964 matches
-
că n-a fost așa, căci nu rămâne în urma creatorului decât tot ceea ce numim noi creativitate, adică ceea ce constituie partea de nemurire ce-i revine omului, întrucât acționează și dăinuie dincolo de moartea lui8. Realitatea strictă, pe de o parte, și sublimarea ei în operă, pe de altă parte, rămân, însă, un mister. Or, misterele se revelează doar, nu se și comunică. NOTE 1 Fondul documentar Ipotești, inv. nr. 502. V. Anexa. 2 Lee Smolin, Spațiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitația
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
el însuși 12, atunci condiția sine qua non este o personalitate distinctă. Numai datorită acesteia se poate desluși atmosfera ipoteșteană în care se afla integrat copilul Mihai și a cărei plenitudine s-a răsfrânt profund în sufletul său curat; rafinamentul sublimării în operă atestă că Eminescu nu i-a uitat niciodată realitatea magică. Ipoteștii, spre deosebire de Humuleștii lui Creangă, așezați la răscruce de drumuri, par a fi uitați de lume. Întemeietorii lui au făcut anume parcă să nu-i găsești prea lesne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Augustin Z.N. Pop, Contribuții documentare..., ed. cit., p. 93-94. 60 Ibidem, p. 94-95. 61 Amado Alonso, Materie și formă în poezie, În românește de Angela Teodorescu-Martin, Prefață de Mihai Zamfir, București, Editura Univers, 1982, p. 117. II IPOSTAZE ALE SUBLIMĂRII 1. Omul real, omul poetic Este însăși a mea viață care curge pe pământ, Căci iubirea și viața-mi nu sunt lucruri osebite. La o analiză de profunzime, sintagma românul s-a născut poet adâncește rădăcini și dezvăluie substanță în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
ales nu este singular la Eminescu. În Trecut-au anii49 găsim un exemplu tipic de manifestare lirică a atmosferei ipoteștene, termenii poeziei putând fi coborâți până la datele concrete ale spațiului. Lumea poetică eminesciană, recognoscibilă ca atare, îi indică forța de sublimare în raport cu realul. Iată cum: natala vâlcioară, așezată în coasta unei văi, de-a lungul căreia se formează mai tot timpul un curent de aer, norii sunt prelungi, ei se văd realmente curgând în ritmul curentului. Numai că norii de pe cerul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
mă mișcară. Nu, poet de geniu, Eminescu a ținut să spună un lucru cât se poate de real: nu mă încântă azi cum m-au mișcat atunci și acolo, în copilărie și în spațiul acela, povești și doine, ghicitori, eresuri... Sublimarea spațiului și a timpului nu se realizează decât prin cuvântul ce exprimă adevărul, atât de greu de găsit; căci poemul se înfăptuiește în momentul în care se operează corespondența dintre suflet și lume, când Cuvântul iluminează într-o străfulgerare această
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
mai bună că poezia adevărată este una și aceeași, în flux continuu, de la Enkidu și până în zilele noastre. Prin urmare, dezideratul lui Mallarmé că poezia este, în ultimă instanță, sugestie își află aici un embrion credibil. Coexistența dintre real și sublimarea sa este surprinsă convingător într-o remarcă a lui Charles Richter: În orice om de geniu trebuie să existe în același timp sufletul lui Don Quijote și sufletul lui Sancho Panza. Sufletul lui Don Quijote, pentru a merge înainte, a ieși din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
în care trăiește. După aceea, se va confunda cu elementele naturii, adică ar vrea să reintre în nimicnicia din care a ieșit 60 după cum poetul o va mărturisi mai târziu într-o scrisoare. Problema este de la ce punct înainte începe sublimarea poetică? Există un element, la sfârșitul citatului, care încununează toate realitățile pe care Eminescu nu le-a trăit decât în adâncimile imaginarului: închipuit în moarte, el va sta sub curgere fiindcă știa mai bine ca oricine ce înseamnă panta rei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
amprenta anilor de început ai creației eminesciene, se află un toponim specific local: "balta mare". Cunoscând bine procedeul eminescian de a scrie la o primă mână nume și locuri autentice, ca apoi acestea să fie schimbate, esențializate prin actul de sublimare al creației, este clar că despre acest toponim e vorba, din moment ce-n poezie apare explicit; el are, însă, o dimensiune generalizatoare: Adesea la scăldat mergeam/ În ochiul de pădure,/ La balta mare ajungeam/ Și l-al ei mijloc înnotam/ La
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
acest demers merge pe logica semnelor paralele: pe de o parte documentele absolut veridice, pe de altă parte, trăsături care țin strict de maniera unei detectivistici literare subtile și care ne relevă câte din urmele realului mai sunt conținute în sublimările artistice. Ilustrativ în acest sens este chiar propriul portret al poetului, unde foarte adesea nu știi care din trăsăturile sale aparțin în mod real copilului și adolescentului Eminescu și care sunt luate de la Ilie, fratele cel mai apropiat și, totodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
