KorAP: Find »[drukola/base=amplu & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...239 240 241 ...594 >

14,847 matches

Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399

acceptau nici Judecata de Apoi (aluzie la gnostici). Din exces de zel, vrând să se delimiteze de acești pseudocreștini, Iustin cade în extrema opusă. Viziunea referitoare la a doua parusie (respinsă politicos, dar ferm de Trifon) este întemeiată pe un amplu citat din Cartea lui Daniel 7,9‑28, în care figurează următoarele motive: Cel Vechi de zile; judecarea și condamnarea celor patru fiare închipuind tot atâtea imperii; coborârea din cer a Fiului Omului; explicarea vedeniei celor patru fiare; învestirea cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
al lumii. Sistematizarea acestui mit va fi realizată abia în a doua jumătate a secolului al II‑lea, prin Irineu de Lyon, primul teolog care a propus o viziune de ansamblu asupra doctrinei creștine. El este cel care va face ampla sinteză, de care am amintit deja, între datele mitologiei, ale Scripturii și ale istoriei - răscoala lui Bar Kokhba a jucat un rol important în configurarea mitului - propunând prima viziune „dogmatică”, potrivit expresiei lui Peerbolte, a scenariului anticristologic. Tabelul 1 Motive

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în Vechiul Testament; de aici funcția esențială, indispensabilă chiar, a exegetului. Drept urmare, tradițiile mitologice, exegeza Scripturilor și istoria sunt elemente absolut necesare pentru înțelegerea nașterii anticristologiei „sistematice”. Expunerea lui Irineu despre Anticrist ocupă capitolele 25-31 ale cărții a V‑a a amplului tratat polemic Aduersus haereses; singurele versiuni integrale ale acestuia se păstrează în latină și armeană. Antonio Orbe a consacrat un întreg volum de mai multe sute de pagini traducerii și comentării capitolelor amintite, volum care a constituit pentru noi principala

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
lui Iustin referitor la dezlănțuirea furiei diavolului post incarnationem Christi nu a ajuns până la noi. Trebuie deci să presupunem că această teorie a fost dezvoltată într‑unul dintre tratatele sale pierdute. Antonio Orbe crede că ar fi vorba de Syntagma, amplă lucrare polemică, cuprinzând, de asemenea, o luare de poziție împotriva lui Marcion (întrucât Irineu, în Adu. haer. IV, 6, 2, 27, vorbește despre o lucrare intitulată Împotriva lui Marcion). Nimic nu este totuși sigur. Tot ceea ce putem spune este că

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
află la intrarea în Biblioteca Vaticanului. Cea de‑a doua descoperire datează din 1842, când, într‑o mănăstire din Muntele Athos, a fost găsit un manuscris care conținea un tratat în zece cărți din care lipsesc primele trei. Textul - o amplă respingere (elenchos) a tuturor ereziilor - a fost publicat în 1851, sub titlul Philosophoumena și, lucru deosebit de interesant, i‑a fost atribuit, într‑o primă fază, lui Origen; prima carte circula deja, separat, sub numele teologului alexandrin. Cu toate acestea, cele

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
nu cadă în mâinile „gnosticilor cu nume mincinos”. În privința acestor lucruri „greu de cunoscut și de priceput de către cei mulți” este, așadar, nevoie de discernământ. O anumită discreție este de asemenea impusă destinatarului de expeditorul epistolei. Alcătuit dintr‑o serie amplă de pasaje scripturistice, veteroși noutestamentare, tratatul prezintă o anumită structură logică. La nivelul coerenței, ea este „minată” totuși de numeroase digresiuni cu caracter metodologic sau teologic. Într‑un articol din 1965, Salvatore Pricoco face o analiză a structurii scrierii în

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
sunt ochii săi de vin, și dinții săi mai albi ca laptele. (Septuaginta, vol. 1, ed. cit.) Dintre cele douăsprezece binecuvântări rostite de Iacob pe patul de moarte, cea adresată lui Iuda și seminției sale este una dintre cele mai ample și mai semnificative. „Numele lui Iuda”, notează M. Harl, „este asociat cu ideea de laudă, prin folosirea - unică în Pentateuh - a verbului ∀∅<ΞΤ”. Același fragment a fost comentat de Hipolit în tratatul său, Binecuvântările lui Iacob, primul comentariu coerent pe

