2,004 matches
-
DAVIDOVICI: Nu puteai să ai șaizeci... Ai mai luat treizeci de kile În drum, Otto? Nu... Erai mic, slab, iute... - ADLER: Întotdeauna am fost un gras. La liceu aveam două porecle - evident, În ungurește, că era liceu maghiar. Una era „tanti cu cafeaua cu lapte”, pentru că toată lumea a aflat foarte repede că noaptea, când mă culcam, mama Îmi punea pe noptieră o cană cu cafea cu lapte și eu mă trezeam pe la unu-două noaptea și o beam (râde) - și mi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
cu lapte”, pentru că toată lumea a aflat foarte repede că noaptea, când mă culcam, mama Îmi punea pe noptieră o cană cu cafea cu lapte și eu mă trezeam pe la unu-două noaptea și o beam (râde) - și mi se spunea „tanti, cafeaua”. Și a doua, când am Început să mă Îngraș, cu un an de zile Înainte de deportare mi se spunea „osânză”, În ungurește. Așa că nu eram chiar așa de slab. Dar am slăbit până la urmă. DAVIDOVICI: Și-a revenit pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
DAVIDOVICI: Da. Din acest lagăr vedeam fumul crematoriului. Transporturile nu au Început cu noi și nu s-au terminat cu noi. Că veneau mereu transporturi. Eu am căpătat o rochie În dungi, lungă până la pământ și se striga după mine: „Tanti, nu știi unde e cutare și cutare?”... Așa arătam. Pe spate mi s-a pus numărul barăcii unde trăgeam. - Ce număr? DAVIDOVICI: Nu mai știu. Apoi principala preocupare au fost apelurile. Aș vrea să mai spun un amănunt care... Noi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
sigur că da... DAVIDOVICI: Da, da... Eu am două numere. - Și În momentul În care ați plecat de la Auschwitz ați plecat cu vechea uniformă? DAVIDOVICI: Dar nu era o uniformă, ci o rochie În dungi, care era... Și mă strigau „tanti”... La 18 ani... - De ce vă strigau așa? DAVIDOVICI: Pentru că așa arătam. - Colegele vă strigau așa? DAVIDOVICI: Nu colegele... „Unde este W. C. -ul, tanti?” Nici nu-ți Închipui cum arătam rochia aia lungă, cu niște saboți care mi-au deformat picioarele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
uniformă? DAVIDOVICI: Dar nu era o uniformă, ci o rochie În dungi, care era... Și mă strigau „tanti”... La 18 ani... - De ce vă strigau așa? DAVIDOVICI: Pentru că așa arătam. - Colegele vă strigau așa? DAVIDOVICI: Nu colegele... „Unde este W. C. -ul, tanti?” Nici nu-ți Închipui cum arătam rochia aia lungă, cu niște saboți care mi-au deformat picioarele... - și acum le am deformate. Ei, și am ajuns la Altenburg... - Iar s-a făcut dezinfecție? DAVIDOVICI: Da, da... Tot pe priciuri dormeam
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
și paidiom!" "Așa crezi tu? zise Matilda. Și dacă eu îți spun că o iubește fiindcă nu-l face să sufere?" " Cum să nu-l facă? Atunci de ce se plânge în dreapta și stîngă? Vine la mine, uite-aici și începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." "Spune și el așa ca să nu zicem noi că e un bleg"', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalți n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
masca i se strica. "Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar și-mi șopti: Nu lua în seamă , Matilda te iubește, îți spun eu, se făcea foc când venea pe la tanti Tasia și cineva spunea așa vreo vorbă despre tine," .. Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" "Tasia, strigă Matilda, stai că vin și eu uite-acum îmi iau fetița și vin... Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lângă
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
Da' ce cauți aici? Păi, maică, zice bătrâna (care era sora mamei acestui maior), m-am dus până la farmacie și am luat un medicament și m-au apucat amețelile și m-am așezat nițel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici să iei medicamentul și să te odihnești? De ce nu te-ai dus acasă? Vedeți, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da amețeli, da' tot îl lua! Și maiorul a
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
care îi da amețeli, da' tot îl lua! Și maiorul a înțeles că bătrâna rătăcea și ea așa pe unde o duceau pașii, că acasă ce-o aștepta? Și o urcă în mașină și o ia cu el... Acolo, bună ziua, tanti, bună ziua, maică, bucuroși de oaspeți, zice nevasta maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului (și aici Vintilă îmi vîrî iar un deget în coastă!), eu am propriile mele necazuri, nu pot s-o țiu pe-asta mai
