KorAP: Find »[drukola/base=dușman & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...240 241 242 ...578 >

14,427 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

tăie calea. — Încalci regulile armatei. — Știu. Nici un drapel nu are voie să se miște fără signifer. — Știu. — Nu poți lua cu tine câțiva soldați, ca și cum ai fi căpetenia unei hoarde... Am fost o sută șaizeci și am învins patru sute de dușmani! strigă Antonius ridicând gladius-ul. Dacă asta e ultima bătălie înainte să devin paznic de graniță, vreau ca victoria mea și a soldaților mei să fie deplină! Șaptesprezece soldați veniră lângă el, mânjiți de sânge, răniți, invincibili. Suntem alături de tine! Antonius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îi atrage după el; e viclean ca un gladiator obișnuit să învingă. Face în așa fel încât să aibă un față un singur adversar, iar ceilalți să se afle mereu în spatele acestuia. E singurul mod de a te apăra când dușmanii sunt mulți, ca acum. S-a împiedicat... Dar mai înainte a împlântat sica! Adversarul lui e la pământ... L-a ucis! Uite că-l înconjoară, îngăimă Valerius. — Mă duc! strigă Titus. Își aruncă mantia și o luă la fugă. Străbătu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
luă la fugă. Străbătu luminișul, încetinindu-și fuga numai ca să ia o secure și un scut, căzute lângă un quad muribund. Se năpusti urlând asupra barbarilor, care se aflau cu spatele la el. Unii dintre ei se întoarseră, dar nu văzură un dușman în bărbatul înalt care venea strigând, cu securea ridicată deasupra capului. Armele lui erau barbare... Așa că nu-i mai dădură atenție și se îndreptară spre tribun. Antonius era copleșit. Titus înainta ca o furie; doborî doi quazi și îi strigă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
aflat despre discuția pe care ți-am povestit-o... aceea dintre Vitellius și Flavius Valens. Nu ți-am spus însă că Vitellius se teme că tu vei ajunge comandantul Legiunii Galbiana aici, în Pannonia. Se gândește că-i vei fi dușman și intuiește că ești foarte periculos. Antonius tăcea și sorbea din vin, preocupat parcă de un gând care nu-i dădea pace. — Antonius - Valerius se întoarse spre fratele său. Legatul tău acceptă să-l înroleze pe Titus? — Da. Când a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îi datorez viața. Vântul scutura pereții cortului, vâjâind puternic în noaptea de sfârșit de ianuarie, sub cerul Pannoniei. În scurtul interval dintre două rafale se auzea doar mârâitul lui Lurr, care, întins lângă cort, își arăta în somn dinții unui dușman nevăzut. — Te-am văzut când luptai... Erai transfigurat. — Nu mai auzeam nimic. Nu auzeam strigătele quazilor, nu auzeam zgomotul armelor... — Erai în extaz... Erai cuprins de furia sacră... — E greu să-mi găsesc cuvintele. — E chiar cu neputință, murmură Valerius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
conștiința mea... Iar în vremea asta quazii îmi tăiau calea, și eu mă simțeam o fiară, îmi simțeam ochii injectați de sânge și trupul posedat de un zeu rău. Mă răneau cu armele, dar nu simțeam durerea. Îi vedeam pe dușmani, dar era ca și cum aș fi avut un alt fel de privire... o privire ce putea să vadă dincolo de toate astea. Își ascunse fața în mâini și rămase așa mult timp. — Atunci am avut o viziune, spuse cu glas scăzut; își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
așa mult timp. — Atunci am avut o viziune, spuse cu glas scăzut; își înălță capul: Tocmai când simțeam că m-am cufundat undeva, din ce în ce mai jos... Tocmai când mi se părea că m-am distrus pe mine însumi, am văzut în spatele dușmanilor împotriva cărora luptam cu furia unui uragan... așa, deodată, am văzut înaintând spre mine o siluetă sinistră... Un om. Purta o toga praetexta și niște păsări ciudate se roteau deasupra capului său. Nu puteam să-i văd chipul, căci era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
i se făcu milă. — Mai spune-mi. Când viziunea a dispărut, mi-am dat seama că luptam în continuare... Alergam, îi înfruntam pe quazi... Simțeam că am o putere supraomenească, dar nu reușeam să mă deosebesc pe mine însumi de dușmanul meu. Parcă eram în același timp eu însumi și celălalt, parcă am fi fost amândoi aceeași ființă, nu știu dacă o fiară muribundă sau un zeu pe cale să se nască. Mă simțeam prins într-un vârtej de lumină în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dacă o fiară muribundă sau un zeu pe cale să se nască. Mă simțeam prins într-un vârtej de lumină în care victoria și înfrângerea se confundau, eram învinsul și învingătorul, romanul și quadul. Nu mai exista graniță între mine și dușmanul meu. Eram cuprins de o mare agitație și mă simțeam una cu tot ce mă înconjura. Luă câteva înghițituri de vin și puse cupa jos încet, temându-se parcă să nu se spargă. În cele din urmă, continuă cu glas