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
despre Anticristul‑tiran (Is. 10,12‑17; 14,4‑22; Iez. 28,2‑10); 2. (19‑33) interpretarea capitolelor 2 și 7 din Daniel; 3. (34‑42) tema judecății cetății Babilonului/Roma. Capitolele 16 și 17 sunt, în realitate, două ample citate din Isaia, referitoare la ◊∃Δ4Η‑ul a doi tirani, odinioară mari conducători ai imperiilor. Primul citat vorbește despre regele Asiriei, Senacherib, după invazia în Iudeea, în 701 î.Cr. Corespondentul personajului din cel de‑al doilea text nu ar putea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
importanță, așa cum se întâmplă la Irineu. În opinia lui Norelli, aceste mărturii nu aduc nici o noutate în plan exegetic, dar Hipolit le citează pentru a‑și perfecționa și completa dosarul. În manieră extrem de semnificativă, această demonstratio se încheie cu un amplu citat din 2Tes. (2,1‑12), fără raport direct cu citatele anterioare, dar care conține faimoasa teorie asupra întârzierii parusiei. Procedând astfel, Hipolit sugerează că, în ciuda tuturor persecuțiilor declanșate împotriva credincioșilor în momentul de față, instaurarea domniei lui Anticrist nu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
este un imens dosar de testimonia despre adversarul eshatologic și sfârșitul istoriei, dosar organizat după structura unui discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să respingă noile atacuri ale milenarismului montanist; să îndemne la martiriu, în limitele rațiunii; să relativizeze autoritatea Imperiului Roman în raport cu Împărăția cerească pe care o va inaugura venirea lui Cristos. Meritul deosebit al lui

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
la sfârșitul secolului al II‑lea, chiar și în afara comunităților creștine. Într‑adevăr, Discursul adevărat apărea cu câțiva ani înainte de publicarea cărții a V‑a din Adu. haer., a lui Irineu și cu mai bine de treizeci de ani înaintea amplei monografii a lui Hipolit. Exceptând problemele de fond pe care le ridică intervenția sa, probleme care țin de dialogul dintre două universuri aproape opuse, cel al păgânilor și cel al creștinilor, putem spune că Celsus este înainte de toate un foarte

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
parților. De aici, el ar pregăti o ofensivă decisivă împotriva Romei, pentru a‑și recăpăta tronul și a‑i pedepsi pe senatori. Pentru a înțelege mai bine resorturile ultime ale legendei, se impune o resituare a acesteia în contextul mai amplu al conflictului Orient‑Occident, dat fiind că împăratul, atât de disprețuit la Roma, se bucura de o foarte bună reputație în ochii popoarelor orientale. Trei impostori au reușit să treacă drept Nero rediuiuus: primul, în 69, sub Othon (Tacit, Hist

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
descrierea legii; îndemnul la convertire; 3) vv. 90‑130: expunerea doctrinei: despre caracterul incognoscibil al lui Dumnezeu; 4) vv. 131‑148: singurul subiect descriptibil: promissa de futuro; 5) vv. 148‑248: subterfugiile lui Satan; apariția morții; 6) vv. 249‑578: amplă antologie de testimonia; 7) vv. 579‑616: vanitas vanitatum; îndemn la convertire; 8) vv. 617‑672: demonstrarea divinității lui Cristos prin invocarea miracolelor; 9) vv. 673‑790: polemică antiiudaică și antipăgână; 10) vv. 791‑804: cea dintâi înviere; 11) vv

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
următoare persecuției lui Dioclețian, pe când Lactanțiu se afla la Nicomidia. Cât despre pamfletul vindicativ De mortibus persecutorum, acesta a fost redactat în anii 314‑315, imediat după marea schimbare. Epitoma la Instituțiile divine, o reelaborare rezumativă, după cum vom vedea, a amplei lucrări anterioare, datează din perioada de sfârșit a vieții sale (320‑325). Materialul cel mai bogat pentru tema noastră se află în Instituții. El se diluează de la o operă la alta, devenind aproape inexistent în Epitomă. Nu vom exploata decât

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
redactate în perioade foarte îndepărtate în timp. Poate că proiectul Epitomei își are originea chiar în apariția în concepția autorului nostru a unei alte viziunii asupra lumii - una katechonică, tolerantă, așa cum remarcam mai devreme - care o înlocuiește pe cea dintâi. Amplul tratat fusese conceput ca operă polemică, o operă de respingere a păgânismului și de demonstrare a superiorității indiscutabile a creștinismului. Epitoma este în primul rând o operă de popularizare. Ea vizează un număr mare de potențiali cititori, spre deosebire de amplul tratat

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
dintâi. Amplul tratat fusese conceput ca operă polemică, o operă de respingere a păgânismului și de demonstrare a superiorității indiscutabile a creștinismului. Epitoma este în primul rând o operă de popularizare. Ea vizează un număr mare de potențiali cititori, spre deosebire de amplul tratat destinat unui cerc restrâns de cititori, format din intelectuali erudiți și rafinați. În consecință, refăcând esențial partea eshatologică, Lactanțiu consideră că această versiune, și nu alta, va rămâne posterității. Chiar dacă aceste afirmații nu pot fi verificate și demonstrate cu

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
clarificare. În ceea ce privește subiectul nostru, lucrurile merg chiar puțin mai departe: autorul nu se mulțumește să rezume și să clarifice anumite probleme spinoase, ci operează fragmentări deliberate. Într‑adevăr, nu poate fi întâmplător faptul că tema dispariției iminente a Imperiului Roman, amplu dezbătută în Institutiones, este pur și simplu omisă în Epitomă. Ceea ce apare ca o obsesie în varianta amplă, scrisă imediat după persecuția lui Dioclețian, lipsește (semnificativ totuși!) în versiunea restrânsă. Lactanțiu nu abandonează numai tema „căderii Romei”, ci, mai mult