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
rămâi cu noi?" În loc să zică "merg și eu cu tine". Depresiunea mea i se transmisese. Dacă ași fi fost vesel și hotărât bineînțeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi și mâine o mai las, să se bucure și tanti Tasia de sosirea ei, iar poimâine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi făcuse odată o săritoare din piele. Mai ținea minte? Nu! "La cișmar", zisei. Surâse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei nu se schimbase
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
în aproape egală măsură, toate industrioase, veșnic ofertante în egări și în șlapii lor aurii, ființe pe care le disting ca "prestigiu" (și, implicit, "vechime") doar numărul și grosimea lanțurilor de aur de la gît. În familii pîndește acum cîte o tanti Lili, cea care-ți aducea bomboane în copilărie și care de data aceasta se arată nerăbdătoare să te inițieze - cu profit -, chiar împotriva voinței tale, într-ale "tranzacțiilor" cu turcii. Lumea cărții Ioanei Drăgan - de fapt, lumea noastră - este una
Romanul unei fete de tranziție by Fernanda Osman () [Corola-journal/Journalistic/17353_a_18678]
-
Făt-Frumos à la turque; "o poveste fără happy end, așa ca-n viață, cu eroina... blondă și despletită... strînge din dinți și merge mai departe, mereu mai departe, lăsînd în spate copilăria și pe mama, pe nenea Costi și pe tanti Lili, iubirea și orașul, aurul și vara solară, clișeele dintotdeauna ale fericirii (...)". Dacă, în tinerețe, pentru a-și proteja jocurile imaginației, eroina noastră preferă să poarte ochelari de soare în locul celor recomandați, mai tîrziu, ajunsă o soție lenevind domestic pe
Romanul unei fete de tranziție by Fernanda Osman () [Corola-journal/Journalistic/17353_a_18678]
-
aici fără delegați. Hei, puștiule, Îmi dai un bacșiș? El dezaprobă, spune Wakefield. Caddy Își pune brațele pe umerii strălucitori ai puștiului și Își freacă sînii goi de spatele lui. — Ești tot numai os, băiete. Ia spune-i tu lui tanti C care-i treaba. Nu știu, spune puștiul, căruia Îi e frică să se miște. Am venit aici să protestez Împotriva spolierii planetei de către multinaționle și acum am ajuns Într-un bar de striptease. Caddy rîde din tată inima. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
lupul să-i mănânce iezii caprei? Pentru că lupul e rău și hain și... și... lacom... Nu termină Simona acuzele la adresa lupului, că Răducu interveni: Vezi că nu știi!? Ce să știu, scumpul mamei? Mi-a spus mie Ionică, băiatul lui tanti Leonora, femeia care mătură prin grădiniță. Ce ți-a spus? Dacă iezii aveau un tătic al lor, lupul n-ar fi îndrăznit să intre în casa caprei, pentru că i-ar fi fost frică de bătaie... Răducule, asta e o poveste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
la joc e chiar Răducu. Nu mai așteptă nici un răgaz. Alergă îl cuprinse în brațe, împiedicându-l să lovească mingea care îi fusese pasată. Răducul meu, dragule, ce dor mi-a fost de tine! Pe mine nu mă cheamă Răducu, tanti! Eu sunt Tudor, spuse copilul puțin speriat, făcând eforturi de a se elibera din brațele ei. Ți-au schimbat și numele, puiul mamei, și îl strânse cât putu de tare la pieptul ei. Tu ești copilul meu, nu mă recunoști
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
aruncậndu-mă iremediabil în idealitatea ei. Începusem să prețuiesc mai mult ideile oamenilor, intelingența lor vie, luciditatea deciziilor, deși eram la o vậrstă destul de fragedă. Prima zi de școală a fost pentru mine o adevărată sărbătoare a spiritului. Descoperisem brusc că tanti Vivi, vecina mea, îmi era învățătoare. Femeia pe care o vedeam zilnic în capot prin gospodăria noastră era savanta care mậnuia cu grijă destine. Îmi plăcea nespus de mult la școală. De fapt, cele dintậi jocuri ale copilăriei mele erau
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
în „epoca de aur“, unde aveau să trăiască ani buni, fericiți. Îi priveam cu groază și simpatie, aproape că-mi venea să-i adun și să-i căsătoresc între ei: doamna Pârțac cu domnul Căcană, tovarășa Poponete și tovarășul Flocea, tanti Fufă și nenea Găureanu. O nuntă uriașă, prostească, superbă, cu milioane de invitați doborâți de solemnitatea momentului. Singurii cu care mă înțelegeam rămăseseră prietenii, niște zevzeci parcă scoși din romanele de aventuri interbelice: Mihnea, matematicianul ratat, care putea să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
