708 matches
-
căsătoria. Marie Jeanne s-a căsătorit în 1665 cu Carol Emanuel al II-lea, Duce de Savoia care îi era verișor de gradul doi. A fost regentă a Savoiei din 1675 în numele fiului ei Victor Amadeus al II-lea. Oficial regența s-a terminat în 1680 însă ea și-a menținut puterea timp de patru ani până când fiul ei i-a interzis influența în stat. În momentul morții, ea era mama regelui Sardiniei și străbunica regelui Spaniei și a regelui Franței
Marie Jeanne de Savoia () [Corola-website/Science/326574_a_327903]
-
conducerea provinciei Beaujolais când soțului ei i-a fost cedat titlul de Lord de Beaujeu de către fratelui lui Ducele de Bourbon. Anne avea 12 ani. În timpul minoratului fratelui Annei, Carol al VIII-lea al Franței, Petru și Anne au deținut regența Franței. Această regență a durat din 1483 până în 1491 și împreună au menținut autoritatea regală și unitatea regatului împotriva facțiunii Orléans, care a inițiat o revoltă în timpul războiului nebun din anii 1480. Ca regentă, Anne a fost una dintre cele
Anne a Franței () [Corola-website/Science/325654_a_326983]
-
când soțului ei i-a fost cedat titlul de Lord de Beaujeu de către fratelui lui Ducele de Bourbon. Anne avea 12 ani. În timpul minoratului fratelui Annei, Carol al VIII-lea al Franței, Petru și Anne au deținut regența Franței. Această regență a durat din 1483 până în 1491 și împreună au menținut autoritatea regală și unitatea regatului împotriva facțiunii Orléans, care a inițiat o revoltă în timpul războiului nebun din anii 1480. Ca regentă, Anne a fost una dintre cele mai puternice femei
Anne a Franței () [Corola-website/Science/325654_a_326983]
-
Războiului de 100 de Ani, Tratatul de la Etaples și, în 1491 (în ciuda opoziției Austriei și a Angliei), a aranjat căsătoria fratelui ei Carol cu Anne, ducesă de Bretania, în scopul de a anexa Bretania coroanei franceze. Când Carol a încheiat regența în 1491, atât Anne cât și Petru au căzut victime mâniei noii regine, furioasă că independență ducatului ei a fost compromisă. Anne și Petru au avut un singur copil care a supraviețuit, Suzanne, născută la 10 mai 1491. Suzanne i-
Anne a Franței () [Corola-website/Science/325654_a_326983]
-
de Suabia de la 1015 până la moarte. Ernest era fiul ducelui Ernest I de Suabia cu Gisela de Suabia. Ca fiu mai mare, Ernest a devenit duce imediat după moartea tatălui său. Fiind însă minor, conducerea Suabiei a fost încredințată unei regențe. Poziția de regent a revenit inițial mamei sale, Gisela, după care funcția a fost asumată de arhiepiscopul Poppo de Trier. În 1024, noul soț al mamei sale, Conrad, cu care se căsătorise din 1016, a fost ales rege al Germaniei
Ernest al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325295_a_326624]
-
al VII-lea a fost văr primar cu regele Alfonso al VII-lea al Castiliei. Balduin a succedat tatălui său când acesta a murit, la 5 octombrie 1111. În vârstă de numai 18 ani, noul conte s-a aflat sub regența mamei sale, Constantia, dar și sub îndrumarea vărului său, Carol "cel Bun", care era cu doar câțiva ani mai în vârstă. Contele Balduin a murit după ce a fost rănit în bătălia de la Bures-en-Brai, în care a luptat împotriva regelui Henric
Balduin al VII-lea de Flandra () [Corola-website/Science/324547_a_325876]
-
trimiterea celor două nepoate ale sale la curtea regală a Franței. Acest din urmă lucru a fost considerat ca o insultă de către baronii de Flandra și Hainaur, care s-au răsculat și l-au silit pe Filip să renunțe la regență. În Namur, domnia lui Filip a fost pașnică, el promovând o bună concordie socială. El a intervenit ca mediator în disputele multor seniori. Filip a murit de dizenterie la 9 octombrie 1212 în Valenciennes, după ce a desemnat ca moștenitor pe
Filip I de Namur () [Corola-website/Science/324551_a_325880]
-
veri primari, ambii fiind nepoții fostului rege, Foulque al Ierusalimului, a cărui fiică din prima căsătorie, Sibylla de Anjou, era mama lui Filip. Fiind bolnav de lepră și lipsit de copii, Balduin al IV-lea i-a oferit lui Filip regența asupra regatului, ca fiind cea mai apropiată rudă masculină aflată în acel loc la acel moment. Filip a refuzat atât titlul de regent cât și comanda armatei regale, spunând că se află acolo doar ca simplu pelerin. În schimb, Balduin
Filip I de Flandra () [Corola-website/Science/324543_a_325872]
-
