6,288 matches
-
afirmând că și al treilea Brutus, destinatarul scrisorilor lui Ovidiu, se situează pe aceeași linie de evoluție spirituală. S-ar putea pune la îndoială realitatea istorică a acestui de-al treilea personaj și gândi că acesta a luat naștere din fantezia exaltată a lui Ovidiu, sau din nevoia de a-și masca unele sentimente "politice" incompatibile cu situația politică a momentului; rămâne, însă, valabil faptul că acest de-al treilea Brutus se încadrează în cadrul spiritual al personajelor de care este legat
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
seama de acest lucru. Nu. E de exclus. Tocmai asta urmărește, să inducă în eroare. În final nu se mai înțelege dacă această prietenie cu Cotta Maximus cu care s-a mândrit a existat cu adevărat sau dacă e rodul fanteziei lui. Dar în cazul acesta care ar fi fost scopul lui? După părerea noastră, singura explicație posibilă e că poetul vrea să ofere, el însuși, prietenilor de la Roma posibilitatea de a se dezvinovăți, pentru scrisorile pe care le-a trimis
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ba în Umbria, ba în al său Albano. Poate acolo Severus își dorește ca Augustus să-și reprime ura sa îndreptățită și ca propria sa vilă (a lui Cornelius) să devină loc de azil pentru poet... Dar Ovidiu își înfrânează fantezia: ar vrea să i se dea un loc mai puțin îndepărtat și mai puțin expus războiului; astfel ar scăpa de o mare parte din greutăți. Epist. ex Ponto, IV, II este adresată chiar lui Severus devenit rege (așa cum reiese din
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
legătură cu latinescul maius, comparativ al lui magnus. De altfel, Ovidiu face referiri clare la posibilitatea de a deriva numele lunii mai, Maius, de la maiores (Mensis erat Maius, maiorum nomine dictus: Fasti, V, 427): acest lucru demonstrează un efort de fantezie etimologică, care încerca să lege ideea de Maius, Maia de cea de Magnus, și implicit de Maximus, pentru a aduce întotdeauna, dacă nu un explicit, cel puțin un implicit tribut de exaltare a casei Fabia prin măgulitorul epitet de Maximus
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
î.H. i-au învins pe cei din familia Veienti -, dar cu prețul anihilării sale din cauza uneltirilor dușmanilor. Iată membrii familiei Fabia coborând în valea unde membrii familiei Veienti le-au întins o capcană. Ovidiu participă trup și suflet cu fantezia la acest moment foarte dramatic: "O, generos neam, unde te grăbești? Rău faci că te încrezi în dușmani. Nobilime naivă, păzește-te de perfidele arme!"363. Quo ruitis, generosa domus? Male creditis hosti. Simplex nobilitas, perfida tela cave! Fraude perit
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
și un mai mare convenționalism în corespondența cu Cotta. Legăturile cu Cotta sunt de prietenie, dar destul de distante: la un moment dat Ovidiu însuși exprimă îndoieli asupra existenței unei astfel de prietenii, sugerând că aceasta a fost un rod al fanteziei sale. Prietenia cu Paulus însă este afirmată în mod categoric și istoria demonstrează că aceasta a fost întărită și de rudenia cu Fabia: prin urmare, relațiile trebuie să fi fost mult mai apropiate decât pot exprima versurile sulmonezului, mult mai
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
un "argument" cel puțin ciudat: "Cezarii nu ar mai fi existat dacă toate mamele ar fi avortat ca și Corina". Și totuși, la sfârșit, cere zeilor să i se ierte "pentru prima dată" păcatul 449. Dar pauza poetului lasă liberă fantezia cititorului să gândescă că și Ovidiu ar fi iertat "pentru prima dată" tuturor mamelor același păcat, chiar cu riscul de a fi "dezaprobat" că nu ar mai fi existat Cezarii. IV. Restaurare: suprimarea libertății de către Augustus. Cum se va vedea
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
dezordine În lumea fizică și morală. Haosul Îi provoacă viziuni negre. LÎngă senzația de asfixie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voința (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a Împăca elementele „În sfadă”. Fantezia nu dezechilibrează decît rareori și pentru puțină vreme obiectul liric. Chiar viziunile cele mai Întunecat romantice (acelea din Grui SÎnger) au o Încheiere liniștitoare prin deplasarea accentului spre cîmpul eticii. Spiritul Întemeietor caută În cele din urmă o perspectivă stabilizatoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În chinuri, Ce fac, mă primejduiesc.” Există o anumită foame de noțiuni și dorință de expansiune În lirica lui Iancu Văcărescu și asta se vede mai bine În baladele lui, dintre care una Peaza rea, arată o mișcare extraordinară a fanteziei. Formula poetică permite trecerea rapidă de la un cîmp de percepție la altul, salturile acrobatice, mișcarea nebună a determinărilor, cum se Întîmplă În acest remarcabil portret al Vrăjitoarei: „Ne Întîlnirăm c-o vrăjitoare, Fermeca Jună, fermeca soare: La mormînt urlă, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
