KorAP: Find »[drukola/base=polemic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...23 24 25 ...131 >

3,259 matches

Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856

genera la rândul său alte răscruci importante. Acest aspect este un fapt clar, asupra căruia nu există divergențe la nivelul opiniilor critice. Nici un curent care a urmat nu a fost total rupt de reperul clasic, raportându-se la acesta fie polemic, fie apologetic. În paginile ce urmează ne vom ocupa, așadar, de curente, tendințe, școli care, în contexte istorice și sociale diferite, au încercat o revenire la ceea ce s-a numit fenomenul clasic francez. În acest sens, ceea ce-și propune

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
pregnant și principiile ideologiei care este contestată căci orice antinomie, orice dihotomie, presupune o accentuare reciprocă a termenilor. Așadar, Disputa nu a avut doar rolul de a marca sfârșitul clasicismului, dar și de a duce la o reluare, în manieră polemică, de această dată, a ideilor ce constituiau esența edificiului clasic. Este prima "bătălie" pe care o poartă clasicii, iar rezultatul este unul indecis. Finalul acesta neclar atestă, în fapt, forța principiilor create la mijlocul secolului al XVII-lea, principii a căror

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
presupune implicit o așezare în sfera erorii. Ideea nu este nouă. Horațiu însuși o conturase în Arta poetică într-o secvență mai amplă culminând prin faimoasa sintagmă "Și bunul Homer uneori dormitează"59 Însă aici este folosită în scop evident polemic. Aducerea în același plan a anticilor cu modernii este o idee pe care Perrault o mai întărește și prin argumentul naturii imuabile. De fapt, acesta reprezintă un fel de topos al textelor Modernilor, regăsindu-se printre alții și la Fontenelle

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Descartes este considerată superioară tuturor celor anterioare, constituind o cucerire supremă a modernilor, cucerire ce dă un avantaj net acestora. Desigur, principiul rațiunii carteziene a avut contribuția sa particulară în constituirea doctrinei clasice propriu-zise, însă Fontenelle îl reia în scop polemic pentru a ataca ideea autorității absolute: "autoritatea a încetat să mai aibă mai multă greutate decât rațiunea ceea ce fusese primit fără opunere, deoarece stătea sub semnul vechimii, este acum examinat și adesea respins."69 Rațiunea este asociată spiritului critic ce

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
lecturile mele / Merg pretutindeni, predicând arta simplei naturi."77 Versurile conturează atât un elogiu erudiției cât și al simplității estetice unul din principiile de bază ale clasicismului. Scris într-un ton viu, familiar, fără a avea asperități dogmatice sau violențe polemice, textul lui La Fontaine redefinește câteva din aspectele doctrinei clasice, mai ales cele privitoare la principiul imitației. II.5. Fénelon Ultima piesă în mozaicul Disputei dintre Antici și Moderni a reprezentat-o Scrisoarea asupra ocupațiilor Academiei a lui Fénelon, scrisă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
poate o mică răzbunare literară a autorului. Dincolo însă de aceste exagerări, inevitabile până la urmă într-o scriere satirică, textul lui Jonathan Swift surprinde esența Disputei dintre Antici și Moderni, putând fi considerat un fel de concluzie ironică la schimbul polemic de idei, chiar dacă publicarea sa nu a reprezentat vreo răscruce importantă în conflict și nici nu a marcat finalul acesteia. Într-un fel, așa cum sugera și Joseph M. Levine 93, prozatorul britanic nu a urmărit să-și pună amprenta în

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și iluministă) sunt extrem de fluide, fiind aproape imposibil de a stabili cu exactitate liniile de contur care le despart. Această situație neclară se datorează parțial și faptului că iluminismul din punct de vedere literar și chiar filosofic nu se naște polemic față de trecutul apropiat. Relația cu clasicismul anterior nu este una de ostilitate și ca urmare nu implică o ruptură brutală, ci vizează mai mult o trecere care, ca orice trecere, presupune o anumită continuitate. De aici eterogenia accentuată a secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
înainte. Nu trebuie ignorată, în acest context, febra corespondenței, care a adus un imens beneficiu dezvoltării intelectuale. Scrisorile atingeau uneori calitățile unor creații literare, fiind citite și comentate în saloanele vremii, dar, mai presus de aceasta, reprezentau instrumente pentru desfășurarea polemică a ideilor și pentru exprimarea nestigherită a unor teoretizări în domenii din cele mai diverse. Acest flux epistolar care impune constituirea unui gen aparte, ridicându-se cu mult, atât prin stil cât și prin conținut, deasupra unui schimb de banalități

