KorAP: Find »[drukola/base=cer & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2403 2404 2405 ...2641 >

66,018 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

frunzele pădurii foșnesc, șoptesc...Funigeii au pornit alba lor nuntă aeriană. O ciocănitoare bate toaca într-un copac și niște păsări gureșe ciripesc, se hârjonesc de-a dragostea. Ștefan urmărește zborul sacadat al unui fluture alb pe albastru siniliu al cerului. Se uită la toate aistea cu încântare, de parcă le vede și le aude pentru prima oară. Uitase că mai există aiestea toate. "Și războiul aista"... Se ridică într-un cot. Vocea lui nu e deloc poruncitoare: Să se tragă clopotele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să facă ce e de folos țării sale. N-am încotro. Scopul scuză mijloacele", mă mângâi eu... Aș fi curios ce-ai face tu, de-ai fi în locul meu? Numai domn să nu fii... Tace. Se duce la fereastră. Privește cerul... Vorbește cugetând: Și-apoi, ce este îngăduit și ce nu este îngăduit unui Domn a face? Și cui are el a da socoteală fără decât numai lui Dumnezeu, propriei conștiințe? Și țării, bineînțeles! Ai vrut să fii "Mare", ai semnat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bastioane, contraforturi și-un zid de incintă dublu. Până nu se strică vremea. Mâine chiar, cu toții ieșim la cărat piatră, la săpat, la zidit! Cu toții! Cu bombardele lui Orban au străpuns zidurile Constantinopolului; când se slobozeau odată, crăpa și catapeteasma Cerului!... povestește Țamblac și vocea lui tremură amintindu-și. Zidurile Sucevei nu vor crăpa! declară cu credință nestrămutată Șendrea. Câtă vreme rezistă Cetatea Sucevei, va dăinui și Moldova! întărește Ștefan. Dă-mi-o mie s-o apăr, Doamne! răcnește Șendrea eroic

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
durerile sufletului, ci și pe cele ale trupului; să le închidă ochii ascultând ultima șoaptă și ultimul gând al celor ce se duc. Amin... Prea cuvioșii monahi să-și sacrifice tihna chilioarelor, că jertfa lor bine va fi primită în Ceruri. Doamne, spune Ștefan cu nostalgie, să dormi în fânul cosit!... Cu țârâit de greier la ureche!... Și ce miroznă de busuioc și sulfină!... Îi surprinde pe boieri mustăcind, dându-și coate pe-nfundate. Îi amenință cu degetul și, cu un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
noapte întreagă îngropați în zăpadă. Apoi, când am pus focul, ne-am perpelit pe jăratec, spune el râzând. Boierii râd și ei. Cum să uităm? O noapte de Crăciun de pomină, își amintește vornicul Bodea. Am aprins pomul, se luminase Cerul. Moldovanu' are inimă largă, îi place să râdă de toți, chiar de el însuși, spune Vlaicu. Face haz de necaz, săracu'... Născocește vorbe de duh, aiasta-i mai ostoiește amarul, spune Ștefan. Nimeni și nimic nu scapă limbii lui ascuțite

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
stea în pace. Turcii vin asupra Moldovei... Și ne vom strădui să-i oprim aici, pe pământul, în pământul Moldovei. Cu ajutorul lui Dumnezeu și împreună cu regele lor Mathias, vom lupta împotriva păgânilor până în ruptul capetelor noastre. Mihail, cu ochii la cer și mâinile împreunate, suspină înduioșător: "Prea îndurător al nostru! Scapă-ne! Miluiește-ne!" Piei drace! Afurisită limbă! își reține Ștefan un zâmbet ascuns. Ce pacoste la casa omului... Îl vând ieftin! Pe gratis îl dau! Dau ceva pe deasupra! Boierii râd

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nu l-oi putea duce! Să mă păsuiască și ei! Ce naiba?! N-oi fugi cu Țara Moldovei în straiță!... Oare Marele Domn și voievod a toată Țara Moldovei, "Buzduganul Creștinătății", n-are atâta crezământ la ei?! Juga ridică brațele către cer implorând Divinitatea într-o resemnare mută. Ca prin farmec, Ștefan se îmblânzește: Dragul meu!... Neprețuitul meu "Mare" vistiernic! Rogu-te! Mai fă o minune! Nu o dată te-ai dat peste cap, de trei ori, de șapte ori, tu știi ce-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
s-au auzit bătăi și vaiete în gropnița Voievodului Alexandru de li s-a ridicat părul măciucă. Vezi bine, voievodul se căznea să aridice lespedea; bag-samă, voia să ajute Moldova ajunsă la grea ananghie... Și, tot în noaptea aceea, pe cer s-au ivit arătări înfricoșate rău-prevestitoare: o stea cu coadă, care... Cu coadă zici?! se minunează Ștefan zâmbind ușor. Era mare? Dădea din ea? Dacă dădea din coadă, era de bine. O fi un semn ceresc de bine... Măria ta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la țărm, valuri mici, înspumate, bat în stâncile pe care se înalță cetatea. Respiră adânc. Un vânticel ce adie dinspre mare aduce cu el gust de sare și miros de alge încinse în soare. Mijește ochii privind în zare unde cerul se unește cu apa și nu se mai cunoaște care albastru se unește cu care albastru... Îți vine să crezi că de privești de pe Ceahlău de pe Panaghia Ceahlăului se vede până aici? spune Ștefan cu un fel de mândrie. În

