66,018 matches
-
și până acum, dar astăzi mi se pare că au apărut în toată amploarea bunei lor vestiri. Ele sunt legate, ciudat, de o moarte și de o înmormântare. Într-o apoteoză unică a intrat în cer s-a "înmormîntat în cer", astăzi, Supremul Pontif. S-a scris, s-a vorbit, va continua să se vorbească despre acest eveniment. Faptul s-ar putea consuma undeva, dincolo de noi, cei de toată ziua, dincolo de Zodia Coțofenei, ar putea rămâne celest, peste zilnicele întâmplări cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
o mare, când obturat de nori, înghesuiți unul în altul, de parcă le-ar fi frig. Este un loc lipsit de orice frumusețe; pe mine această dezolare mă atrage. Așa că m-aș adăposti într-o casă, urmărind peisagistica apei și a cerului. M-aș juca de-a Robinson Crusoe. Dar nu pentru considerente de filosofie a esteticului vin pe aici, fără nici o treabă, suspect vagabond. Aici mi-am găsit o treabă: urmăresc "mersul păsărilor". Ca și "mersul trenurilor", păsările au un "mers
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de ore, aproximativ egal, sau chiar câteva zile, și pleacă mai departe. Vin dintr-o depărtare și pleacă în altă depărtare. Nu știu ce mecanică fizică și care ochi magic, virtual, coordonează complicatele lor trasee aeriene. Deasupra, sus de tot, în înălțimea cerului, se vede zilnic alunecarea tăcută a zborului, desenând texte aeriene intraductibile. Dorobanț capătă astfel, pentru mine, o valoare specială, ca un aeroport de provincie, unul modest, cum sunt cele apropiate de capătul lumii, prin Irlanda, prin Scoția. Și acolo vine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
simpla, ca o cenușă monotonă. Tremură doar câteva trestii în vântul leneș. Doi băieți cară un cărucior cu vreascuri. Căruciorul scârțâie. Pe lac, niște rațe sălbatice se zbenguie zgomotos. Par a nu se teme de nimic. Două mici flotile despică cerul, la mare înălțime. Ca înaintea marilor catastrofe, liniște, nici o prevestire... Sus, dincolo de lumea terestră, zborul continuă ferm, parcă spre alt univers. Dar măcelul va începe chiar azi. Mi se pare că se pune la cale uciderea lui Dumnezeu. A început
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
a laptelui, de obicei afumat, a mămăligii simple, întinsă pe lemnul curat. În drum spre casă aș fi tras cu ochiul la cristalina lună. Aceste mici plăceri, ce mari și pașnice, totale plăceri sunt... Ajungând acasă, să întârzii, absent, sub cerul pulsând de mii de stele sau să ascult, toamna, ploaia, cu puterea ei uriașă. Acestea sunt nostalgiile care mă cuprind. Nimic precis, totul echivoc, o impresie de ceva pierdut pentru totdeauna, ca o mare fericire cine știe când petrecută. Caporal
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de unde provine portretul acestor ținuturi și unde se termină el, mărturisind același adevăr pe un mal și pe celălalt. Acest adevăr, ca o aripă de înger nevăzută, pare a fi purtat pe umărul artistului, pare reamintit, semnalat privitorului șesurilor, dealurilor, cerului de "acasă". Nu-mi pot închipui o înfățișare mai autentică a acestei Moldove: un stâlp, într-un peisaj întunecat de ceață, ca un însemn, o realizare tehnică virtuoasă, se citește și cu sufletul de acasă; un deal, domol, străbătut de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
inovație care ne sar în ochi acum? Toamna este o tristă-fermecătoare stare de trecere. Nu știu câtă disponibilitate are sufletul actual pentru aceste fleacuri eterne... Alte versuri, alți oameni, alte poveți, alte amintiri, alte închipuiri... cine mai citește o scrisoare căzută din cer pe aripile unei frunze verzi, aurii, galbene, cu infinite nuanțe intermediare? Ce întâmplare! Când am ajuns acasă, după-amiază târziu, mă aștepta răbdător, cu o mutră intrigată, domnul de dimineață, vecinul cu sacoșa de zarzavat. S-a uitat ciudat, bănuitor, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