Guglielmo de Montferrat tocmai murise, pe când ea era însărcinată cu viitorul Balduin al V-lea al Ierusalimului. Potrivit cronicii lui Ernoul, Filip a fost de asemenea respins categoric de către contele Raymond al III-lea de Tripoli, care de asemenea revendica regența, ca și de susșinătorii lui Raymond din familia Ibelin, care sperau ca cele două prințese să își găsească soți din rândurile lor. De altfel, Balduin d'Ibelin, senior de Ramla, l-a insultat pe conte în public. Filip a părăsit
Filip I de Flandra () [Corola-website/Science/324543_a_325872]
-
ostatec. Împăratul german l-a retrimis la papa Benedict al VIII-lea, după care tânărul Guaimar a fost eliberat. Tânărul Guaimar i-a succedat tatălui său în Salerno din anul 1027, la vârsta de 14 sau 16 ani, posibil sub regența mamei sale la început. De atunci, el s-a angrenat într-o lungă perioadă de încercare de a-și impune controlul asupra întregului sud al Peninsulei Italice. În 1036, Guaimar a primit veste cum că unchiul său și totodată vechiul
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
tânăr, Ioan al V-lea, a guvernat sub disputata regeneță a bunicii sale, Emilia. Unchiul său, Leon I a uzurpat ducatul, pentru a fi înlocuit după doar câteva luni, în vreme ce celălalt unchi, Leon al II-lea, lupta cu Emilia pentru regență. Abia în 1025 această criză a fost rezolvată. După aceea, Ioan al V-lea l-a adăpostit pe fugarul Sergiu al IV-lea de Neapole și l-a sprijinit în recucerirea orașului, cu sprijinul mercenarilor normanzi. Pentru această poziție, Ioan
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
puterea regală a fiului ei, fiind prietenoasă cu toți cei cinstiți, dar de o superioritate înspăimântătoare față de cei rebeli". Dat fiind că Otto al III-lea era încă minor la moartea mamei sale, bunica lui Adelaida de Italia a preluat regența până când Otto a ajuns la vârsta potrivită de a conduce imperiul.
Theophanu () [Corola-website/Science/324710_a_326039]
-
ducelui Guy al II-lea de Spoleto și sora ducelui Guy al IV-lea de Spoleto. Cu sprijinul lui Guaimar, Guy a reușit să recupereze Benevento în 895, contribuind la creșterea prestigiului principatului salernitan inclusiv prin oferirea lui Guaimar a regenței în Benevento. Nu se știe cu certitudine dacă Guaimar a acceptat oferta. Se cunoaște doar că el a întreprins o încercare de a-l asasina pe gastaldul de Avellino, Adelferio, însă a fost făcut prizonier de acesta. A fost nevoie
Guaimar I de Salerno () [Corola-website/Science/324738_a_326067]
-
în 1715, strănepotul său în vârstă de cinci ani l-a succedat. Ducele de Orléans a devenit regent pentru tânărul Ludovic al XV-lea și a stabilit guvernul țării la Palais-Royal în timp ce micul rege locuia la Palatul Tuileries. După sfârșitul regenței, viața socială la palat s-a atenuat mult. Ludovic al XV-lea a mutat înapoi curtea la Versailles și Parisul a fost din nou ignorat. Același lucru s-a întâmplat cu Palais-Royal; Louis d'Orléans, care l-a succedat pe
Palais-Royal () [Corola-website/Science/324796_a_326125]
-
secretarul de stat al lui Antonio, contele Anvidi. În ciuda așteptărilor lui Antonio, căsătoria a rămas fără copii. Antonio a murit la 20 ianuarie 1731. A doua zi s-a anunțat că Enrichetta era însărcinată; s-a format un consiliu de regență pentru potențialul moștenitor alcătuit din Enrichetta, un episcop, primul secretar de stat și doi nobili de la curte. S-a decis ca, dacă copilul va fi fată, ducatul să revină Infantelui Carlos al Spaniei care avea 12 ani și era fiul
Enrichetta d'Este () [Corola-website/Science/324811_a_326140]
-
în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta și Leopold nu au avut copii. Leopold a murit în 1764 lăsând-o
Enrichetta d'Este () [Corola-website/Science/324811_a_326140]
-
artă din aur, precum "Crucea lui Agilulf", "Evangheliile Theodelindei" sau celebra "Coroana de Fier a regilor longobarzi" (păstrată astăzi în catedrala de la Monza). După moartea lui Agilulf, în 616, tronul a trecut în mâinile fiului său Adaloald, pe atunci minor. Regența a fost exercitată de regina-mamă Theodelinda, care a acordat comanda militară ducelui Sundarit. Theodelinda a continuat politica pro-catolică a lui Agilulf și a menținut pacea cu bizantinii; totuși, această politică a cauzat o mai puternică opoziție din partea elementelor războinice și
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