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mai cunoaște care albastru se unește cu care albastru... Îți vine să crezi că de privești de pe Ceahlău de pe Panaghia Ceahlăului se vede până aici? spune Ștefan cu un fel de mândrie. În zilele senine, de privești undeva departe, unde cerul se întâlnește cu pământul, sclipește ceva, ca și cum soarele s-ar răsfrânge într-o oglindă uriașă. E chiar Marea cea mare! Îți vine să crezi? Mândru Ceahlăul aista! De aceea i se spune Craiul munților? Privind în zare, Ștefan își mângâie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-mi las barbă? gândi el. Mi-ar da mai multă maiestate... Aș părea, poate, și mai înalt!!..." Ștefan nu putea sta mult timp locului; dădea ocol turnului mărginit de metereze și creneluri. Era spre amurg și soarele la apus incendiase cerul. Țamblac, cu capul pe spate, privea fermecat magnificul spectacol ceresc. Un vultur cu aripile întinse plana în cercuri largi, maiestuos, ca un stăpân al înaltului albastru. Mi-ai amintit de Constantinopol... începe Ștefan rezemându-se de marginea unui meterez. Mi-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
trăiești în ei, ani și ani, poate veacuri și veacuri... * Din senin, vremea s-a burzuluit și grămezi de nouri negri, grei se bolovăneau furioși, mânați de o vijelie ce se stârnise de rupea copacii. Deși începuse să curgă din cer cu găleata, murați până la piele, oameni și cai hotărâră să nu se adăpostească. Prea aproape de casă erau, și prea nerăbdători, și prea obosiți erau, încât nici n-au avut nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
gândul, lăsând piciorul stâng ce zvâcnea să atârne liber pe lângă șa; laba i se umflase de nici nu mai încăpea în scară. Trecură prin vad Suceava ce se umflase de venea tulbure, mânioasă, până la burta calului. Un fulger scăpără despicând cerul, trăsnind undeva pe culmea dealului, iar la lumina lui, o clipă, prin perdeaua deasă a ploii, zăriră turlele Sucevei. Și caii, singuri, gâfâind din greu, îndemnară mai cu nădejde galopul... Străjerul din turn, ciuciulete, cu o velință în cap, se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
prin frunzele ce foșneau uscat... Aș fi vrut să mor acolo, odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat de-a răsunat pădurea: "Te voi răzbuna, tăicuță!! Jur!!" Am întors spatele soarelui ce răsărea și am pornit spre Apus, mereu spre Apus... Am trecut munții. Și, două săptămâni mai apoi, odată cu prima zăpadă timpurie -, un mic

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
picura cu noroi și sânge... Am văzut multe trunchiuri descăpățânate, cu ciotul gâtului gâlgâind de sânge înspumat, dar niciodată nu m-a cuprins o scârbă mai mare privind stârvul acela ce se zbătea în spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
peste pupăză, foametea, ciuma, lingoarea, frigurile negre bântuiau într-o veselie, că nu mai pridideau popii cu slujbele de îngropăciune. Un blăstăm cumplit se abătuse asupra Moldovei! Nădușeau sfinții monahi prin mănăstiri cu slujbele, tămâierile, aghezmuielile, doar-doar s-o îndura Cerul de vreun ajutor, de ceva, că de altunde nici o nădejde... Blăstămu' a bântuit sălbatic un pătrar de veac și mai bine. Țara risipită se ducea de râpă... O așa scârbă cuprinsese țara, de-i era omului silă să mai trăiască

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fior... Se schimbă vremea, mă dor oasele. De fapt, e toamnă târzie... Să ne încălzim și noi, îndeamnă el și umple ulcelele, întinzându-i una. Zi bogdaproste... Bogdaproste... Bogdaproste că la Stambul peste tot e liniște. La fereastră, Ștefan privește cerul însângerat de soarele ce apune dincolo de colinele Sucevei. Voichița intră pe ușa de taină. Tresare și se oprește. Pe palme duce o cățuie cu jăratic, din care fumegă învălătucit mireasmă de tămâie. Voichițo! Voichița face o plecăciune și murmură: Măria