două fetițe, țopăind, făceau baloane de săpun și un domn grav, cu pălărie, citea pe o bancă "Viața lui Stalin". Una din fetițe a strigat că Dumnezeu o iubește pe ea cel mai mult, pentru că în balonul ei se vede cerul albastru; nu știu ce i-a răspuns cealaltă, dar "atunci" am simțit deodată că anul acesta a venit vara, vacanța. Atunci, nu în canicula zilelor anterioare. Vacanța apare spontan, ca un fapt sufletesc inevitabil, ca dezghiocare a unui instinct care își face
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
sălbatice, pierzându-se în vegetația care, deasupra dealului, devine albastră. Nu am văzut pe nimeni, niciodată, pe această cărare. Se zice că este o scurtătură care duce la Prut. Dar eu cred că este un drum secret care duce la cer. De mâine, încălțat cu adidași, o să o iau într-acolo, pe cărare, în sus. Vreau să-mi încep vacanța. Drumul se numește, îmbietor, "Drumul hoților". O veche complicitate Bat clopotele, se aud, în orașul nostru, "orașul celor șapte coline", cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
încălțat cu adidași, o să o iau într-acolo, pe cărare, în sus. Vreau să-mi încep vacanța. Drumul se numește, îmbietor, "Drumul hoților". O veche complicitate Bat clopotele, se aud, în orașul nostru, "orașul celor șapte coline", cum picură, din cer, ca o boabă sonoră, sunetul clopotelor, în preajma învierii. Se simte prin cartierele vechi (târzii rezervații ale unui timp demult dispărut), un duh care există și totodată nu există, se simte, ușoară ca o boare, răsuflarea lui Dumnezeu. Peste casele care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
singur, toată ziua pe plaja foarte puțin populată de la Bugaz. Căscam gura cu nesaț la sosirea și plecarea vapoarelor, două-trei pe zi, din potrul mic un fel de jucărie a porturilor în localitatea Carolina. Singurătatea, imensa întindere de ape și cer, melancolia portului, despre care Radu Tudoran avea să scrie fermecătorul său roman "Un port la răsărit", mă linișteau, îmi vindecau melancolia și dezamăgirea, decepția se atenua. Aveam acum energia necesară acțiunii. Spre seară, peisajul era sublim. Se vedeau, într-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
între realitate și poveste există o frontieră interzisă, foarte bine păzită, imaginația mă fura transportându-mă deseori din universul cotidian într-un alt univers, al suprarealității; ajungeam acolo așa cum îngerii, invizibili, trec dintr-o parte în alta a lumii, din cer pe pământ și invers, călătorind pe nourii mătăsoși ai închipuirii. Este un privilegiu această capacitate de translare. Se înțelege, este metaforă. Realitatea este fixă, dură, respectată tocmai pentru această duritate. Povestea este partea poeziei; are un statut mai puțin respectabil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
sosisem, din întâmplare, la înmormântarea lui. Era absolut singur; nimeni, doar un preot plictisit. Ca și nemurirea, și moartea este singură. În drum spre casă, am oprit în fața mării. Nici o corabie, numai un imens pustiu de culoarea cernelii albastre. Și cerul pustiu. Viitorul e în ouă Uneori, cuprins de sentimente obscure cărora nu le deslușesc înțelesul, o iau razna, căutând ceea ce nu am pierdut, înspre marginile tot mai vechi, mai jerpelite ale orașului. Case fără număr, câte o capră speriată, vântul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
iată excesul. Ceea ce nu se vede, ceea ce este ascuns, ca dracul care se pitește în detalii. Dracul s-a simțit totdeauna acasă în dogmă. Preotul asasin de la Tanacu este varianta umană nenorocită despre care Montesquieu spunea că "are mintea în cer și sufletul în subterană". Este o frumoasă definiție a prostiei dogmatice. De fapt, psihiatria se asortează bine cu religia, cu condiția de a nu se amesteca. Dacă se amestecă într-o substanță omogenă, se anulează una pe alta printr-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
de vrăjile ademenitoare ale visării. Am închinat un pahar de vin în cinstea amintirilor. L-am invitat și pe misteriosul nostru însoțitor. Dar degeaba l-am căutat, degeaba am cercetat împrejurimile. Sus, undeva, abia văzută, falnica trăsură se pierdea în cer, ca o pasăre, ca un nor pufos, ca o părere. Îngerii lui Erofeev "Venedikt Erofeev (1938-1990) este poate cel mai "marginalizat 0148 scriitor rus din perioada sovietică, autorul unei singure opere de forță, poemul "Moscova-Petușki". Ca și un alt mare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
