1,472 matches
-
factorii de stres interni sau externi procedând la o reflecție asupra gândurilor, sentimentelor, motivației și comportamentului său și răspunzând în mod corespunzător. 3) Blocajul (V.): inhibiția (de obicei temporară) a afectelor, care pot fi și ele legate de gânduri și pulsiuni. Blocajul constituie un proces defensiv apropiat, ca efect, de refulare, însă este mai scurt ca durată și implică o senzație incipientă de tensiune pe care o produce reprimarea afectului, gândului sau pulsiunii, ceea ce presupune imposibilitatea lor de a se manifesta
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pot fi și ele legate de gânduri și pulsiuni. Blocajul constituie un proces defensiv apropiat, ca efect, de refulare, însă este mai scurt ca durată și implică o senzație incipientă de tensiune pe care o produce reprimarea afectului, gândului sau pulsiunii, ceea ce presupune imposibilitatea lor de a se manifesta. 4) Compensația (P.): încercare inconștientă de a găsi substitute pentru pierderile sau inadecvările reale sau imaginare. Punerea în mișcare a acestui mecanism implică o exagerare a aspectelor pozitive ale persoanei. 5) Complezența
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai multe ori, mai cu seamă cu referire la rolul său în psihoterapie (vezi capitolul 5). 14) Deprecierea (DSM III-R; DSM-IV): faptul de a-și atribui sau de a-i atribui celuilalt defecte exagerate. 15) Desexualizarea (V.): schimbarea calității unei pulsiuni, dar nu și a obiectului acesteia, ceea ce înseamnă o neutralizare a investirii libidinale sau agresive a obiectului 20. 16) Detașarea (V.): retragerea investirii libidinale sau agresive a unui obiect, asociată îndeobște unor elemente ale izolării și ale clivajului. 17) Disocierea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
refuzului (vezi partea a doua a volumului, pp. 266-274). 23) Idealizarea (L. și P.; DSM III-R; DSM-IV): subiectul își atribuie lui însuși sau atribuie celuilalt calități exagerate. 24) Ipohondria (G.V.): transformarea reproșurilor ce trebuie făcute celorlalți (decurgând din necazuri sau pulsiuni agresive) la început în reproșuri adresate propriei persoane, și mai târziu în invocarea unor dureri, a unei boli somatice, a unor idei de suicid sau a unei neurastenii. Ipohondria nu constituie o încercare de a obține beneficii secundare decurgând din
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ipohondriei se află un reproș mascat. 25) A se îmbolnăvi (V.): subiectul face referire în mod curent, în scop de evitare și de regresie, la bolile de care suferă, exagerându-le. Responsabilitatea poate fi evitată, culpabilitatea poate fi ocolită, iar pulsiunile agresive și libidinale resimțite ca periculoase pot fi înlăturate. Exploatarea inconștientă a bolii ca apărare este aproape sigur asociată cu alte mecanisme, cum sunt regresia sau transformarea activității în pasivitate. 26) Limitări ale funcțiilor eului (V.): reducerea sau pierderea uneia
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
L. și P.; Segal): apărare maniacă ce se dezvoltă, asemenea controlului omnipotent asupra obiectului, în timpul poziției depresive, ca apărare împotriva angoasei depresive, culpabilității și pierderii. Ea se întemeiază pe un refuz absolut al realității psihice - realitatea mediului intern, care include pulsiuni și obiecte interne. 34) Refuzul psihotic (DSM-IV): tip de refuz caracterizat printr-o alterare majoră a aprecierii realității. 35) Reliefarea afectelor (V.): faptul de a pune un accent deosebit pe afect ori de a-l utiliza în mod excesiv, evitându
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
38) Sexualizarea (V.): a dota un obiect sau o funcție cu o semnificație sexuală pe care nu o aveau anterior sau pe care o dețineau în mai mică măsură, toate acestea cu scopul de a preveni anxietatea legată de anumite pulsiuni sau reacții interzise. De multe ori, sexualizarea își face cunoscut efectul sub impactul deplasării. 39) Somatizarea (V.; DSM III-R): între definiția dată în glosarul din DSM III-R și cea din lista lui Valenstein se observă un dezacord: în DSM III-R
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
încercare de clasificare a mecanismelor de apărare în funcție de situațiile particulare de angoasă care le suscită. Astfel, refuzul ar fi utilizat în relație cu amenințări legate de teama de castrare și de pierderea obiectelor adorației. Din această perspectivă, cedarea altruistă a pulsiunilor instinctuale ar fi un mijloc specific de a învinge mortificarea narcisistă. În timpul dialogurilor deja evocate, Sandler (1985/1989) îi reamintește Annei Freud că trebuia elaborată o clasificare mai precisă decât cea din 1936, fapt care nu era deocamdată posibil, de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
