617 matches
-
a regiunii Pas-de-Calais din nordul Franței, atât pentru Înaltul Comandament German cât și pentru Hitler părea evident că artileria grea de coastă ar putea să împiedice traficul naval millitar și comercial aliat prin Strâmtoarea Dover (Pas de Calais). Chiar și planificatorii "Kriegsmarine" considerau că interzicerea traficului aliat prin strâmtoare nu era doar de dorit, dar și realizabil, în special datorită distanței mici de doar 34 km dintre Franța și Anglia. Din toate aceste motive s-au dat ordine pentru punerea pe
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
fiind o cacialma prin care s-ar fi încercat determinarea guvernului britanic să înceapă negocieri. El a notat că [[Napoleon]] nu a reușit să invadeze Anglia, iar dificultățile pe care a trebuit să le depășească împăratul nu fuseseră rezolvate de planificatorii Leului de mare. De fapt, în noiembrie 1939, comandanții flotei germane de război au elaborat un studiu cu privire la posibilitatea invaziei din Anglia în care au ajuns la concluzia că o asemenea acțiune are nevoie de îndeplinirea a două condiții - asigurarea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
la sărbătorirea oficială a celei de-a 60-a aniversare a încetării focului de pe podul Kall (7 noiembrie 1944). Istoricii militari au deschis o dezbatere cu privire la planul american pentru cucerirea pădurii Hürtgen. Una dintre analizele făcute ajunge la concluzia că planificatorii americani au subestimat forța și hotărârea soldaților germani, apreciind greșit că spiritul combativ al apărătorilor a fost distrus de victoriile aliaților din Normandia și după distrugerea [[Punga Falaise|Pungii Falaise]]. În același timp, comandanții americani nu au înțeles caracterul de
Bătălia din Pădurea Hürtgen () [Corola-website/Science/334394_a_335723]
-
britanice de cele americane. Ca parte a planurilor de atac, operațiunile terestre germane trebuiau să se desfășoare în condițiile vremii grele de iarnă, forțele tactive aliate fiind obligate în acele condiții meteo nefavorabile să rămână inactive la sol. Dacă prezumția planificatorilor germani cu privire la imposibilitatea asigurării sprijinului aerian de către aviația aliată s-a dovedit corectă, vremea proastă a ținut la sol în bună măsură și aparatele de zbor ale "Luftwaffe". În ciuda condițiilor meteo grele, "Luftwaffe" a reușit să ridice în aer 500
Operațiunea Bodenplatte () [Corola-website/Science/335042_a_336371]
-
Ju 87 "Stuka". Misiunile de luptă la care a participat în timpul campaniilor din Polonia (1939), Franța (1940) și primele faze ale luptelor din Uniunea Sovietică îl formaseră ca un remarcabil specialist al atacurilor la joasă înălțime, ceea ce îl recomanda drept planificatorul ideal al "Bodenplatte". Pe 15 decembrie, planul său a fost finalizat cu ajutorul mai multor comandanți de divizii aeriene, printre care Gotthard Handrick, Walter Grabmann și Karl Hentschel. Planul original prevedea sprijinirea ofensivei terestre din Ardeni, care începea pe 16 decembrie
Operațiunea Bodenplatte () [Corola-website/Science/335042_a_336371]
-
noapte ("Nachtjagdgeschwader") și de bombardiere medii ("Kampfgeschwader"), care urmau să acționeze ca avioane de diraje a atacului. Formațiunile car aveau să participe nemijlocit la atac erau formate în principal din avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 și Focke-Wulf Fw 190. Planificatorii militari germani au decis din greșeală ca rutele de deplasare ale multor unități să fie peste unele dintre cele mai puternic apărate zone de pe continent - și anume regiunea în care erau amplasate rampele de lansare ale rachetelor V-2 din jurul
Operațiunea Bodenplatte () [Corola-website/Science/335042_a_336371]
-