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
fost deja inițiat în misterele lui. L-am rugat pe pater să dau proba ca să fiu inițiat în misterele zeului. — Știu că e foarte grea. Proculus, maestrul meu, mi-a vorbit despre cultul lui Mithra. Nu ți-e teamă? — În fața dușmanului, știu care-mi sunt limitele și puterile, dar nu știu nimic despre lumea pe care o voi înfrunta în timpul ritului... Mi-e teamă de necunoscut. — Cine va fi martorul tău? — Errius, răspunse Antonius. El va fi martorul inițierii mele. Chiar dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
acolo, afară. Nimeni n-ar putea să intre și să-l omoare pe medic. Ideea ta nu mi se pare bună. — Și ai tu una mai bună? replică Vitellius, furios. Te plătesc cumva ca să fii și consilier? — Credeam că numai dușmanii politici sunt uciși în taină - Listarius să îndreptă grăbit spre ușă. Să-ți aduc ultima mea invenție? E gata. Ceva delicios, care îți va reda buna dispoziție. — E dulce sau sărat? — Dulce. Nici zeii nu mănâncă așa ceva. Adu-mi repede

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
suferim lașitatea, după cum nu suferim corupția, camăta și multe alte obiceiuri ale romanilor. Noi suntem batavi, încheie el mândru. — Suntem singurul trib de germani pe care romanii îl respectă într-atât, încât ne pun să luptăm alături de soldații lor împotriva dușmanilor. Suntem singurii care nu trebuie să plătească tribut Romei. Suntem oameni liberi și drepți. Nu ne poți cere să te ucidem, pentru că nu ne ești dușman și nu te considerăm vinovat, adăugă alt preot. Ai trăit multă vreme printre noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
romanii îl respectă într-atât, încât ne pun să luptăm alături de soldații lor împotriva dușmanilor. Suntem singurii care nu trebuie să plătească tribut Romei. Suntem oameni liberi și drepți. Nu ne poți cere să te ucidem, pentru că nu ne ești dușman și nu te considerăm vinovat, adăugă alt preot. Ai trăit multă vreme printre noi. De la Velunda ai învățat multe taine din arta vindecării. Te bucuri de prietenia regelui și de respectul nostru, al tuturor. Acum Velunda e moartă, iar tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
într-un moment dificil... Nu uita că ținea la Galba. La Roma, doar batavii erau dispuși să-l apere. — Dar el, Julius Civilis? — Regele meu comandă o armată puternică, formată din bărbați curajoși, și a hotărât să se alieze cu dușmanii tăi, cu legiunile de Pannonia și Illiria. După cum știi, nutrește o ură adâncă împotriva ta. — Pentru mine, ura unui barbar împuțit contează mai puțin decât osul ăsta, zise Vitellius strâmbându-și gura unsuroasă și aruncă în foc piciorul de iepure

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
am bătut nebunește... În cele din urmă, am reușit să scap și am ajuns la generalul Spurinna, pe malul celălalt al fluviului. Însă o sută de soldați călare de-ai noștri și o mie din infanterie au trecut de partea dușmanului. — Lașii! izbucni Antonius. Cui a încredințat împăratul comanda armatei? Lui Spurinna... și mai cui? — Lui Suetonius Paulinus, lui Annius Gallus... — Îi cunosc - Antonius păru să se liniștească. Sunt generali cu experiență, toți sunt militari experți... Îmi sunt prieteni. Vestricius Spurinna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
orașului... urăsc arenele! — Dar voi cum răspundeați atacurilor? — Aruncam de sus bețe cu vârful ascuțit, pietre, ghiulele de plumb și de bronz. Ei încercau să se adăpostească. Construiseră în grabă vineae din lemn. Le-am dat foc. A doua zi, dușmanii au devenit mai îndrăzneți. Au început să se cațăre pe ziduri, să le distrugă, să caute o cale de intrare și să forțeze porțile. Am rostogolit în capul lor bolovani... Au fost zdrobiți, distruși, mutilați... Era sânge peste tot, soldații