221 326 Ibidem, p. 119 327 C. Botez, op. Cit., ed. cit., p. 207-208 328 M. Eminescu, Opere VII, p. 203 329 C. Botez, op. Cit., ed. cit., p. 193-194 330 M. Eminescu, Opere VII, ed. cit., p. 311 3. Niveluri de sublimare poetică Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă. (Scrisoarea III) A sufletului spațiu e însuși el. (Povestea magului călător în stele) În Dicționarul explicativ al limbii române, pentru termenul (a) sublima aflăm următoarea glosare: (despre corpuri chimice) a trece (prin încălzire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și sensurile: a (se) transpune pe un plan superior, în sentimente superioare, și figurativ: a (se) purifica, a (se) rafina 2. Pornind de la principiul că literatura e o aventură a ființei 3, interesează în principal sensurile date de un autor sublimării poetice. În capitolul anterior s-a încercat definirea câtorva dominante ale operei reprezentând categorii laitmotivice ale întregii creații. Acestea se constituie în puncte reale de plecare spre altceva, spre noua realitate alcătuită din imagini care se concretizează în urma procesului de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
poetice. În capitolul anterior s-a încercat definirea câtorva dominante ale operei reprezentând categorii laitmotivice ale întregii creații. Acestea se constituie în puncte reale de plecare spre altceva, spre noua realitate alcătuită din imagini care se concretizează în urma procesului de sublimare poetică; despre cele două realități se poate spune că trăiesc fervent și dihotomic, întocmai ca-n sugestia baudelaireană din Corespondențe. Depistate cu precădere în poezie, însemnele realității secunde (în sens barbian) sunt: locul și rolul creatorului, intensitatea și adâncimea gândirii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Euthanasius. Împărțirea în cele două categorii și aprofundarea lor în două capitole distincte a fost făcută după dihotomia criteriilor: pragmatic-ideal, material-imaterial, real-imaginar, fizic-metafizic, toate cu mențiunea că reprezintă ceea ce încearcă să fie definit contextual prin dominanta metafizică intrinsecă procesului de sublimare poetică. Înaintea descifrării a ceea ce s-a petrecut în magma ascunsă a gândirii poetice pentru a se ajunge la stadiul sublimării, sunt necesare unele precizări de metodă. Spre deosebire de capitolele primei părți, în care demersul a focalizat teme ce țineau direct
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
real-imaginar, fizic-metafizic, toate cu mențiunea că reprezintă ceea ce încearcă să fie definit contextual prin dominanta metafizică intrinsecă procesului de sublimare poetică. Înaintea descifrării a ceea ce s-a petrecut în magma ascunsă a gândirii poetice pentru a se ajunge la stadiul sublimării, sunt necesare unele precizări de metodă. Spre deosebire de capitolele primei părți, în care demersul a focalizat teme ce țineau direct de realitatea ipoteșteană și erau susținute preponderent prin documente de arhivă, în partea a doua opera va fi privită ca un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
a-și asuma mult-grăitoarea calitate de profesor de filozofie [...] îndeajuns de măgulitoare și în acord cu întreaga mea aplicare firească 12. Năzuințele lui Eminescu erau, însă, cu totul altele; ca orice mare poet, el a aspirat spre straturile înalte ale sublimării. Evident că nu era mulțumit cu cât deprinsese la școală, fie ea și cea a studenției vieneze, din moment ce el însuși, în aceeași epistolă citată anterior, face afirmația justă că renașterea intuitivă (s.n.) a gândirii lor (Kant și Schopenhauer, n.n.) în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și al esențelor.14 Așadar, când se vorbește de metafizica poetului trebuie făcută distincția între intuiția sentimentală, care presupune implicare (una obligatorie), și intuiția rece, a ideilor filozofului, transpuse în materia gândirii sale. De aceea, termenul ales în titlu este sublimare, și nu transcendere. Sublimarea în cazul acesta, sublimarea poetică este esența fenomenului despre care vorbim și care trece de la viață la poezie, fără nici o altă intermediere. Spun la poezie și nu la filozofia platonică ori la cea fenomenologică a ideilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Așadar, când se vorbește de metafizica poetului trebuie făcută distincția între intuiția sentimentală, care presupune implicare (una obligatorie), și intuiția rece, a ideilor filozofului, transpuse în materia gândirii sale. De aceea, termenul ales în titlu este sublimare, și nu transcendere. Sublimarea în cazul acesta, sublimarea poetică este esența fenomenului despre care vorbim și care trece