cu soția sa, Gaitelgrima. El a fost asociat la domnie de către tatăl său din 943 și a succedat la moartea acestuia din 952. Gisulf a adoptat titlul de "Langobardorum gentis princeps": "principe al poporului longobarzilor". Inițial, s-a aflat sub regența mamei sale și a lui Priscus, trezorier ("comes tesaurarium") și comite al palatului ("magister palatii"). În 946, el a fost atacat de o alianță formată din principele Landulf al II-lea "cel Roșu" de Benevento și ducele Ioan al III
Gisulf I de Salerno () [Corola-website/Science/324858_a_326187]
-
Prin înțelegerea semantă pe 7 mai 1832 între Bavaria și puterile garante, Grecia era definită drept un „stat monarhic și independent”, care era însă obligat să plătească o despăgubire Porții Otomane. Înțelegerea stabilea și modul în care urma să funcționeze regența elenă, până la majoratul lui Otto, precum și eliberarea unui nou împrumut în valoare de 2,4 milioane de lire. Pe 21 iulie 1832, ambasadorul britanic pe lângă Sublima Poartă, Sir Stratford Canning, și ceilalți reprezentanți ai marilor puteri au semnat Tratatul de la Constantinopole
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
Greciei” (Πολιτικόν Σύνταγμα της Ελλάδος), numită uneori drept „Constituția hegemonică” (Ηγεμονικόν Σύνταγμα). Adunarea Națională s-a dizolvat la scurtă vreme după adoptarea constituției ca urmare a neînțelegerilor dintre diferitele facțiuni politice. După sosirea lui Otto în Grecia în februarie 1833, regența care a guvernat țara până la majoratul regelui a ignorat legea fundamentală iar, după majorat, Otto însuși nu a respectat constituția, domnind ca monarh absolut. Grecia independentă a primit o nouă constituție doar după lovitura de stat din 3 septembrie 1844
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
doar șase luni, perioadă în care țara s-a scufundat în haos. Prin protocolul de la Londra semnat pe 7 mai 1832 s-a stabilit proclamarea regatului independent al Greciei, cu principele bavarez Otto devenind rege și cu un consiliu de regență până la majortatul acestuia. Granița de nord a noului regat a fost stabilită pe linia Arta-Volos. În același timp, puterile protectoare au fost de acord cu acordarea unui împrumut de 2.400.000 £ și cu despăgubirea Imperiului Otoman cu 40.000
Prima Republică Elenă () [Corola-website/Science/326132_a_327461]
-
fost fiul cel mare al lui Ernst August al II-lea, Duce de Saxa-Weimar și a soției acestuia, Anna Amalia de Brunswick-Wolfenbüttel. Tatăl său a murit când Karl August avea nouă luni (28 mai 1758) iar băiatul a intrat sub regența și sub supravegherea mamei sale. Guvernantul său a fost contele Johann Eustach von Görtz, un nobil german de școală veche. În 1771 poetul Christoph Martin Wieland a fost numit tutorele său. În 1774, poetul Karl Ludwig von Knebel a venit
Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach () [Corola-website/Science/326227_a_327556]
-
acasă când ar fi trebuit să fie trimis la Moscova. Potrivit relatărilor ea a răsuflat ușurată când afacerea a fost încheiată în 1614. După decesul soțului ei în 1611, ea a devenit regentă în timpul minoaratului fiului ei. Ea a împărțit regența cu Johann, Duce de Ostrogothia. Totuși, cum fiul ei era aproape de vârsta legală, domnia ei nu a durat mai mult decât perioada octombrie-decembrie a anului respectiv. În timpul primilor ani ai domniei fiului ei ea a fost considerat de unii conducătorul
Christina de Holstein-Gottorp () [Corola-website/Science/326409_a_327738]
-
succesiune pașnică a tronului suedez, după moartea recentă a lui Gustav Augustus, dar acest lucru, precum și propunerea de a fi mediator între Suedia și dușmanii săi, a fost respinsă, în primul rând de către cancelarul suedez și de șeful consiliului de regență, Axel Oxenstierna. Vladislav datora supunere nominală către Imperiul Habsburgilor, fiind memebru al Ordinului Lânii de Aur. Relația sa cu Habsburgii a fost relativ puternică, deși el nu a reușit să efectueze negocieri cu dușmanii lor, cum ar fi Franța, unde
Vladislav al IV-lea Vasa () [Corola-website/Science/322775_a_324104]
-
și alte grupuri din societate care au solicitat ca Ludovic să fie instalat ca Rege al Bavariei în loc de Prinț Regent. La data de 4 noiembrie 1913, s-a modificat Constituția Bavaria să includă o clauză care precizează că, dacă o regență, din motive de incapacitate a durat zece ani cu nici o speranță ca regele să fie vreodată în stare să domnească, regentul ar putea proclama sfârșitul regenței și demisia coroanei și o astfel de acțiune să fie ratificată de către Parlament. Acest
Ludovic al III-lea al Bavariei () [Corola-website/Science/322164_a_323493]