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
clarifice anumite probleme spinoase, ci operează fragmentări deliberate. Într‑adevăr, nu poate fi întâmplător faptul că tema dispariției iminente a Imperiului Roman, amplu dezbătută în Institutiones, este pur și simplu omisă în Epitomă. Ceea ce apare ca o obsesie în varianta amplă, scrisă imediat după persecuția lui Dioclețian, lipsește (semnificativ totuși!) în versiunea restrânsă. Lactanțiu nu abandonează numai tema „căderii Romei”, ci, mai mult și decurgând din aceasta, tema datei eshatonului. Totul rămâne într‑o oarecare confuzie, desigur, conotată pozitiv, în raport cu noua

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
la una din principalele sale surse de inspirație. Drept urmare, culegerea de testimonia de care dispune Chiril este dintr‑o dată redusă la mai puțin de jumătate. Materialul oferit de „mica Apocalipsă” de la Mt. 24, precum și de Cartea lui Daniel, și aceasta amplu cenzurată (canonicité oblige!), nu acoperă decât un segment mai curând restrâns al „istoriei” Anticristului. Episoade esențiale, cum ar fi apariția celor doi martori (Enoh și Ilie); cele două fiare, simboluri ale Anticristului și ale „scutierului” său; cifra 666 și numele

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
Daniel, în versiunea completă, a fost dedicat însă prietenilor Pammachius și Marcella, Paulin fiind uitat cu desăvârșire. Ieronim scrie, încă din primele rânduri ale Prologului: „Întrucât intenția mea nu este de a răspunde calomniilor unui adversar, ceea ce ar necesita un amplu tratat, ci de a explica pentru ai noștri, adică pentru creștini, cele spuse de profet, doresc să spun încă de la început că nici un profet nu a anunțat cu atâta claritate venirea lui Isus Cristos”. Apoi, are grijă să elimine din

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
4. Apoi, „în Imperiul Roman, din pricina Anticristului, toate împărățiile vor fi distruse deopotrivă; nu va mai exista atunci nici o împărăție pământească, nu va mai fi decât dreptatea sfinților și venirea Fiului lui Dumnezeu în slavă” (7, 11). Partea cea mai amplu dezvoltată a comentariului se referă la profeția celor șaptezeci de săptămâni care se întind de la distrugerea primului templu până la moartea Unsului (Dan. 9,24‑27). Aici, după ce își mărturisește nepriceperea, Ieronim dă cuvântul „dascălilor Bisericii”, celor „mai învățați” decât el

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Înaintea concluziei, să remarcăm următoarele aspecte: - cele trei personaje fac parte din categoria credincioșilor; - cele trei declarații au o secvență comună: uigilemus et oremus; - declarațiile 2 și 3 au în comun o secvență mai amplă: uigilemus et oremus, quia et brevis et incerta est ista vita. Pornind de la această schemă, rezultă că cea mai blamabilă dintre cele trei atitudini este prima, cu toate că înaintează o „ofertă” foarte atrăgătoare: într‑adevăr, credința multora se întemeiază pe nădejdea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
sens, legitimare); I. Mărturii noutestamentare despre Judecată (cap. 4-20) 1) Mt. 25,31‑41; 2) In. 5,22‑25.28‑29: - prima înviere (succint); - a doua moarte (succint); 3) Apocalipsa lui Ioan (20,1‑6; 21,4): - cele două învieri (amplu dezvoltat); - a doua moarte (amplu dezvoltat); - despre millenium; - cei trei ani și jumătate (eliberarea diavolului); - Gog și Magog; - domnia lui Anticrist; - condamnarea diavolului și cea de‑a doua înviere; - cer nou și pământ nou; - Cetatea lui Dumnezeu/Biserica/împărăția cea

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
despre Judecată (cap. 4-20) 1) Mt. 25,31‑41; 2) In. 5,22‑25.28‑29: - prima înviere (succint); - a doua moarte (succint); 3) Apocalipsa lui Ioan (20,1‑6; 21,4): - cele două învieri (amplu dezvoltat); - a doua moarte (amplu dezvoltat); - despre millenium; - cei trei ani și jumătate (eliberarea diavolului); - Gog și Magog; - domnia lui Anticrist; - condamnarea diavolului și cea de‑a doua înviere; - cer nou și pământ nou; - Cetatea lui Dumnezeu/Biserica/împărăția cea veșnică; 4) 2Pt. 3,3

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
în privința semnificației celor zece regi, el aduce un amendament important. Întâlnim din nou o cifră perfectă, 10. Aceasta ar simboliza „totalitatea împăraților” romani (20, 13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează

[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]