calul, cîinele și oaia, dintre animalele domestice, cetățile În ruine și cetățile ideale (Santa Cetate), interioarele de casă și veșmintele (Mihaida), pietrele exotice (Santa Cetate)... Se află, mai ales, În număr impresionant, ceea ce poetul Însuși numește „ființele aeriene”, fabricate de fantezia terestrului, Întreprinzătorului poligraf. Privind acest tablou, constatăm că: 1. Heliade nu se fixează Într-un spațiu și n-are o simpatie specială pentru o zonă a realității. 2. Elementele materiale intră În poem după ce au trecut, Întîi, prin alte poeme
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
proiecte vizionariste. Pe Heliade cel mai profund Îl aflăm aici: În Anatolida, Visul, În fragmentele din Mihaida, Serafita, Serafimul și heruvimul, poeme, În cea mai mare parte, vaste, bogomilice, Însîngerate adesea de un limbaj imposibil, dar cu o cutezanță a fanteziei, o putere de cuprindere care anunță pe Eminescu. Nu ne interesează, aici, sau nu În primul rînd, valoarea lor estetică (justificarea estetică a poemelor a fost făcută În mai multe rînduri!), interesează direcția În formele imaginarului heliadesc În confruntarea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
transparente, imponderabile. Poetul le zice, În limbaj filozofic, principi, și Într-un loc scoate din comentarea lor un vers tulburător: „Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii”. Urmând istoria sacră, Heliade descrie „starea adamiană”, nașterea Evei și, cu mare fantezie, unirea și „profumul” fecundării; „Se scoală-Adam; și Eva În brațele-amoroase Îl strînge cu ardoare; el mai ardent o strînge, Și sîn la sîn ferice se-mparadisă mirii Ținîndu-se de mînă În mutuali afecții, Adam duce pe Eva În leagănul d-aproape De
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu flori presemănată Se desemna ridente și roza amoroasă Și candid’ iasomie, safranul, iacintul; Pe așternutul moale de iarbă ca mătasea Acante, lăcrămioare, voioase viorele, Odorifere plante broda talamul nunții. Atoatecreatorul, principiul frumuseței, A fost decoratorul cînd a plantat edenul.” Fantezia pune În descrierea acestui sanctuar al riturilor divine mai multă substanță decît În alte capitole, sufocate de abundența frazelor abstracte. Heliade care, de regulă, caută În poezie efecte muzicale, fiind un liric prin excelență auditiv, urmărește aici și efecte vizuale
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rămînem, pentru moment, la Anatolida unde În armoniile cerești pătrund, cum s-a putut vedea, aromele pămîntului. Nararea păcatului biblic, alungarea din paradis și trecerea omului În evul de cremene capătă tot mai mult aspectul unui discurs ideologic și imoral. Fantezia aceea nebună pe care o pune Heliade În a glorifica ordinea adamiană dispare. Doar bocetul final al Evei lingă trupul inert al lui Abel atinge, În ciuda limbajului bizar ideologizant, o coardă lirică fină: „O, aer ce verși viața spre-a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
erezia lingvistică a lui Heliade. Întoarcerea la izvoarele latine este o Întoarcere la starea de plenitudine și puritate a spiritului din preajma Omnipotenței. În Sfînta cetate, care după unii comentatori ar fi o Încheiere a poemului Anatolidei, Heliade dezleagă din nou fantezia lui aeriană. Cetatea ideală, rezidență a Mirelui-popol, este o „tindă cerească” ce unește tot ceea ce are mai pur materia și tot ceea ce fabrică mai curat și mai Înalt spiritul uman. Orgia de pietre prețioase, de arbori fructidori, de obiecte virginale
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este un „model al virtutei”, dar virtutea, dacă luăm În seamă argumentele poetului, virtutea decurge din frumusețea obiectului erotic. Frumusețea e virtutea ei sau invers. Imaginile, puține cîte sînt și deja folosite de literatura anterioară, sugerează o eliberare (parțială) a fanteziei erotice: „Ce este ast amor Care cu privirea-ți ca o altă rază Către cer din ochii-ți ia al său zbor?!” Dragostea devine din nou o temă pentru discursul moral În Visul, istoria alegorizată a unei căsnicii sfișiate de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și În acelea În care simțul familiei primează. Conjugal, erosul este la el mereu lilial și virtuos. Patimile trupului nu sînt cuprinse În poem, erosul se oprește, prudent, la ușa iatacului. Chiar În Anatoliada, unde poetul vorbește de ritul Împreunării, fantezia părăsește cuplul primordial la marginile așternutului moale și Înmiresmat. CÎntul se sfîrșește, de altfel, cu elogiul (Încă un elogiu) al amorului conjugal. Este chemat acum bardul Albionei, Milton, să celebreze plăcerea instituționalizată, bucuria virtuților familiale: „Salută ca un vate amorul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
