7,506 matches
-
o sticlă topită, un om venind spre ele. Venea sau se-ndepărta, sau stătea pe loc, nu se-nțelegea, pentru că era departe, și ce-o tulbură dintr-o dată... Dumnezeule! Coborî mâinile, înălță gâtul, și prin pleoapele întredeschise privi roată-mprejur zarea și-și dădu seama, cu-o înfiorare rece, aproape de spaimă, că erau singure în tot cuprinsul. Câmpul întreg și lumea întreagă se scufundau sub ochii ei de ani de zile în fum și-n moarte. Ce om! Se uită mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1475_a_2773]
-
zone turistice din țara noastră și analiza impactului fenomenului turistic asupra mediului, constituie un demers menit să stârnească interesul atât al elevilor cât și al oricărei persoane interesate de resursele turistice ale României. Autorul „...Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare...” George Coșbuc 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Turismul - accepțiune și noțiuni conexe Noțiunea de turism a fost utilizată prima oară în Anglia, în secolul al XVIII - lea, cu referire la tinerii aristocrați
România : patrimoniu turistic by Viorel Rîmboi () [Corola-publishinghouse/Administrative/91702_a_93090]
-
veniră-n ospeție Osteniți de drumeție. Domnul ne dădu de toate: Minte, pace, sănătate. Dar veniră la noi furii Nu doar pentru de-ale gurii. Au venit și vin puhoi Să ne fure ce-avem noi Au venit din toată zarea În puhoi mare ca marea. Ce vor oare-n țara asta? Că ne-aduseră năpasta, Foamea, lacrima și plânsul, Sărăcia-n tot cuprinsul Dragei noaste țărișoare. Căci românul, are, n-are, Trebuie dus la pierzare! Așa-i pricazul cel mare
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
adune oastea mare Să-i alungi peste hotare Pe toți furii și slugoii Pe toți răii și strigoii Ce ne jefuiră neamul, Vatra, sufletul și steagul! Nu lăsa ca n glia noastră Să se-ncuibe iar năpasta! Vino, Doamne, și deschide Zarea pentru omenire! Să zburăm din nou spre ceruri, Să ne fie iarăși liberi Gândul, fapta și copiii, Râsul, chiotul iubirii. Liberi, vrem, la noi acasă, Cu bucatele pe masă, Să primim pe toți cei dragi Pentru noi, pentru urmași. Pâine
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
regăsite. Ce culoare are dragostea? Unii o văd strălucind în milioane de inimi roșii. Pe mine, iubirea mă privește dintr-o fotografie alb negru, puțin ștearsă de vreme. Undeva în munți. Tu, cu rucsacul în spate și privirea pierdută în zări. Visai? La ce? Pe asta o vreau, am gândit. Mi-a tremurat inima. Un nod mi s-a pus în gât și, în aceeași clipă, mi-au dat lacrimile... pe care nu le-ai văzut, despre care îți spun abia
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
tine, m-am regăsit pe mine însămi. Am coborât pe pământ. Lângă tine. Sau m-am înălțat. În cerul iubirii perfecte, unice. Pentru mine, dragostea a rămas o fotografie în alb - negru. Undeva, în munți. Tu, cu privirea pierdută în zări. Maria VI. 20 octombrie Toamna și-a așternut auriul minunat, și aici, în orașul celor șapte coline. Liniștea de peste vară se spulberă și străzile se animă odată cu redeschiderea anului universitar. Uneori, chiar mă întreb cum ar arăta acest loc fără
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
evitat să ironizez. Fă din cuvinte flori, nu arme, spunea cineva. Și așa viața omului este atât de fragilă... Ca un fir de păpădie pe care, o pală mai puternică de vânt, îl poate rupe și împrăștia în cele patru zări. La ce bun să ne mai și otrăvim sufletul și mintea astfel? Nu este păcat? Efemeritatea existenței noastre pe Terra ar trebui să ne facă mai buni, mai îngăduitori. Cel puțin așa consider eu. Tu crezi în existența unei alte
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
nu le-am vorbit cu nimeni, niciodată. Pentru că nu poți să-ți așezi sufletul în palma oricui. Și nici oricând. Îți privesc fotografia, ACEA fotografie care îmi este atât de dragă: Tu, undeva în munți, cu rucsacul în spate, privind zarea. Și nu pot să nu mă întreb pentru a mia oară: visai? Sau poate... Nu, nu, cred că exagerez. Și totuși... Oare mă căutai? Te întrebai dacă exist pe undeva, prin lumea asta mare? Dacă socotesc bine, după vârsta pe
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
a desfăcut un ceas și a descoperit în interior mecanismul unui aparat de radio; vrând să asambleze radioul, din mâinile lui și-a luat zborul un aeroplan. În loc să se minuneze și, eventual, să se bucure, meșteșugarul nostru se uită în zare după aeroplan, fluieră a pagubă și conchide: "Toate-s nimic". Astfel e jocul de-a cuvintele în poezia lui Emil Botta" sunt ale unui poet căruia îi stă bine în travestiul criticului. Se vede că, pentru Carmelia Leonte, poetul Întunecatului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