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
literar, mai ales cel dramatic. Prin apologia făcută în nenumărate rânduri lui Boileau sau Racine, prin îndârjirea menținerii regulii celor trei unități și prin multe alte aspecte, ce vor fi evidențiate pe larg în continuare, Voltaire rămâne un clasic. Spirit polemic și neodihnit, care prin noncomformismul său și-a atras numeroase dușmănii politice și sociale, precum și două condamnări la Bastilia, de a doua scăpând prin exilarea în Anglia pe o perioadă de trei ani, Voltaire surprinde prin convingerile sale literare conservatoare

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
în Scrisoare către părintele Portée, text ce constituie prefața la piesa Oedip, ediția din 1730, se construiește o argumentare dezvoltată în vederea susținerii regulii celor trei unități de acțiune, de timp, de spațiu. Prezentarea detaliată a acesteia este subsumată unei direcții polemice menite să contracareze ideile "anarhiste" ale lui Houdar de la Motte, care propunea renunțarea la unități, dar și unei convingeri personale extrem de puternice, privind apărarea în sine a acestor reguli antice nu pentru că sunt antice, ci pentru că sunt utile și necesare

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
definită în liniile imitației naturii și subsumată dublului scop de a instrui și a plăcea. Dincolo de definiție însă, se tratează în mod minuțios toate elementele mecanismului dramatic, făcându-se istoricul lor acolo unde este cazul și stabilindu-se în urma schimburilor polemice de idei, calea ce ar trebui urmată. Ne vom opri puțin asupra discuțiilor privitoare la cele două mari viziuni culturale ale epocii cea franceză și cea engleză surprinse prin masca lui Lisideus, respectiv Neander. Astfel, primul dintre aceștia laudă reușitele

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
numeroase texte superioritatea culturii franceze prin raportare la cea italiană care își pierduse de mult strălucirea pe care a avut-o în Renaștere. Atitudinea condescendentă a acestora l-a împins, astfel, pe Muratori să își scrie tratatul, printr-o încercare polemică de a demonstra că spiritul italian nu este încă mort din punct de vedere cultural. Însă, dincolo de această raportare combativă la contemporanii francezi, scopul lucrării este de a educa și de a duce, în final, la conturarea unui spirit critic

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
ideologii radicale, ci un neoclasicism impur cu un "romantism îmblânzit" de tip Biedermeier. Aceasta nu înseamnă, totuși, că în epocă liniile conviețuirii clasic romantic au fost întru totul armonioase. Susținerea pătimașă a ideilor a ricoșat în câteva rânduri în aspecte polemice, cum este cazul lui Cezar Bolliac, care în Răspuns la articolul "Poezie", prin care dorea să își apere opera împotriva unei observații critice de altfel minore, făcute de I. H. Rădulescu, declanșează o diatribă împotriva lui Boileau "păcătos poet" -, susținând

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
sau a programelor, axându-se pe apologia modelului asumat sau pe dezvoltarea unor principii generale, cum este cazul Introducției la Dacia literară care a fost perceput drept manifest al romantismului românesc, dar care nu-și constituie corpusul ideologic prin raportare polemică directă la clasicism. Făcând o sinteză a variatelor explicații enumerate anterior, putem afirma că fenomenul coexistenței elementelor romantice cu cele clasice este unul de o complexitate sporită, implicând diverse nuanțări. Din acest motiv, o disociere netă între cele două tendințe

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
tonurile că nimic nu e bine pe pământ nici în ceruri, nici în iad, și că, prin urmare, moartea e singura scăpare a neamului omenesc"" Surprinderea trăsăturilor romantismului, considerat în final "o batjocură" se face într-o manieră ironică, evident polemică. Cu toate acestea, Odobescu apreciază scriitori precum Byron, Hugo, Schiller, fiind astfel clar că ținta mâniei sale o constituie mai degrabă varianta epigonică, artificială, exagerată a curentului de la începutul secolului al XIX-lea. Spirit profund clasic, Odobescu își va promova

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
volnicia scriitorului sau a artistului." Evidențierea necesității supunerii unui caracter normativ al actului artistic, integrarea acestuia în sfera frumosului, precum și aspirația către universal prin transcenderea particularului sunt principii fundamental clasice, exprimate însă într-o manieră ce pare până la un punct polemică, mai ales din formularea inițială "însușirile cu care întrec grecii și romanii pe scriitorii cei noi (subl. n.)". Raportarea la prezent prin diminuarea meritelor acestuia în fața grandioasei Antichități, deși este o atitudine profund clasică nu trebuie înțeleasă, totodată, drept o

