66,018 matches
-
vitejia moldovenilor care erau gata ori să moară, ori să izbândească, cât de meșteșugul lui Ștefan Vodă..." Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei * "Să nu cutezați a-mi dea mie meritul biruinței, că n-oi fi vreun arhanghel focos pogorât din Ceruri... Acolo Sus, cineva ne iubește îl știu eu. Dar mai cu samă voi, moldovenii... Moldova toată! Vouă! Voi ați dus greul! Sunt mândru de voi, moldovenii mei! Vitejii mei!" Ștefan Vodă către "moldovenii lui" * " Dacă noi vom avea în mână
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pregătit dintre cei doi pereți orbi perfect paraleli, aflați la o mică distanță unul de altul și formând, în vastul perimetru al incintei școlare, un fel de „trecătoare”, un tunel cu partea de deasupra smulsă de explozia înghețată a unui cer veșnic senin. Ne împărțeam în echipe de câte doi și, jucând numai cu capul mingea (de tenis), încercam să înscriem goluri în poarta adversarilor, desenată, ca și a noastră, cu cărbune pe peretele din spatele jucătorilor. Programasem etape, alcătuiam clasamente. A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
banală și acele sunete divine au și hotărât să rămână pentru totdeauna împreună în memoria mea. * Studiile universitare mi le-am început la 1 septembrie 1954, la Cluj, într-o dimineață răcoroasă și senină când deasupra orașului se boltea un cer extraordinar de un albastru intens și pur, cum, de atunci, n-am mai văzut, cred, niciodată. (Am visat, în schimb, peste un însemnat număr de ani, un asemenea cer într-un vis ce se petrecea tot la Cluj și l-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
o dimineață răcoroasă și senină când deasupra orașului se boltea un cer extraordinar de un albastru intens și pur, cum, de atunci, n-am mai văzut, cred, niciodată. (Am visat, în schimb, peste un însemnat număr de ani, un asemenea cer într-un vis ce se petrecea tot la Cluj și l-am reîntâlnit într-una din vizitele mele prin muzeele de artă ale Capitalei într-un tablou, pare-mi-se, al lui - sau după - Tizian, intitulat Adam și Eva găsindu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
purul adevăr!), că i s-a părut firesc, că n-ar fi avut nimic împotrivă să-i fac cunoștință (o, Doamne!) dar că, până la urmă, a înțeles că e vorba de altceva (dar de unde!) etc. Am rămas năuc, căzut din cer. Mă simțeam de parcă mi s-ar fi tras palme. Doamna aceea părea atât de convinsă de ceea ce spunea încât n-am fost în stare să-i explic nimic. De altfel, nici timp n-am avut, căci, până să mă dezmeticesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de la balcon din 21 august 1968. * 21 august 1968 s-a nimerit a fi o zi înnorată, ploioasă, cvasi-autumnală. Toamna s-a făcut simțită și a doua zi, când a fost neobișnuit de rece pentru acel anotimp, pe fondul unui cer complet senin însă. Un albastru de gheață, așa mi-a rămas în minte acea zi de 22 august. Așezați în jurul unei măsuțe - ne aflam la grădina „Doina” de lângă fostul sediu, de pe Kiseleff, al Uniunii Scriitorilor (de unde probabil veneam, oprindu-ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
un extaz am spune măsurat, ca și cum minunea pe care o contemplă îl fericește, dar nu-l uimește, căci a crezut și crede și va crede în ea; ce vede oare acest Sf. Petru al lui Van Dyck? Cum se deschid cerurile? Înălțarea? Pogorârea Sfântului Duh? E un bătrân încă verde, cu barba sură, cu gâtul zbârcit, dar puternic, cu mâini de om simplu și muncit; un bărbat dintr-o bucată, pe care se poate pune temei, frust și spiritualizat în același
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
e amănuntul genial al portretului) faldurile unei hlamide de un galben fantastic ce iluminează întregul tablou și în care parcă se reflectă, ca într-o oglindă, o parte din lumina de aur ce se revarsă peste sfânt de sus, din cer. Contemplarea acestui portret îmi limpezește spiritul, mă întărește, îmi dă curaj să sper. Se înțelege că „biroul” e un „birou de vară”. Ușa de la intrare rămâne deschisă toată ziua și numai așa, cu ușa deschisă mă simt bine, în elementul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a durat decât câteva zeci de secunde. Nu mai văzusem niciodată și n-aveam să mai văd așa ceva. Când am intrat în capelă - încetase: la fel de brusc cum începuse. A fost o ninsoare pentru noi - întârziații. A fost primul semn din cer al mamei. În toată acea teribilă zi - nu a mai nins, nu a mai căzut nici un fulg. În schimb, a plouat, dar nu mărunt, ca toamna, ci în descărcări repezi, ca vara sau primăvara. Ploua și atunci când sicriul a fost
