8,718 matches
-
o întrupare, o trecere în trup. Omul ajunge astfel în domeniul materiei și al durerii. Întruparea lui Dumnezeu (în Hristos) îi dă omului putința de a reface drumul înapoi, spre starea divină prenatală. Cum? Prin trăirea în Hristos. Aceasta este renașterea mistică. Recapitulând cele discutate despre ultimele două prelegeri, e evident că toate punctele comune celor doi sunt cu adevărat comune. Ele nu reprezintă contribuția originală nici a lui Underhill, nici a lui Nae Ionescu. E vorba de lucruri generale și
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
publicistica lui Nae Ionescu, putând fi întâlnite chiar și în corespondența dată la lumină până acum. În fine, în prelegerea a XXII-a, Tipul sfântului, Nae Ionescu se depărtează cu totul de Underhill. Aceasta, după ce situează ultimul tip în registrul renașterii, remodelării sau transmutării sinelui, se ocupă exclusiv de „filozofii ermetici“, numiți și alchimiști spirituali, și de limbajele lor simbolice (chimic, astrologic, heraldic și zoologic). Profesorul român, în schimb, abordează o largă gamă de probleme legate de viața sfântă: cele două
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător. Capul nu are biruință definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit. Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul cel mai semnificativ, de fapt singurul care este om, este homo religiosus. Deoarece
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieții de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialității tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare. Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renașterii. În Renaștere, „titanii“ s-au umflat prin autocunoașterea necunoașterii. Ei nu se cunoșteau pe ei înșiși și au crezut că s-au descoperit ca oameni. Omul — javra asta bipedă, pe care eu îl consider „animal prost“, homo stultus — atunci când se
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
adică indiferent religios, practică formele vieții de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialității tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare. Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renașterii. În Renaștere, „titanii“ s-au umflat prin autocunoașterea necunoașterii. Ei nu se cunoșteau pe ei înșiși și au crezut că s-au descoperit ca oameni. Omul — javra asta bipedă, pe care eu îl consider „animal prost“, homo stultus — atunci când se screme să
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
screme să facă singur ordine, adică atunci când practică umanismul, îl înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaștere. UNGURI Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în două ceasuri se pișă în Budapesta. VLAD ȚEPEȘ Are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
al poemului. Asimilarea eternului feminin muzicii înfăptuiește asocierea a două purități menite să ne înalțe, și a două mistere: al devenirii muzica și al creației principiul feminin, mistere care se interferează în acea evoluție fenomenologică în trei momente viață, moarte, renaștere. Inaudibilă fizic, muzica rămâne unica realitate, umplând atât spațiul lăuntric, cât și pe cel exterior și confundând totul în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui faun. În Sonetele către Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind renaștere perpetuă. Și totodată, înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici în inefabil, așa cum scrie în Sonetul către Orfeu II,13: Fii înaintea oricărei despărțiri, ca și cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește. Căci printre ierni, e-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sume extatic să te numeri și numărul fă-l ca să piară. Cum să evităm stingerea definitivă și să intrăm în circuitul eternității ? Trebuie, afirmă Rilke "să murim neîncetat în Euridice": să intrăm în ciclicitatea perenității proprie muzicii: sunet, apunerea sunetului, renaștere într-un nou sunet, datorită necesității interne a armoniei care însemnează suirea către un nou raport; iar acest lucru, în dublu sens: muzica, așa cum a gândit Pitagora, este un raport al numerelor; dar și viața este un raport între numere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe care simțul armoniei înnăscut creatorului, o transformă apolinic într-o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice și stilistice interne convergând către un anumit înțeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renașterea a creat două noțiuni: homo cosmicus și uomo universale. Homo cosmicus este un creator care simte, gândește, transvaluează viața, lumea, lucrurile în proiecție universală atât pe plan ontologic, precum și teleologic. Intră în aceasta categorie marii întemeietori de religii Zarathustra, Buddha
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
trupul este un străin în care a fost captată conștiința, spiritul. b. Absolutul ontologic eternitatea entităților ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea. Sunt Seine zum Tode ca să reluăm formula lui Heidegger, care nu face decât să repete un adevăr știut de întotdeauna și dese ori repetat, de Heraclit la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
accesibil tărâmul eternei Lumini și a divinului pur, precum și Adevărurile și Valorile ideale, încă din această viață, prin încântare extatică. Dionisiacul este nevoia de unitate și de depășirea eului, panteismul simpatetic al bucuriei și al suferinței sanctificate, eterna voință de renaștere, de eternă întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a renașterii iterative de-a lungul veșniciei, este de origine indiană. Omul revine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