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
considera neoclasicismul drept una din multiplele fațete ale modernismului. Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci, această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni importante una ce ține de accentuarea unei componente polemice, iar cea de-a doua privind existența unui sentiment de nostalgie față de timpuri mult mai puțin agitate. În ceea ce privește aspectul polemic, acesta se datorează în principal situării într-un moment ce presupune o posterioritate față de manifestările romantice deoarece acestea din urmă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a valorilor fundamentale ce se subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni importante una ce ține de accentuarea unei componente polemice, iar cea de-a doua privind existența unui sentiment de nostalgie față de timpuri mult mai puțin agitate. În ceea ce privește aspectul polemic, acesta se datorează în principal situării într-un moment ce presupune o posterioritate față de manifestările romantice deoarece acestea din urmă și-au constituit substanța în mare parte printr-o insurgență față de principiile clasicismului. Ca urmare, după zbuciumul și tensiunile secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a făcut mai întâi prin condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile lui Irving Babbit, T. E. Hulme, Pierre Lasserre sau Charles Maurras. În timp, animozitățile s-au diluat, lăsând loc unor formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice la trecut. Acestea sunt liniile generale ale contextului în care s-a conturat neoclasicismul secolului al XX-lea pe care îl vom studia în capitolul de față prin dezvoltarea aspectelor clasice concretizate în gândirea unora dintre cei mai importanți reprezentanți

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
artizanatul spiritual este cel pe care-l revendic. Artizanatul nu mai este la mare preț în epoca noastră, a marilor întreprinderi. Însă este reprezentativ pentru acest singular, pe care pluralul îl amenință cu talazul său înalt."261 V.3. Neoclasicismul polemic T. E. Hulme Considerat de T. S. Eliot drept "cea mai fertilă minte a generației"262 sale, poetul, filosoful și eseistul T. E. Hulme și-a câștigat respectul în epocă prin teoriile lui care au vizat mai ales impunerea unei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
celor mai buni dintre romantici. Mă opun încă și mai mult tipului de receptivitate romantic. Mă opun neglijenței care consideră că un poem nu e poem dacă nu e un vaiet sau un scâncet." Rândurile citate reflectă pregnant dimensiunea accentuat polemică pe care a căpătat-o neoclasicismul secolului al XX-lea. Este momentul în care clasicismul răspunde romantismului. Deoarece acesta din urmă a apărut ulterior celuilalt, atitudinea reacționară s-a manifestat mai mult dintr-o singură direcție, unilateral. Prin această reevaluare

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
scoate mai întâi din sfera antitezei considerată drept o "împerechere de termeni care aparțin politicii literare."266 Desigur, aceasta este o afirmație făcută la maturitate, căci nici scrierile de tinerețe ale lui Eliot nu sunt ferite întru totul de relaționarea polemică la romantism, după cum vom demonstra într-un subcapitol ulterior. Acest aspect denotă faptul că apropierea în timp de tulburările romantice a creat necesitatea unor răspunsuri mai violente, a unor luări de poziție mai agresive, explicabile, până la un punct, în contextul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a fost scris în jurul anului 1955, n. n.) există o literatură academică bogată care interpretează principiile, aplicațiile și evoluția criticii neoclasice nu doar cu simțul de dreptate al istoricului imparțial, ci îmbrățișând cu entuziasm principalele doctrine neoclasice și combătând cu înflăcărare polemică crezul romantic."271 Având în vedere aspectele generale prezentate mai sus, vom lua în considerație câteva din textele mai importante ale lui T. S. Eliot, pornind de la Tradiția și talentul personal, articol compus din trei părți care, după cum sugerează titlul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
această Autoritate Exterioară decât un simplu conformism, preferând subiectivismul și originalitatea Vocii Interioare, pe care Eliot o numește însă "moftangism protestatar". În acest sens, se observă aici, mai mult decât în alte texte, abilitatea autorului de a declanșa în scopuri polemice o tiradă ironică. Vivacitatea tonului, multitudinea atacurilor și îndrăzneala acestora sunt poate și rodul entuziasmului de tinerețe al autorului care, în 1923, când scria acest articol, avea 34 de ani. Mai târziu, însuși Eliot va recunoaște că a dat dovadă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
de stabilitate și armonie. Prin amândouă dimensiunile sale, neoclasicismul secolului al XX-lea se întemeiază sub forma unui răspuns, a unei reacții împotriva unor realități resimțite drept insuportabile. De aceea, recuperarea formulei clasice se face totodată prin implicarea unei atitudini polemice, după cum se poate observa în scrierile lui T. E. Hulme sau Charles Maurras, atitudine care reprezintă o fațetă nouă, specifică acestui moment al evoluției neoclasicismelor. De altfel, particularitățile manifestărilor clasice din secolul al XX-lea aduc în discuție și un

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]