de la viață la poezie, fără nici o altă intermediere. Spun la poezie și nu la filozofia platonică ori la cea fenomenologică a ideilor și a esenței, căci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de metafizica poetului trebuie făcută distincția între intuiția sentimentală, care presupune implicare (una obligatorie), și intuiția rece, a ideilor filozofului, transpuse în materia gândirii sale. De aceea, termenul ales în titlu este sublimare, și nu transcendere. Sublimarea în cazul acesta, sublimarea poetică este esența fenomenului despre care vorbim și care trece de la viață la poezie, fără nici o altă intermediere. Spun la poezie și nu la filozofia platonică ori la cea fenomenologică a ideilor și a esenței, căci creația poetică nu se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
a vederii 31, căci dematerializarea metaforică a obiectului e una din înfățișările particulare pe care le ia tendința, generală în poezia eminesciană, de "derealizare" a universului material 32. Explorările făcute în corpul magmatic al poeticii arată că problematica esențială a sublimării se întemeiază pe ecuația metaforă-poet-poezie, în care necunoscuta devine poetul. Recurgând la un exemplu ilustrativ în acest sens, Nichita Stănescu spune că poetul este asemenea moașei de țară care, ajutând țăranca pe câmp să nască, nu dă loc confuziei de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
tot om, cu toate defectele și slăbiciunile ce sunt legate de acest cuvânt. Daca-i putea să guști în taină și necunoscut laudele acelor oameni ce i-ai putea iubi bine, de nu, nu te arăta lor35. Intrând în creuzetul sublimării poetice, este necesară precizarea că prin niveluri de sublimare nu se înțeleg nicidecum treptele urcânde ale încifrării/descifrării gândirii poetice, ci mai degrabă nivelurile concentrice ale aceleiași lumi, gândite ca un tot unitar ab initio. Poate că exemplul natural cel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
legate de acest cuvânt. Daca-i putea să guști în taină și necunoscut laudele acelor oameni ce i-ai putea iubi bine, de nu, nu te arăta lor35. Intrând în creuzetul sublimării poetice, este necesară precizarea că prin niveluri de sublimare nu se înțeleg nicidecum treptele urcânde ale încifrării/descifrării gândirii poetice, ci mai degrabă nivelurile concentrice ale aceleiași lumi, gândite ca un tot unitar ab initio. Poate că exemplul natural cel mai reprezentativ pentru aceasta ar fi cercurile concentrice ale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nu exclude împlinirea erotică, o concepe doar în afara realului imediat, într-un trecut imaginar, în basm sau în vis, adică într-o lume a transcendenței 62, pentru că cea care stimulează idealitatea bărbatului nu e femeia în carne și oase, ci sublimarea ei în idee63. Rolul bărbatului este aproape unul static. El nu cucerește, ci este cucerit și chinuit adânc de farmecul sfânt al femeii iubite. Retras și singur, ca un stâlp eu stam în lună!64 Reluând o idee a lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
săltând încet volburi elastice 224. Explicația clară a rațiunii poetice din această dihotomie se găsește în Memento mori: Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane/ Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer225. Pe portativul acelorași sublimări poetice intră neîndoielnic alte senzații și stări care dau întregului alte note de împlinire a lirismului: somnul, somnolența și visul. Un adevăr axiomatic rezumă subiectul la câteva cuvinte: Eminescu este un poet pentru care visul există 226. (Facultatea de a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
dormeau una peste alta câteva sute de cărți, visând fiecare din ele ceea ce coprindea 267, aducându-se în felul acesta prim-planul descrierii interiorului în care sunt înglobate rosturile și resorturile interioare ale esențelor. Făcând parte din aceleași categorii ale sublimării, zborul și plânsul sunt dominantele specifice ale etapei de maturitate artistică, avându-și izvorul în suferința cauzată de prematura moarte a iubitei. Întocmai ca în viziunea religios-folclorizantă, înălțarea iubitei la cer este o imagine emblematică, dominată de viziunea morții. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
eternitate, în jalea ei infinită 304, lucru care-i unește și-i singularizează pe vecie, iar peste toate există obsesia primordialului, a elementarului, obsesie care înseamnă în bună parte dorul de haos, de somnul originar, de plânsul demiurgic 305. Corolarul sublimărilor eminesciene este, neîndoielnic, insula lui Euthanasius. Izolată prin definiție de lume, ea este metafora sublimată a visului poetic și, în esență, reprezintă locul pietrei din centrul cercurilor concentice ale apei. Dacă se face o comparație între starea dintâi a iubirii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]