panteismul simpatetic al bucuriei și al suferinței sanctificate, eterna voință de renaștere, de eternă întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a renașterii iterative de-a lungul veșniciei, este de origine indiană. Omul revine în aceeași formulă ontică, iar pentru Eminescu, în același spațiu și același timp. Dar dacă pentru Eminescu eterna întoarcere este forma supremă a tragicului, în sensul că omul, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ci ne învață cum să ne creăm propriile deschideri, drumuri spre a realiza supraomul, să ne purificăm de ceea ce este de rând, să ne reînnoim spiritual mereu sinele, acest lucru în devenire, în proces continuu de transvaluare, de înălțare, de renaștere perpetuă a propriului arheu, a supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne fie sacre". Astfel, alături de presocratici, Platon, Spinoza, Kant, marele impuls, marea înaripare vine de la Nietzsche
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Rafael în tabloul Transfigurarea: Iisus situat înalt strălucește în lumina intensă, pe când în planul inferior mișună în semiobscuritate o masă de oameni înspăimântați de un copil pradă unui atac de epilepsie. A fost un tablou profetic, delimitând epoca luminoasă a Renașterii de decăderea spirituală ce urma să vină. Justiție poetică au făcut Pieter Bruegel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer și Vincent Van Gogh creând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din rugăciune; nu a fost întâmplător că apoi s-a scris o poezie clasică, a ordinei intelectuale aici pe pământ, eroismul Iliadei fiind o necesitate a ordinei sociale; apoi a apărut o poezie a inimii, romantică, a intimității, după ce omul Renașterii s-a despărțit de rest în eu și non-eu; iar acum egolatria, in nuce atunci, a coborât, în mare parte, de la creier și inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine și impuritate la antipoezie, "mlaștina" prevestită de Eminescu. Totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
frumusețe inefabilă", și se aneantizează unul în celălalt au murit împreună într-o "sănătate esențială". "Prințul era Geniul, Geniul era Prințul". Or, prințul confundat cu Geniul este Poetul care a supus totul transmutației lirice, adică unei morți inițiatice întru extatică renaștere. S-a spus despre Mozart că este perfect inteligibil și perfect neinteligibil. Ambiguitatea este exprimată în primul rând prin opoziția dintre mișcările rapide și mișcările lente ale compozițiilor sale. Secvențele pline de vioiciune allegro, presto sunt chemate să ascundă, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
omul este azvârlit într-un cerc destinal de intercondiționări care se neagă una pe alta și din care nu poate ieși: "Dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria". Michelangelo, marele neliniștit al Renașterii, care a zugrăvit pe plafonul Capelei Sixtine Creația ca pe o învingere de către divinitate a neliniștii sale de a fi singur, iar pe Adam neliniștit că s-a născut, scria într-unul din sonete: "Când sufletul mi-e fără frâu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi cei monadici, noi fiii limitelor asemenea unui cristal în inefabil: ...Să mori neîncetat în Euridice -, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată celor care au crezut în viață. Intenția lui Eminescu de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată celor care au crezut în viață. Intenția lui Eminescu de "a modifica Luceafărul și a înălța cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" (ms. 2257, f. 4291), arată că pentru poet, finalul capodoperei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cerească, se avântă în nemărginire și, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte." Or, care este suprema aspirație a spiritelor dotate cu inteligență și iluminare divină: eliberarea metafizică. Focul și eterul mistuire și renaștere ca spirit pur sunt realitățile eliberatoare ultime care constituie cheia de boltă în gândirea poetică a lui Bruno. Iată alte texte în acest sens din opera amintită: "Nobilul foc mă nalță și mă mântuie de natura inferioară... Mereu voi fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pădurile toate capătă aripi și se avântă în iureșul înălțării magnetizată de chemarea acelui Dincolo care se depărtează neîncetat. Întreg universul este transmutat într-o nemărginită ființă înaripată, al cărei zbor este impulsionat de cântecul lebedelor, metaforă a morții întru renaștere, ciclu repetat la nesfârșit, nicăieri oprire, mereu altundeva: ...Dintr-odată la această oră și în cerul serii Pe vastul abis, izbucnirea, fulgerul sunetului Care lunecă aerian de la un capăt la altul: O, nour de Lebede ! Aripile voastre îmbătate de duhul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sunt aici, cu el, în el, că oricând poate scrie altele, că este un scriitor întreg. Cum să facă, deci, să le retrăiască la modul cel mai concret, încât scrisul, departe de a nega existența individuală, să ofere eului posibilitatea renașterii continue, vorba ceea, din propria cenușă? Revelația a avut-o fix la orele 11 și 35 de minute. Dacă acum cărțile nu mai există decât în ele și pentru ele, poate reintra în posesia lor prin comentariile critice, care sunt
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
pentru cei care, cândva, au lucrat, discret, dar deseori cu prețul popularității lor, la constituirea Europei și la menținerea păcii între națiuni. Le Colombier, septembrie 1925. NOTE 1 Michel de Montaigne (1533-1592). Scriitor, filozof, moralist și om politic francez al Renașterii, autor, între altele, al celebrelor Eseuri, carte care a influențat puternic cultura occidentală. 2 Jean de la Bruyère (16451696). Scriitor și moralist al Franței lui Ludovic al XIV-lea, celebru pentru unica sa lucrare, Caracterele sau moravurile acestui secol (1688), o
Micaela Catargi by Jules Martin Cambon [Corola-publishinghouse/Imaginative/1407_a_2649]