în vederea reglării stimei de sine, unele distorsiuni minore ale imaginii de sine, ale imaginii corporale sau ale imaginii celorlalți. 4) Nivelul negării. Cele trei apărări date ca exemplu - refuzul, proiecția și raționalizarea - mențin în afara conștiinței factorii de stres, precum și anumite pulsiuni, idei, afecte sau sentimente de responsabilitate neplăcute ori inacceptabile, toate aceste elemente fiind (sau nu) atribuite în mod greșit unor cauze externe. 5) Nivelul distorsiunii majore a imaginii. Pentru acest nivel sunt citate trei apărări: reveria autistă, identificarea proiectivă și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nu este pertinent pentru a desemna acest grup de apărări, întrucât ele pot fi întâlnite uneori la persoane cu o bună funcționare a psihicului. Pentru Bond, trăsătura comună a comportamentelor corespunzând apărărilor respective este incapacitatea subiecților de a negocia cu pulsiunile, demarând ei înșiși o acțiune constructivă. Astfel: - persoana ce adoptă ca mod de răspuns retragerea sau este inhibată are nevoie să fie încurajată activ pentru a ieși din atitudinea rezervată; - persoana care utilizează activismul trebuie să fie controlată; - persoana care
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adoptă regresia are nevoie să fie înlocuită de cineva care să facă anumite lucruri în locul ei; - persoana agresiv-pasivă acționează pentru a provoca furia celuilalt; - persoana care utilizează proiecția îi blamează pe ceilalți și aruncă responsabilitatea asupra lor în loc să-și accepte pulsiunile. Din considerentele menționate, Bond propune ca acest stil să poarte numele de model de acțiune inadaptată. Factorul 2 explică 10% din varianța totală și cuprinde trei apărări: clivajul, idealizarea primitivă și omnipotența însoțită de depreciere, și presupune clivajul imaginii de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
capacitatea de a accepta o situație conflictuală atenuându-i aspectele dureroase; reprimarea permite ca un conflict generator de anxietate să fie scos din câmpul conștiinței până în momentul când subiectul este pregătit să negocieze cu respectivul conflict. În fine, sublimarea pune pulsiunea (sursa anxietății) în slujba unui răspuns creativ. În virtutea modului în care aceste apărări contribuie la controlarea conflictului, cel de-al patrulea stil defensiv ar putea fi numit stil adaptativ. În cadrul cercetării care a condus la descrierea acestor patru stiluri defensive
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
arată că stilurile defensive sunt ierarhizate, existând o progresie în dezvoltarea eului, mergând de la acțiunea inadaptată la distorsiunea imaginii, trecând prin sacrificiul de sine, pentru a ajunge, în sfârșit, la stilul adaptativ. Această progresie reflectă o schimbare mergând de la controlul pulsiunilor la exprimarea creativă de sine, la preocuparea pentru ceilalți și pentru obiectele importante. O asemenea viziune se găsește în acord cu rezultatele studiului longitudinal întreprins de Vaillant (1976) și cu observațiile lui Semrad et al. (1973) cu privire la schimbările petrecute în cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
evoluția mecanismelor de apărare" În pofida obstacolelor metodologice pe care le-a întâlnit, abordarea mecanismelor de apărare din perspectiva dezvoltării lor suscită în prezent un mare interes. Ideea unei transformări o dată cu vârsta a procedeelor defensive apare în 1915, în textul intitulat „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, în care Freud precizează că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de apărare împotriva lor. Răspunzând la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
În pofida obstacolelor metodologice pe care le-a întâlnit, abordarea mecanismelor de apărare din perspectiva dezvoltării lor suscită în prezent un mare interes. Ideea unei transformări o dată cu vârsta a procedeelor defensive apare în 1915, în textul intitulat „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, în care Freud precizează că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de apărare împotriva lor. Răspunzând la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea în contrariu (cuprinzând procesul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
întâlnit, abordarea mecanismelor de apărare din perspectiva dezvoltării lor suscită în prezent un mare interes. Ideea unei transformări o dată cu vârsta a procedeelor defensive apare în 1915, în textul intitulat „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, în care Freud precizează că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de apărare împotriva lor. Răspunzând la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea în contrariu (cuprinzând procesul de trecere a unei pulsiuni de la activitate