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în dreptul unui ieșind masiv pe care îl stimez și simpatizez de mult și care constituie unul din colțurile casei, cel mai solid dintre toate, firește; într-o inspirată pauză de lectură, îmi înalț privirea la timp pentru a vedea pe cer, chiar deasupra acoperișului de țiglă roșie, etalat parcă anume ca eu să-l pot contempla în voie, un nor de o delicatețe inefabilă, pal trandafiriu, îngust și alungit, ca o pană de scris odihnindu-se pe o imensă coală albastră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
că sabia - aici e aici, subțire ca o floretă de scrimeur, ca un fir de oțel (așa mi s-a părut cel puțin mie) este ținută într-o splendidă poziție verticală, miraculos verticală. Dacă linia ei s-ar prelungi până la cer, l-ar putea „atinge” pe însuși Dumnezeu. * La Sângeorz, până aproape de miezul nopții jucând cărți (șaizecișișase) la lumină lămpii cu petrol spânzurând din tavan deasupra mesei din bucătărie, unde plita mai este caldă, cu un badea Emil bucuros de prilej
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
urmă. Mă aflu tot la Snagov, cam în același loc al curții (dintre peretele lung al casei și gardul ce ne desparte de vecinul din dreapta). De data asta stau trântit în iarbă, pe spate, și drept deasupra mea văd pe cer o formațiune de nori subțiri, alcătuind un desen fantastic. E un fel de Cale Lactee de zi, ceva extraordinar, neînchipuit de frumos. Subconștientul meu se dovedește un artist mai mare decât cei mai mari artiști, un creator de sublim superior
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a încercat o dată la... un meci de fotbal. Nu mai fusesem pe un stadion de foarte multă vreme. Era o splendidă după-amiază de toamnă și Dani, mare susținător al Craiovei, m-a convins atunci să mă duc la acel meci. Cerul albastru, soarele blând, dar strălucitor, orbindu-mă până la lacrimi (lacrimi ambigue, provocate și de o puternică, inexplicabilă emoție), gazonul de un verde proaspăt, odihnitor, jucătorii evoluând incredibil de aproape, atât de aproape încât efortul pe care îl fac - și care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acea zi, și despre cele următoare, vreo zece-cincisprezece, de porțiunea de pe bulevardul Șulea, dintre Sălăjan și Ozana, străbătută impetuos, radios, pe la începutul după-amiezii, când am crezut că buba răului crăpase odată pentru totdeauna. Pluteam, zburam, mă aflam în al nouălea cer. Ajuns, în fine, acasă, m-am îmbrățișat cu toți ai mei, bărbătește, ca în filme, dar niciodată n-am fost mai sincer și mai spontan ca în acea clipă, făcând un gest atât de plin de elan, de care altădată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
opri și de a ne vorbi...) - și se duc, ne ducem, ei într-o direcție, noi în alta. În virtutea nemiloaselor legi ale conviețuirii citadine în marile orașe e aproape sigur că n-o să-i mai vedem niciodată. „Poate doar în cer”, după cum mi-am spus cândva. Dar poate că nici n-o să-i uităm vreodată. Oricum, în urma acestor „întâlniri” (minuscule evenimente intime majore, norocoase și tragice totodată) ne rămân în suflet o ciudată căldură și un fel de recunoștință dureroasă față de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu femei singure și bătrâne (tanti Aniuta)... * Nu pot citi fără strângere de inimă pasajele în care Luca, în Evanghelia sa, mai pe scurt (24, 25), în Faptele Sfinților Apostoli, mai pe larg (cap. 1), evocă înălțarea lui Iisus la cer, la 40 de zile după învierea Sa. Să fii atâta vreme în preajma Lui și apoi, deodată, să nu mai fii... să te bucuri de prezența Lui și apoi să-l pierzi... Ce triști, ce abătuți trebuie să fi fost apostolii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