seducție, limbajul o abstractizează, numeroasele referințe mitologice o dispersează Într-un spațiu vast. Numai În poemele satirice (Ingratul, Un mueroi și o femeie, Solcan, O festă În comemorară zilei de 23 septembrie 1854 sau cobza lui Marinică, CÎntecul ursului etc.) fantezia se ține mai aproape de materie și nesațiul, hrăpirea caută vorbele colorate, atingătoare. Există, În fapt, trei muze la Heliade, trei Învelișuri ale lirismului său, considerat global. O muză pe care, Într-un vers, el o numește cetățeană, și care stimulează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o pulsație a spiritului creator. Gr. Alexandrescu lucrează, ca mai toți contemporanii săi, În mai multe registre. Cu o condiție: registrul (tema, imaginea, tonul, stilul) să aibă un anumit prestigiu literar. Luăm cazul spațiului imaginar: spațiul ocrotitor, acela ce eliberează fantezia și dezleagă limba. Fabulistul nu se oprește, nici el, la un singur peisaj, după cum nu are preferință pentru o categorie anumită de elemente din lumea materială. În mentalitatea estetică a epocii obiectele În starea lor primar materială n-au valoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Grigore Alexandrescu nu tulbură În nici un chip reputația lor poetică. Piramida este măreață, leul e crud și măreț, „mărețul turn” reprezintă loc de veghe și „trist martur de-al nostru trist apus” etc. Adevăratele obiecte lirice asupra cărora se concentrează fantezia poetului sînt: fatala Soartă, Melancolia, Suvenirea, Durerea și proastele moravuri din Fabule. În rest, locurile comune ale romantismului. Meditația gravă (aceea din Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani etc.) se desfășoară, de regulă, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
gravă (aceea din Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana, Mormintele. La Drăgășani etc.) se desfășoară, de regulă, În reliefuri aspre. Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
aceasta este alternanța discursului, nestatornicia poetului În statornica lui tristețe. În Epistole, satire, fabule, tensiunea dintre cele două planuri aproape că dispare. Peisajul este eliminat (afară de o critică a peisajului pastoral În Epistola către Ion CÎmpineanu), elementele sensibile rămîn ascunse, fantezia caută alte mijloace pentru a personifica o idee. Din punctul de vedere al analizei noastre, ele nu oferă prea multe șanse. Obiectul intim este o abstracțiune, spațiul securizant nu apare pentru că spiritul creator se confruntă, acum, nu cu un număr
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
caracterul sentențios și muzical al versului. Versuri discursive: discursul liric se are pe sine ca obiect. Retorica elimină imaginația materială. În poem se instalează un climat de uscăciune și gravitate, alternat (În Satire, fabule) cu acela al bonomiei și sarcasmului. Fantezia se pune În slujba unei idei și se lasă acaparată de ea. Discursul liric devine, În totalitate, ideologic (moral) sau alegoric (moral prin intermediul unei fabule). Grigore Alexandrescu renunță la acea anticameră a poemului prin care treceau obiectele: noțiunile sînt introduse
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
talent și cu o spiritualitate redusă, Bolintineanu Îl precede În ambiția de a depăși granițele inspirației locale, dar Într-o direcție contrară. El are În față cîteva modele romantice (Hugo, În primul rînd), are și o biografie care-i Îndreaptă fantezia spre sudul mirific unde, după cum singur spune: „Cer, pămînt, eter și lună, aiurează, se-nfior.” Este greu și, În fond, fără prea multă importanță să deducem din aceste poeme atinse de vreme ce reprezintă imitație și ce aparține inspirației originale. Bolintineanu ia subiecte
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
repede Într-o adevărată teroare. O isterie a albului, dulcelui, răsfățului etc. Spațiul liric este, În orice caz, copleșit de: ...„culori suave, magice, divine ce Încîntă ochii, inima Îmbăt”... Bolintineanu părăsește valea romantică, nu rămîne fidel nici stîncii singuratice, mîndre, fantezia nu se leagă de cîmpie sau de colină, n-are apetit pentru o categorie specială a realului; imaginația vrea să-și apropie o lume mirifică În care cerul, pămîntul și marea fuzionează și participă la o existență virginală. CÎmpul este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]