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Ideea unei transformări o dată cu vârsta a procedeelor defensive apare în 1915, în textul intitulat „Pulsiuni și destine ale pulsiunilor”, în care Freud precizează că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de apărare împotriva lor. Răspunzând la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea în contrariu (cuprinzând procesul de trecere a unei pulsiuni de la activitate la pasivitate și procesul de transformare a conținutului); - întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că destinul pulsiunilor depinde de modalitățile de apărare împotriva lor. Răspunzând la întrebarea „Ce destin pot cunoaște pulsiunile pe parcursul dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea în contrariu (cuprinzând procesul de trecere a unei pulsiuni de la activitate la pasivitate și procesul de transformare a conținutului); - întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului eu); - refularea; - sublimarea. Doar primele două soluții rețin atenția lui Freud (1915a/1968). Pentru el, transformarea activitate-pasivitate și întoarcerea asupra propriei persoane depind
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pune în evidență agresiunea pasivă. Bond (1995) subliniază că numai examenul psihologic poate identifica procesele inconștiente. Abordarea evaluativă pe bază de chestionar este totuși justificată de două argumente: - în anumite momente, apărările eșuează temporar, iar subiecții pot deveni conștienți de pulsiunile lor inacceptabile, precum și de stilul lor obișnuit de apărare împotriva acestor pulsiuni; - de multe ori, persoanele din anturaj îi semnalează subiectului strategiile defensive. O remarcă precum „Mi se spune că îmi descarc nervii asupra altei persoane decât cea care m-
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
poate identifica procesele inconștiente. Abordarea evaluativă pe bază de chestionar este totuși justificată de două argumente: - în anumite momente, apărările eșuează temporar, iar subiecții pot deveni conștienți de pulsiunile lor inacceptabile, precum și de stilul lor obișnuit de apărare împotriva acestor pulsiuni; - de multe ori, persoanele din anturaj îi semnalează subiectului strategiile defensive. O remarcă precum „Mi se spune că îmi descarc nervii asupra altei persoane decât cea care m-a înfuriat într-adevăr” indică utilizarea deplasării, chiar dacă în momentul respectiv subiectul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
tradus în act) ne permite să avansăm în cunoașterea sinelui. Dar această cunoaștere este unilaterală, la fel ca și aceea pe care ne-o oferă analiza rezistențelor, a activității de cenzură din timpul viselor sau a diverselor modalități defensive împotriva pulsiunilor și fantasmelor - și totuși, acest tip de studiu ne permite să avansăm în cunoașterea activităților eului și supraeului. Iată de ce A. Freud recomandă un amestec în proporții egale între aceste două abordări, arătând că, deși utilă, folosirea exclusivă a anumitor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a genera manifestări patologice. În paragraful consacrat perspectivelor oferite de terapeutica analitică, A. Freud mai arată că acest tip de intervenție se lovește de mari dificultăți, în stările patologice în care pacientul se luptă din teama generată de forța propriilor pulsiuni. Atunci când analistul face conștiente (și deci inoperante) apărările pacientului, aducând activitățile inconștiente ale eului la nivelul conștient, analiza slăbește și mai mult eul și favorizează procesul patologic. Sandler (1985/1989) subliniază că mecanismele de apărare folosite de pacient pot fi
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
clasice, dintre care Mucchielli citează: refularea (în virtutea faptului că ideologia îi obligă pe membrii grupului să adopte atitudini, moduri de gândire și interdicții similare, înăbușind astfel conflictele interne din sânul grupului), proiecția (prin desemnarea dușmanilor, pe seama cărora sunt puse toate pulsiunile), anularea (prin transformarea unei stări de fapt într-o alta și solicitarea adoptării unor conduite total diferite), sublimarea (se sublimează, de exemplu, sentimentul de inferioritate într-un discurs despre organizarea puterii). Ruffiot și Aubertel (1982), apoi Aubertel-Verrier (1984) sunt primii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adaptare la situațiile noi. Din această perspectivă, mecanismele de degajare sunt considerate de Lagache ca fiind foarte diferite de operațiile defensive ale eului, care au ca scop reducerea, cât mai rapid cu putință, a tensiunilor intolerabile. Chiar dacă ele amână descărcarea pulsiunii periculoase, apărările tind spre o reducere a tensiunii cât mai apropiată în timp. Lagache mai insistă și asupra faptului că operațiile defensive au caracteristici prin care se apropie de procesul primar. Ele au o structură paralogică și se realizează sub
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a acționa în cadrul curei clasice, psihoterapia individuală sau instituțională, adică în orice abordare terapeutică ce se sprijină pe relația transferențială vehiculată prin vorbire. În acest caz este vorba de o „împlinire a dorinței”, care ia forma unor acțiuni directe ale pulsiunii libidinale sau agresive în domeniul realului, în relație cu o ignorare de către pacient a transferului. Exemplul caricatural - tocmai pentru că este extrem, dar cât se poate de real - al acestui tip de acting out în timpul curei sau în afara ei ne este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]