a desfăcut un ceas și a descoperit în interior mecanismul unui aparat de radio; vrând să asambleze radioul, din mâinile lui și-a luat zborul un aeroplan. În loc să se minuneze și, eventual, să se bucure, meșteșugarul nostru se uită în zare după aeroplan, fluieră a pagubă și conchide: "Toate-s nimica". Astfel e jocul de-a cuvintele în poezia lui Emil Botta. În loc să-l bucure frumusețea mirajului, îl cutremură pericolul nebuniei, adică al glisării într-un absolut al gesturilor fără consistență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sunau a morțiu, a moarte umbrele noastre s-au întâlnit. O, Himera, torță aprinsă ți-e chipul! E lună, dragă, mai flămândă, mai setoasă ca oricând. E luna mai flămândă, mai setoasă ca oricând; ea a sorbit și marea și zarea și nisipul. O, Himera, tremurătoare ți-s buzele când îmi spui: Agonie, Sfârșit. Când îmi spui: Agonie, Sfârșit s-au năruit și muntele și marea și Stânca Primejdiei și călăuzele. (Spre Stânca primejdiei) Renunțarea aproape totală la joacă și persiflare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ani, când ucenicia mea filozofică nu se încheiase și când, prizonier al genurilor consacrate și al gravităților duse până la capăt, eram străin de surâsul cu care, periodic, se cuvine să ne despărțim de noi înșine, un prieten, deschis către toate zările spiritului și interesat de toți oamenii ce l-ar fi putut spori într-o formă sau alta, mi-a vorbit de Petre Țuțea. „Merită să-l cunoști“, mi-a spus și, ca argument, mi-a citat câteva mots-uri Țuțea culese
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
copilărie, Mureșul a înecat satul, să nu mai fie! Poimâine se va schimba vremea, spun vecinii în fiecare zi! Nu ne vom mai trezi, ne-am smintit de atâta nadir și zenit. A rămas doar o lumânare îngenuncheată, lunecând peste zare. Sfârșitul ne smulge din ochi ultimele priviri! Ceasul aduce prea multe știri. Cine mai știe cât din vreme o să mai fie? Rugăciune Vin mereu aici la Azuga, arborii trec tot călări sub fereastră, coboară din pădurile de sus, fără nume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
Cine mai știe cât din vreme o să mai fie? Rugăciune Vin mereu aici la Azuga, arborii trec tot călări sub fereastră, coboară din pădurile de sus, fără nume sunt caii de lună, înspumați de ninsoare coama le-a înghețat pe zare. Azi, începe postul cel mare, ține șapte săptămâni, prin zilele lui subțiri cu soarele încă neputincios în priviri. Oare cât o să mai dezleg acum, izgonirea lui Adam pe pământ? Albastru veșmânt învăluie rugăciunea înghețurilor cuprinse în balans în razele vechilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
s-au așezat la margine de sat. Eram mică când am plecat, fără cheile de la ușă. Era război, a murit atunci o mătușă tușa, îi spuneam noi, avea ochii albaștri, era primăvara împletită în culori și parfum! Tușa mea de zare încă se clatină după obiceiuri și datină. Azi la mănăstire am pus o lumânare pentru sat, ciudat, am văzut și am visat: caii ce s-au întors la arat. Murim de două ori? În amintirea familiei Marin Ghiță din Bușteni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
ale celui căruia abia învăța să-i spună tată. Se afla atât de sus, încât i se tăia răsuflarea. O bucurie de neuitat... Domnul R. meditează la toate acestea pe când ajunge cu Clara la marginea orașului, la vechea „barieră”. În zare, pe un tăpșan de multe hectare, se vede aeroportul. Clara se oprește minute în șir pentru a urmări vreun uliu șorecar „încălecând” curenții și bătând aerul pe loc, cu ochii ațintiți după prada din iarba necosită. Apoi descoperă avioanele și
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
picior pe altul. Vântul îi răvășea părul blond ca și cum ar fi luat-o pe sus, după cum păreau să spună țipetele-i ascuțite și exclamațiile: „Uite, bunicule! Uite, bunicule!” * * * Drumul pe care continuă să meargă Profesorul împreună cu Clara se pierde în zare, peste culmea dealului. Poate vor ajunge și acolo într-o bună zi. Deocamdată se opresc aici: ca să-și tragă sufletul și să se minuneze cum fluturii, greierii și cosașii intră de-a dreptul în visul cu ochii deschiși al Clarei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