Diviziei a 116-a Panzer. Singura unitate puternică rămasă să facă față traversărilor aliate ale Rinului în zona de nord, Divizia 116, a început să se deplaseze spre sud dinspre frontiera germano-olandeză pe 25 martie. Panzerele trebuiau să contracareze ceea ce planificatorii germani considerau a fi cea mai mare amenințare - acțiunile Armatei a 9-a SUA. Intrarea în luptă a tancurilor germane s-a făcut imediat simțită și, la sfârșitul zilei de 26 martie, combinația dintre acțiunile panzerelor și drumurile proaste au
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
de vânătoare și 40 de bombardament. Flotila germană a ajuns în porturile de bază în seara zilei de 12 februarie. După ce bombardierele care au acționat pe timpul zilei au trebuit să se întoarcă pe aerodromuri fără să își fi îndeplinit misiunea, planificatorii Bomber Command au organizat raiduri de noapte asupra docurilor din portul Kiel. "Gneisenau" a fost mutat într-un bazin interior alături de nava sa bază, "Monte Olivia". Bocaporții fuseseră lăsați deschiși iar rezervoarele, care conțineau încă o mare cantitate de combustibil
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
susținea că indiferent cât de puternică este apărarea antiaeriană, în orice atac vor reuși să scape suficient de multe bombardiere care să distrugă țintele). Bătălia din Golful Helgoland dusă în timpul zilei a schimbat această poziție și i-au obligat pe planificatorii britanici să reevalueze posibilitățile RAF. Eșecul raidul i-a făcut de cei din "Luftwaffe" să creadă bazele de pe teritoriul german sunt invulnerabile în fața atacurilor inamice. Această încredere a crescut odată cu succesele "Wehrmachtului" din 1939-1941, care au făcut ca forțele aeriene
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
moment oferită americanilor a fost avionul britanic Spitfire, dar acesta nu avea capacitatea să zboare mai departe de malurile atlantice ale Europei. Politica strategică americană era diferită de cea a RAF. Moralul civililor germani nu era un obiectiv principal pentru planificatorii USAAF. Aceștia consideratu că atacurile împotriva obiectivelor economice, așa cum erau centralele electrice sau uzinele pot conduce mai rapid la rezultatele urmărite de RAF, fără să fie nevoie să se apeleze la „bombardamente nediscriminatorii asupra civililor”. Serviciile de informații americane dețineau
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
în timpul „Marii Săptămâni” (Big Week), în perioada 20-25 February 1944, ca parte a campaniei de bombardamente strategice din Europa. USAAF a lansat „Operațiunea Argument”, o serie de misiuni împotriva obiectivelor germane, care a devenit cunoscută mai apoi ca „Marea Săptămână”. Planificatorii militari americani au încercat să atragă Luftwaffe într-o bătălie aeriană decisivă prin lansarea unor atacuri masive împotriva industriei aeronautice germane. Dacă ar fi reușit să înfrângă Luftwaffe, aliații și-ar fi asigurat supramația aeriană, iar debarcarea din Normandia (Operațiunea
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
Bătălia Berlinului , a suferit pierderi grele și nu și-a atins obiectivele. Planul era să zdrobească moralul germanilor cu pierderi de cel mult 500 de bombardiere. Moralul germanilor a fost afectat într-o măsură mai mică decât s-au așteptat planificatorii britanici, RAF pierzând în timpul campaniei 1.128 de bombardiere. În același timp, germanii au pierdut doar 256 de avioane de vânătoare. Harris a încercat să reducă pierderile prin introducerea avionului de vânoare nocturnă De Havilland Mosquito pe post de escortă
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
procesului de producție, ceea ce explică faptul că deși industria militară și-a crescut nivelurile de producție, fabricile nu au reușit să atingă nivelurile planificate în anul 1944.. Plecând de la informațiile obținute din surse variate și din observarea mișcărilor de pe teren, planificatorii au tras concluzia că germanii suferă de crize locale profunde și că este nevoie de intensificarea bombardamentelor asupra trenurilor cu cisterne petroliere și a rezervoarelor din apropierea gărilor. Flotele aeriene americane 8AF și 15AF au demonstrat o creștere a preciziei atacurilor