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Doamna", însă, te iubește! Eu știu! Prea bine știu! Cât înțelegeți, voi, bărbații, sufletul femeii... De-aș pleca, Doamna Maria și-ar afla pacea. Ștefan tace. Se duce la fereastră. Dangătul molcom al clopotului de vecernie al Mirăuților îndulcea văpaia cerului incendiat de asfințitul soarelui spre apus. Maria își va afla pacea mai lesne, că n-are a o căta decât pentru sine, îngână Ștefan. Cumplit e să dai socoteală pentru pacea miilor de suflete ce așteaptă de la tine mântuirea. Și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Toată? Și eu... eu credeam... murmură el privind norii, colinele verzi însângerate de amurgul obosit al soarelui de toamnă târzie. De ce... de ce a trebuit să moară tocmai ea? spune el într-un târziu, încet, chinuit. N-aveau destui îngeri în Ceruri? Poate... poate am fost eu blăstămat să n-am parte... Poate... poate pentru că n-a plecat la timp, îngână Voichița. Poate... poate n-a mai putut... Sau poate... poate n-a mai vrut să.... Între dragoste și moarte nu-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Rex Hungariae", completează Ștefan cu năduf. Întocmai! O! Încarnare a Sfântului Petru pe pământ! Nu știi că războaiele se duc și cu aur nu numai cu laude alese și cu sfinte benedicțiuni apostolice?! protestează Ștefan. E o nedreptate strigătoare la cer! se revoltă Stanciu. Banii sunt adunați pentru lupta antiotomană! Mathiaș luptă mai mult cu gura! Am protestat! Am ridicat glasul: "Banii ni se cuvin! Nu-i cerșim! Suntem singurii care sângerăm pentru cruce! Am plătit tainul în sânge!" Papa dădea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Boierii, revoltați, protestează: Mârșăvie! Halal "demnitate regală"! Un înfumurat! Prea plin de ifose. Se mânjește cu sângele altuia! Îl mușcă de inimă pizma! Îți poartă zâmbrele că i-ai răpit laurii, gloria! -Laurii aiștea-s stropiți cu sânge! Nedreptate strigătoare la cer! Curată batjocură! Ștefan tace copleșit de o surdă mânie pe care și-o stăpânește, totuși. Ridică mâna... Și se făcu liniște. Țamblac continuă răsfoindu-și însemnările: "... Ștefan îți este ție foarte scump, îi scria Papa. Mântuirea lui Ștefan și a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
măști, măscărici, cântece, beție nebunie! Și aistora le arde de "Cruciadă" precum câinelui a linge sare, mormăie Ștefan. Și?... Dogele, pe galera-amiral, arunca inelul în valuri, logodea Veneția cu Marea, încununând-o "Stăpâna Mărilor" Încaltea, să se cunune și cu Cerul și cu Pământul, să devină "Stăpâna Lumii"!... De ce nu? La puterea banilor lor... sugerează Țamblac. Să nu le-o ia înainte Mahomed, cu "puterea armelor lor", zâmbește sarcastic Ștefan. Treci peste comèdie. Și?... În "Palozzo ducale", urcam "Scara uriașilor" străjuită

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Într-un fel avem și noi "catedralele noastre", pe care nimeni și nimic nu le întrece în măreție, spune Ștefan. Și când îngenunchem pe pământul gol, și când încleștăm degetele a rugă, cu obrajii uzi, și când ridicăm ochii spre cer, cupola catedralei noastre e plină de stele... Cunoști o mai măreață catedrală? Cea mai măreață catedrală e sufletul omului, rostește Țamblac ridicând fruntea. Dacă o spune "Marele Învățat", să-l credem... Dar să ne întoarcem la oile noastre... Boier Stanciule

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și-a doua oară! Sufletu-i mare-n noi, da' puterință nu-i! Ei sunt o împărăție... și noi, mărunței-mărunței... Să cădem la învoială! Mai dăm noi, mai lasă ei... Ajunge! spune Ștefan. Ajunge! Se duce la fereastră, privește norii, cerul, dealurile. Boierii așteaptă cuvântul Domnului. Și cuvântul lui vine, calm, dar ferm, hotărât: Să nu zicem "da"! Dar nici "ba" să nu zicem! Să nu ne îmbătăm cu apă chioară... Dar nici să dăm în brânci cu ploconeala... Eu sunt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
printre dinți o sudalmă de mamă. "Diavolul blond"! Aista-i "Athletu' lu' pește!" Apusul e căzut în cur de admirație! Să ne întrebe pe noi! A căpătuit prostimea!... "Dați!... Dați boieri dumneavoastră"... îl maimuțărește Isaia în batjocură, cu ochii la cer. "De bunăvoie și nesiliți de nimeni... Dați, că mare va fi răsplata voastră în Ceruri"... Procletu'! Mișelu'! Fariseu'! răbufnește el cu ură. De haram ni s-o alege agoniseala de-o viață! La sapă de lemn om ajunge! Cum îl

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]