el, săltând de pe un picior pe altul, ca în copilărie, alergând parcă fără efort, după o insectă zburătoare, și trăiește pentru o secundă iluzia că zboară, exact ca odinioară. Clara a rămas pe loc și-l privește încântată, profilat pe zare ca un uriaș executând un joc ciudat, venind de nu se știe unde pentru a intra în lumea ei, ca să rămână aici pentru totdeauna. Pentru că îl vede acum (presupune scriitorul P.H.Lippa) ca pe un fluture rotindu-se în jurul ei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
spre Ilinca așteptînd un răspuns ori o chemare pentru a pluti măcar o singură clipă amîndoi în acea imensitate de ireal și straniu... dar o surprinse transformată în stană de piatră, cu un zîmbet lung, de care se aninau toate zările și cu un deget rămas uitat, poate pentru totdeauna, în palma strînsă a lui Virgil... Altă pasăre neagră își luă zborul dintr-un cuib nevăzut și se pierdu în cer ori în negura abisurilor. Și era așa de tristă pasărea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
și pe sine însuși. Devenit una cu nemărginirea mobilă a firii, el își pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume: Mi-e drag de mult acest colnic pustiu Și-acest frunziș ce din atâtea părți Ascunde ochiului adânca zare. M-așez aici și cu privirea țintă Eu îmi închipui nesfârșite spații Și supraomenești tăceri Și-o pace-atâta de profundă, Că inima aproape se-nspăimântă. Și-apoi când vântul freamătă prin ramuri Nemărginita liniște-o aseamăn Cu acest glas; și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
universale, a permanentei schimbări care ritmează perpetuitatea somnului morții. "In felul acesta, are loc convertirea spațiului fizic în spațiu psihic inducând sentimentul comuniunii eterne, dincolo de viață. Cadențarea dintre spațiul extern și cel sufletesc, cu transformarea firească a spațiului senzorial în zări sufletești o întâlnim, între altele, în poezia Și dacă... Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea incompatibilității dizarmoniei cu existențialul este viguros exprimată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
definită: delimitarea prin contrast a condiției armoniei, cosmice și spirituale, în ultimă instanță, a condiției hyperionice. Ritmul antagonic este infinit depășit de conștiința superioară a idealului comuniunii spirituale, a armoniei universale prin iubire. "Dar armonie cosmică însemnează nu numai ritmi zarea mișcărilor de flux și reflux existențial, comuniunea dintre eu și univers, cadențarea inimii noastre cu sistolele lumii. Armonie însemnează de asemenea ascensiunea convergentă a omului, a lucrurilor, a cosmosului spre înaltele trepte ale spiritualizării. "Armonia creației lui Eminescu își are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
orizon nemărginit / Singurătății mării"; gândul în seninătate apolinică domină fuga timpilor: "Priveliștile sclipitoare/ Ce-n repezi șiruri se diștern/ Repaosă nestrămutate/ Sub raza gândului etern"; răsfrânte în ape și în suflet, înălțimile albastre dau măsura ceasului iubirii: "Înălțimile albastre / Pleacă zarea lor pe dealuri/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri"; vorbind despre cânturile iubirii apuse, poetul scrie: Atâta murmur de izvor/ Și-atât senin de stele/ Și un atât de trist amor/ Am îngropat în ele.../ Din ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
umbrei, a apei îngână somnul etern al morții. În Despărțire sau în De câte ori, iubito, mișcări temporo-spațiale în opoziții polare exprimă imposibilitatea reapropierii sufletelor: Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț/ Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți". Tipice pentru universul în neliniștită expansiune sunt poezii precum Dintre sute de catarge și Stelele-n cer, în care spațiul se lărgește continuu prin mișcarea elementelor: valurile, vânturile, stelele, trecerile toate. Deseori infinitul devine interior ca în Peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cea mai desăvârșită familiaritate. Care este explicația acestei concepții ? La Eminescu, orizontul poetic în care se mișcă totul, este adecvat necesității zborului nelimitat al spiritului. Și tot ceea ce întâlnește în cale este pentru el certitudine. La Arghezi însă, de la capătul zării, pentru a evita rătăcirea în genunea care nu poate fi istovită, drumul cunoașterii se întoarce mereu în jurul lucrurilor, a celor mai umile. Lauda realității imediate impune poetului restrângerea repetată a depărtărilor ca o mereu reluată conturare, ca o imperioasă necesitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]