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
dintre primele decizii a fost recomandarea de intensificare a atacurilor împotriva instalațiilor de producere a benzinei și de acordare celei mai mari priorități uzinelor de combustibil sintetic și rafinăriilor de țiței din România, Ungaria, Polonia și Germania (în această ordine). Planificatorii strategici au descoperit că aprovizionarea cu produse petroliere era veriga sabă a mașinii de război germane. În 1938, importurile de petrol ale Germaniei reprezentau 2/3 din necesarul țării. Odată cu apropierea momentului declanșării războiului, germanii au început să se bazeze
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
parașutiștilor le-a venit în ajutor Regimentul 151 de infanterie german. Germanii au planificat cu mult timp înainte cucerirea fortului. În timpul pregătirilor, parașutiștii germani au efectuat antrenamente pe o replica a exteriorului fortului în Cehoslovacia. Însuși Adolf Hitler a sugerat planificatorilor ca atacatorii să fie transportați până la fort cu ajutorul planoarelor, pentru evitarea problemelor care ar fi apărut în cazul parașutării unui mare număr de soldați pe o țintă mica și pentru evitarea detectării transportului de către stațiile de ascultare belgiene. Pentru distrugerea
Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333743_a_335072]
-
forței de asalt, în special al grupului „Granit”, era timpul. Geramanii consideratu că apropierea de țintă fără zgomot cu ajutorul planoarelor combinată cu nedeclararea oficială a războiului de către guvernul german avea să asigure atacatorilor elementul surpriză necesar obținerii unei victorii rapide. Planificatorii germani au considerat că belgienii aveau să își revină din șocul atacului după aproximativ o oră. După aceasta, superioritatea numerică a garnizoanei care apăra fortul și podurile, ca și sosirea rapidă în regiune a unităților aliate de rezervă, aveau să
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
fost distrus cu explozivi, dar alte două obiective, nr. 15 și nr. 16, s-au dovedit a fi niște instalații false. Parașutiștii au întâmpinat probleme neaștepatate la Obiectivul nr. 23, o cupolă retractabilă care adăpostea două tunuri de 75 mm. Planificatorii germani consideraseră că armele acestei fortificații nu pot opri asaltul parașutiștilor, dar această presupunere s-a dovedit eronată în timpul luptelor. Parașutiștii au fost obligați să se adăpostească. Focul puternic al armelor din cupolă nu a putut fi oprit decât cu ajutorul
Bătălia de la Fortul Eben-Emael () [Corola-website/Science/333741_a_335070]
-
interiorul teritoriului. Primul raid aerian important împotriva aeroporturilor RAF a avut loc pe 12 august, iar amploarea acestor atacuri a crescut rapid. Germanii nu au reușit să obțină în timpul acestui raid un succes pe măsura eforturilor depuse. Cu toate acestea, planificatorii germani au sperat că atacurile vor aduce pierderi importante Fighter Command și au pregătit un al doilea atac general împotriva RAF pentru 13 august. Până pe 13 august, "Luftwaffe" ajunsese la o capacitate de luptă ridicată. După ce tehnicienii germani au reușit
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
de pe 18 august 1940: Până la sfârșitul primăverii anului 1940, Fighter Command se pregătea de respingerea unui posibil atac aerian german venit doar din est. Posibilitatea înfrângerii Franței și a continuării războiului de unii singuri nu fusese luată în considerare de planificatorii britanici până la victoria germană din Europa Occidentală. Un atac aerian din Germania presupunea ca bombardierele "Luftwaffe" să fie obligate să opereze în afara razei de acțiunii avioanelor proprii de vânătoare, ceea ce le făcea vulnerabile la atacurile defensivei britanice. Chiar dacă ar fi