abătuți trebuie să fi fost apostolii în acea zi, după săvârșirea anabasis-ului, cât de singuri, de părăsiți, de orfani trebuie să se fi simțit ei atunci! „Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. / Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” Luca (24, 51-52). Cu bucurie mare?! Imposibil! Mult mai verosimilă pare descrierea acelei zile cruciale, ce separă viața apostolilor cu Hristos de viața apostolilor fără Hristos, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să (se) renege. Peste zece zile, de Cincizecime (Rusalii) apostolii se vor „îmbrăca cu putere de sus”, vor „lua putere” de la Duhul Sfânt (Fapte, cap. 1-4): „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. / Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. / Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fără să se mai ascundă. Pasărea însă nu putea zbura: era obosită. Ar fi fost destul să se ridice în văzduh, și acolo, afară de țipetele furioase ale omului, n-ar mai fi amenințat-o nimic. Dar ca să se ridice spre cer, ar trebui să aibă forță în aripi. Rața era însă prea obosită. Tot ce putea face era să se cufunde. Dispăru deci în apă în timp ce omul, în mână cu o scurtătură grea de lemn, o aștepta la marginea copcii să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și îi insuflase viață. Din prea plinul milei Sale a voit să corijeze opera altuia, s-o mântuie. Mântuitorul a dat însă greș. Îndărătnică, sau prea slabă, omenirea nu i-a acceptat - nu i-a putut urma - Învățătura. Înălțarea la cer, la cerul Dumnezeului adevărat, a reprezentat în aceste condiții o retragere, o înfrângere. Temporară? Poate. E prevăzut ca Agentul Dumnezeului adevărat să mai fie o dată „parașutat” de Duhul Sfânt pe Pământ, în cadrul operației numită „Parusia” (Scenariu marcionit). * Din prozele mele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
insuflase viață. Din prea plinul milei Sale a voit să corijeze opera altuia, s-o mântuie. Mântuitorul a dat însă greș. Îndărătnică, sau prea slabă, omenirea nu i-a acceptat - nu i-a putut urma - Învățătura. Înălțarea la cer, la cerul Dumnezeului adevărat, a reprezentat în aceste condiții o retragere, o înfrângere. Temporară? Poate. E prevăzut ca Agentul Dumnezeului adevărat să mai fie o dată „parașutat” de Duhul Sfânt pe Pământ, în cadrul operației numită „Parusia” (Scenariu marcionit). * Din prozele mele nescrise. Doi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
despre viața și opera lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiați cu ferăstrăul, dacă vrei să enunți că doi și cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ține coșul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu ferăstrăul”. Reacția promptă: este o nedreptate strigătoare la cer ca Tudor Vianu și G. Călinescu să fie judecați astfel. Tăiați în două cu ferăstrăul simplificării scârțâitoare. Nu am nici o îndoială că în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
enunți că doi și cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ține coșul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu ferăstrăul”. Reacția promptă: este o nedreptate strigătoare la cer ca Tudor Vianu și G. Călinescu să fie judecați astfel. Tăiați în două cu ferăstrăul simplificării scârțâitoare. Nu am nici o îndoială că în acest punct N. Steinhardt greșește grav. Și în mai multe feluri. Confundând destinul istoric cu cel individual
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
într-o perioadă de dezastre, însă, în toate timpurile de acest fel, rămân locuri neatinse, pline de frumusețe și joc, muzică, dans, iubire și muncă. În vreme ce, în timpul zilei, norii de fum și, în timpul nopții, lumina flăcărilor indică orașele ce ard, cerul deasupra regiunilor din vecinătate este senin; dacă într-un loc se aud țipetele victimelor torturate, în altul bancherii își numără galbenii și țăranii ară cu boii liniștiți. Dezastrul dintr-o perioadă dată nu-i afectează pe toți oamenii, tot timpul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cartea de față, ca și, în alte volume. Ideea romanului este că paradisul e pavat nu cu intenții bune, ca iadul, ci cu trăiri și ființe bune, că el constituie chiar totalitatea acestor trăiri și oastea acestor ființe ridicate la cer, posibilitatea de a trăi veșnic în cele mai luminoase momente și spații lumești. Raiul ar fi prelungirea și însumarea crâmpeielor de rai din timpul vieții, amfora reconstituită din cioburi; raiul ar fi asemenea unei locuințe frumoase, dar în care trebuie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]