpturii ei m-ar fi însoțit neîncetat. Și astfel, mai ales pe măsură ce durerea ascuțită se domolea, continuam „s-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
porii. Pe vreme însorită, îmi petreceam timpul pe stânci. Gilbert făcea de pază la ușa din față și se ducea după scrisori, numai că-nimeni nu venea în vizită, iar Hartley nu-mi scria. M-am reîntors la vechea mea pasiune obsedantă pentru colecționarea pietrelor, culegându-le de prin crăpăturile spălate de valuri și bălțile dintre stânci și ducându-le apoi pe pajiște, unde Gilbert mă ajuta să îngrădesc marginea peticului de iarbă. Pietrele, atât de mărunt granulate, atât de felurit împodobite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
replici, Hartley începu să plângă și-mi îngădui să-mi încolăcesc brațele în jurul ei. Nu mi-a mai pomenit de Clement. Era unul din acele momente în care părea că din mila și din iubirea mea încolțește speranța. Și reflectam obsedant asupra faptului misterios că Hartley avea o conștiință la fel de vastă [i o istorie la fel de lungă ca și a mea, și că nu voi ajunge niciodată să cunosc, nu voi avea niciodată acces la această făptură interioară. Eram, firește, nerăbdător. Mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
și, spontan, s-au pornit să cânte din nou. Repetau întruna - și nu dădeau nici un semn că s-ar apropia vreodată de un sfârșit - un cântecel italienesc, ale cărui cuvinte mi le pot aminti, deoarece Gilbert și Titus îl cântaseră obsedant în zilele precedente. Titus îl învățase pe Gilbert, și acum îl prinsese și Rosina: Eravamo tredici, siamo rimasti dodici, sei facevano rima, e sei facevan’ pima-poma-pima-poma. Dumnezeu știe despre ce putea fi vorba. Cântatul constituie, desigur, o formă de agresiune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
dragoste și atracția pe care continuam s-o exercit asupra ei, pentru că asemenea sentimente erau prea dureroase și-i făceau viața de nesuportat. Dar dacă ceea ce o lega de mine nu era deloc iubire, ci numai sentimentul de vinovăție? Vinovăția obsedantă poate supraviețui de-a lungul anilor, însuflețind fantoma celui nedreptățit. Un asemenea sentiment de vinovăție poate oare să stimuleze, să mimeze și o iubire îngropată? E posibil ca însăși Hartley, în acest lung interimat, să nu-și fi dat seama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
răsturnată, e o mare deasupra căreia gândul se avântă ca o luntre. O Barcarolă îngână o litanie amară, cu dor de neîntoarcere: „ barca somnului înceată/ Pe tăria depărtată/ Luneca-va printre nori.” (Somnul). Corespondentul terestru devine drumul de fier, cântecul obsedant al roților inspirând o adevărată beție a simțurilor. Pe drum traduce stingerea tuturor elanurilor, înecate într-o oboseală de viață, de rătăcire, de ultime și definitive deziluzii: „dar simt că pretutindeni sunt departe”. A fost remarcată la C. absența poeziei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286047_a_287376]
-
estet pentru mătăsuri, parfume și licori, pentru aerul din muzee, spațiu al „semnelor tainice” ale timpului, pentru șerpi și perle, acestea din urmă, metaforă a cuvintelor poeziei, smulse în teribila explorare a profunzimilor. Romanul La Tunique verte (1924) continuă temele obsedante ale autoarei: existența debusolată, călătoriile, întâlnirile și „accidentele” providențiale. Narațiunea la persoana întâi, multiplicarea perspectivei prin alternarea naratorilor, schimbările de registru - de la proza poematică la epicul dens și alert, de la reverie la dialogul spumos -, toate la un loc dau impresia
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286047_a_287376]
-
practicile staliniste (subl. n.) ale puterii"65. Nu există foarte multe texte în românește, publicate în România comunistă, în care adjectivul stalinist să fie folosit în context negativ. Era și o critică subtilă la adresa discursului oficial despre literatură din România "obsedantului deceniu". De altfel, cu doi ani înainte, în 1980, Paul Cornea era și mai explicit referindu-se la schematismul brutal - de factură realist socialistă, jdanovistă 66 - impus după 1948 în spațiul autohton: "Mult mai puțin conturată e sociologia literaturii; (...) amintirea
[Corola-publishinghouse/Science/84944_a_85729]