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
Înainte de război, eficiența focului încrucișat al mitralierelor de pe bombardiere fusese supraevaluată de comandanții aviației militare britanice. Această miopie a avut un impact negativ asupra eficacității tactice a RAF Fighter Command până în vara anului 1940. Hugh Dowding, comandantul Fighter Command, și planificatorii săi militari au luat în considerat bombardierele germane singura amenințare și au definit sisteme și tactici de luptă rigide, care foloseau formații fixe de avioane de luptă cu front strâns pentru lupta împotriva bombardierelor. Datorită faptului că focul încrucișat al
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
17 și Junkers Ju 88. Forța care ataca Kenley era mai puțin numeroasă decât cea care avea ca obiectiv Biggin Hill, iar bombardierele Ju 88 și Do 17 transportau doar două treimi din încărcătura de bombe ale avioanelor He 111. Planificatorii militari consideraseră că bombardamentul la altitudine redusă a celui de-al doilea grup avea să compenseze puterea de foc mai redusă a acestuia. Escorta bombardierelor era asigurată de "Jagdgeschwader 3 (grupul de vânătoare)" (JG 3), "Jagdgeschwader 26" (JG 26), "Jagdgeschwader
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
26). "Grupurile de vânătoare" urmau să execute operațiuni de escortă și vânătoare liberă decolând de pe aeroporturile din Pas-de-Calais. Ambele aeroporturi britanice găzduiau camere operaționale de sector, de unde erau dirijate acțiunile avioanelor proprii de vânătoare. Aceste aeroporturi au fost selectate de planificatorii Luftwaffe datorită faptului că erau cele mai mari baze aeriene de pe care operau avioanele vânătoare RAF. Spionajul german nu avea informații însă că acolo funcționau camerele operaționale de sector. Aceste camere erau construcții supraterane și erau practic neprotejate împotriva bombardamentelor
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
membri ai echipajelor uciși, 40 luați prizonieri și 25 de răniți. Între 27 și 31 de avioane germane, deși avariate, au reușit să se reîntoarcă și să aterizeze la baze. Grava subestimate a capacității de reacție a Fighter Command de către planificatorii Luftwaffe a făcut ca răspunsul britanic să fie mult mai puternic decât se așteptaseră germanii. De-a lungul celor 24 de ore de lupte, Fighter Command a efectuat 927 de misiuni, doar cu puțin sub numărul misiunilor avioanelor germane. Doar
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
zile. Când Adolf Hitler a aflat că aliații au ocupat pozițiile de pe râul Dyle, el a jubilat - inamicii căzuseră în capcana germană. Planul D a funcționat practic în favoarea germanilor, care au declanșat atacul principal, așa cum prevedea Planul Manstein, prin Ardeni. Planificatorii germani presupuseseră că aliații urmau să răspundă cu o înaintare în Belgia centrală. BEF și Armatele 1 și 7 franceze au fost încercuite și au înfruntat pericolul anihilării totale. O mare parte a trupelor aliate încercuite pe țărmul Canalului Mânecii a
Planul Dyle () [Corola-website/Science/333134_a_334463]
-
doar 146 de misiuni în primele șaze zile. Între 16 și 28 mai, AéMI au efectuat doar 77 de misiuni. Cea mai mare parte a timpului, aviatorii belgieni au petrecut-o punând la adăpost benzina și avioanele în fața atacurilor "Luftwaffe". Planificatorii germani au înțeles importanța Fortului Eben-Emael în sistemul de apărare belgian. Ei au decis să organizeze aterizarea forțelor aeropurtate ("Fallschirmjäger") în perimetrul fortăreței folosind planoare. Unitățile "Fallschirmjäger" au folosit dispozitive explozive și aruncătoare de flăcări pentru anihilarea apărării. În timpul bătăliei
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]