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din partea lui Spurinna. Gallus venea în ajutorul nostru cu Legiunea întâi. După cum își dăduse seama Spurinna, Caecina voia să se refugieze din nou la Cremona. Lui Gallus nu-i venea să creadă că am reușit să rezistăm și să respingem dușmanul, pentru că eram puțini. Spurinna l-a sfătuit pe Gallus să se îndrepte spre Cremona. Gallus s-a oprit la Bedriacum... Aici, arătă Titus pe hartă. — Annius Gallus a înțeles importanța strategică a cetății Bedriacum... Drumul ce vine dinspre Alpes se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Cei trei generali ai noștri i-au sfătuit zadarnic pe Otho și pe Titianus să nu pornească la luptă, ci să tragă de timp, să aștepte întăririle din Illiria. Otho și fratele lui au poruncit să-i atacăm imediat pe dușmani. Și așa, la Bedriacum, ne-am trezit asediați de cele două armate unite ale vitellienilor. O mare nesfârșită de soldați. S-au prefăcut că ne cer să facem pace, ne-au îndemnat să aruncăm armele, să ne alăturăm lor, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cer să facem pace, ne-au îndemnat să aruncăm armele, să ne alăturăm lor, să organizăm o adunare ca să hotărâm căruia dintre cei doi rivali i se cuvine titlul de împărat. Iar noi am căzut în capcană, i-am ieșit dușmanului în întâmpinare fără apărare. Dintr-odată, au pornit atacul. Soldații noștri nu știau ce să facă. Signifer-ii nu reușeau să traducă sunetele trâmbiței, alergau de colo-colo de parcă n-ar fi știut ce aveau de făcut cu însemnele. De multe ori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ucidă, iar soldații noștri, îngroziți, nu primeau sau nu înțelegeau ordinele, nu reușeau să se alinieze, se uitau zadarnic după însemne, cuprinși de spaimă. Centurionii nu puteau menține liniile drepte, caii o luau razna și soldații sfârșeau sub copitele lor... Dușmanii se năpusteau asupra noastră, atacurile erau tot mai violente... În lupta corp la corp, soldații își recunoșteau în adversarii lor prietenii de odinioară și, dezorientați, se lăsau omorâți. Frații se ucideau între ei... Oamenii mureau pe malul apei, printre tufișuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să captureze acvila și însemnele Legiunii Rapax a lui Caecina. Restul... — Am pierdut? Asta ai venit să-mi spui? Chiar am pierdut? — A fost un masacru, Antonius... Nu-ți poți închipui cum arăta câmpul de luptă când am fugit din fața dușmanului... Până sub zidurile Cremonei, pământul e acoperit de trupurile soldaților noștri și mustește de sânge. Armata noastră s-a predat și a cerut pacea, iar vitellienii au acceptat pe loc. — Au pierdut... Au pierdut... Antonius sări în picioare, scotoci printre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
încredere. E avid de glorie și e gelos fiindcă soldații îl iubesc pe Vespasianus. Păzește-te de el. Curajul tău îl va mânia, iar inteligența ta în bătălie îl va face să fiarbă de invidie. În Mucianus vei avea un dușman, pentru că ai fire de comandant. Dacă ai o personalitate care îl pune în umbră, va face orice ca să te elimine. Încearcă să ți-l faci prieten și să-i anticipezi acțiunile. Îți mulțumesc că m-ai prevenit. Am auzit însă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
deget osos - că noi, grecii, în ciuda discordiilor dintre poleis, de la Athenae la Sparta, de la Thebae la Corinthus, trebuia să formăm alianțe împotriva persanilor și a altor populații. La jocurile de la Olympia, Nemea, Corinthus și Delphi ne adunam cu toții, aliați și dușmani, și ne aminteam că, înainte de toate, eram greci! Îl privi pe Antonius cu mâinile în șolduri. — Poți să-mi spui ce-i de râs în asta? — Mă gândeam că noi, romanii, am învățat multe de la greci, răspunse Antonius ascunzându-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Își îngropă iar fața în mâini, ca să-și înăbușe mânia și durerea pe care i le provocaseră ultimele cuvinte ale maestrului. Își aminti viziunea din timpul luptei cu quazii, când, cuprins de mânia sacră, înfruntase de unul singur douăzeci de dușmani. Revăzu chipul lui Vitellius; furia și ura se redeșteptară. — Eu răspund violenței cu violență, zise cu glas scăzut. Dar nu știu cum să te conving să-l ajuți pe fratele meu. Tăcut, Proculus întinse o mână și luă sacul lui Valerius. Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
rețiar, care aleargă în fața voastră ca un dansator cretan în fața taurului. Rețiarul vă va lovi cu tridentul din alergare, iar voi veți fi complet neputincioși și veți cădea în plasa lui. — Retiarius și secutor, zise Marcus privindu-l pe Valerius. Dușmani. Formează o pereche infernală, ți-o spun eu, o pereche inseparabilă. Vrei să spui că noi doi o să luptăm? întrebă, privind din nou afară. În orice caz, Rubrus nu-i un bun instructor. Nu așa înveți un secutor să lupte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]