întrebându-mi părinții de ce nu mă trimit la o sală de judo, să mi se dezvolte musculatura); solista de la Abba (bruneta, nu blonda; aparențele înșeală, tot cartierul știa că „aia bronzată-i mai bună“); Leana, vânzătoarea de pâine de la colț. Tanti Leana (cum îi spuneam cu respect) te întâmpina cu niște țâțe uriașe, frații Montgolfier ar fi fost mândri de ea. Te luau pe sus, albe, lăptoase, ca halatul comunist care le-acoperea pe trei sferturi. Sfertul ăla rămas ne sucea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ochi vânăt sau cu pete verzi-violacee înflorind pe picioare, ca după insolație. Ne uitam la ea cu și mai mult interes, cu admirație. Nu-i păsa, ne zâmbea la fel de serios când ne dădea restul cincizeci de bani la o franzelă. Tanti Leana venise odată cu cartierul, ne născusem toți în poala ei ca într-o copaie blândă de cocă și-asfalt. Pe sub halatul de amidon, pulpele puternice fremătau, așteptându-ne capetele cuminți și lipicioase. Mâinile ei miroseau, desigur, a pâine, iar brațele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
spre sfârșitul primăverii, când ploaia scutura pomii și Bucureștiul se scufunda într-o cană de ceai de tei, aburii se-amestecau cu drojdia și fierbințeala căpăta alt miros. La început, ambițiile băteau departe. Toată lumea vroia „să i-o tragă“ lu’ Tanti Leana, colegii mei de joacă păreau de-a dreptul înnebuniți, numai despre asta vorbeau, de dimineața până seara și eu nu înțelegeam ce să-i tragă sau de unde: cocul? mâneca halatului? cutia cu mărunțiș de pe tejghea? Planurile colective erau alimentate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
detalii. O și vedeam pe Leana în mijlocul copiilor, sfătuindu-ne să perseverăm. Dificultățile tehnice nu creau nici ele vreun impediment, atâta timp cât nimeni, în afară de mine, nu le vizualiza: unde am fi încăput cu toții în magazin? cine ar fi intrat primul la tanti Leana? și, mai ales, cum am fi escaladat halatul ei imaculat: unul în cârca celuilalt, ca Albă ca Zăpada și cei șapte pitici? Treptat, pretențiile noastre s-au redus, adaptate posibilităților. Adevărul e că și furnizam un material interesant, competitiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
se balona la locul potrivit, stătea așa din cauza țâțelor. Mai sus și mai jos, observai totul: gâtul gros, ochii negri, părul negru-albit, strâns cu-o agrafă metalică la spate; picioarele strâmbe, gleznele umflate, șlapii de plastic gri, rupți la baretă. Tanti Leana transpira des. Când se întorcea cu spatele, să ia o pâine din raft, halatul i se lipea de fund. Nu nimereai o ocazie mai bună. Leana se ridica pe vârfuri, corpul se ducea în față, materialul și el; prindeai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-a-ntâmplat cu ea, nici ce fel de chiloți purta. Ultima oară când am văzut-o, era într-o seară de toamnă. Ne adunasem pe bordură, strategic, de partea ailaltă a piațetei. Căscam și noi gura, așteptând să închidă magazinul. Tanti Leana întorcea pancarta mare cu „ÎNCHIS“, după care punea lacătul și controla clanța. Atunci se apleca puțin, dacă bătea lumina cum trebuie și încuia din profil, i se zăreau țâțele mișcându-se frumos pe ecranul ușii, ca-n filmele indiene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
comuniști pe străzi. Urma, într-adevăr, o fugăreală-n toată regula, fiecare pe cont propriu. Săream garduri, răsturnam tomberoane, făceam slalom printre mașini. Ne obișnuisem cu traseul, dar întâmpinam mereu aceeași problemă: tatăl lui Doru alerga mai bine decât soțul lui tanti Leana. Mult mai bine. A doua zi, comparam urmele. Unii cu vânătăi, alții cu vergeturi, alții doar cu-o urmă de talpă pe cur, ca-n desene animate. Nu scăpa nimeni. O pățeam cu toții, prin rotație. Asta nu ne împiedica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
stingea lumina. Butonul fusese reglat la minim. N-apucai nici să respiri, darămite să spui o poveste. Suspecții principali păreau doamna Matei și cu mine (singurii care ne scosesem becurile de la intrare). Tot iarna, ședințele de bloc se mutau la tanti Aldea, de la blocul vecin. Era un moment onorific. Tanti Aldea făcea parte din categoria femeilor cumsecade, în vârstă, îmbrăcate în violet, cu ruj violet și părul violet, începând să cadă (tufa aia filată la ceafă, prin care strălucește pielea roz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]