Plugar" (cele mai "tari", mai bărbătești). Deodată, a trecut repede, cu zgomot de fierărie un marfar care ne-a cam speriat. Pe urmă, țipenie. Așteptam să se vadă Luceafărul sau o altă stea, să ni se transmită cumva minunea, dar cerul era ocupat de nouri leneși, consistenți și opaci, nu se vedea nimic. Nu semăna vremea cu un Crăciun clasic. Aproape de miezul nopții, când așteptam, examinând cerul să apară Luceafărul sau eventual altă stea -, s-a ivit, misterios, un câine vagabond
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
se vadă Luceafărul sau o altă stea, să ni se transmită cumva minunea, dar cerul era ocupat de nouri leneși, consistenți și opaci, nu se vedea nimic. Nu semăna vremea cu un Crăciun clasic. Aproape de miezul nopții, când așteptam, examinând cerul să apară Luceafărul sau eventual altă stea -, s-a ivit, misterios, un câine vagabond, fricos, plin de scaieți, dar foarte interesat de slănina afumată. În această formație, așteptam un semn de la cerul mohorât, o minune, să se retragă nourii care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
Crăciun clasic. Aproape de miezul nopții, când așteptam, examinând cerul să apară Luceafărul sau eventual altă stea -, s-a ivit, misterios, un câine vagabond, fricos, plin de scaieți, dar foarte interesat de slănina afumată. În această formație, așteptam un semn de la cerul mohorât, o minune, să se retragă nourii care se adunau, leneși, opaci, sporind întunericul... La douăsprezece fix, amândoi am "văzut" minunea așteptată. De fapt nu amândoi am văzut steaua; minunile sunt inaccesibile, nu se lasă dezvăluite; așa a fost și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
atunci: fiecare a văzut de unul singur o stea, fără îndoială Luceafărul, sau steaua Magilor... Dar din moment ce semnul se arătase, nu putem comenta nimic: o văzuse și el, pe urmă o văzusem și eu, o stea decolorată, departe, palpitând pe cer... Nu aveam ce comenta... semnul divin nu se cade analizat. A fost un semn, o clipită. Dar îl "văzusem", era Crăciunul, "ni se răspunsese". Cuprinși de o fericire caldă, am ocolit orice îndoială, desfăcând mâncarea și am băut vinul; cam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
nici pe imense suprafețe de hârtie în care se vorbește despre același etern subiect. Era o vreme tulbure, eram "refugiați", pe o parte venea armata sovietică, multă, cenușie, "câtă frunză, câtă iarbă", de cealaltă, armata germană. Și în fiecare noapte cerul lua foc de la miile de avioane americane de bombardament care se apropiau de gara de fapt, canton unde locuia Severina cu tatăl ei (erau numai ei doi, nu am întrebat-o de absența mamei, părea un mister; au tinerii o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
Walter Kennedy, Edward England, Christopher Moody (fond roșu). recuzita și care nu mai seamănă deloc cu cea de dinainte de secolul al XIX-lea. Prin contrast, coră biile mari și mici din epoca clasică a pirateriei strălucesc și mai tare pe cerul vechilor povești cu aventuri marine. Căci, dacă istoria schimbă mereu cadrele, decorul și oame nii, poveștile ei au tendința să rămână și să-i transmită esențele, în tipologii imaginare analoage. Despre pirateria contemporană nu voi spune decât că e înfloritoare
PIRAŢI ȘI CORĂBII Incursiune într‑un posibil imaginar al mării by Adrian G. Romila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/850_a_1578]
-
atunci, câtăva vreme părea că goeleta navighează în vid. Curând, însă, umbrele se înfiripau iar și puntea căpăta iarăși contur. La apus, când soarele atingea apa, ridicând aburi verzui, din partea cealaltă răsărea luna, palidă și rătăcită, ca un somnambul. Atunci cerul roșu se albăstrea, treptat, până ce căpăta culoarea apelor adânci ; marea se prefăcea într-o draperie de catifea, cu falduri negre pe fundul valurilor, iar la creste cu fire de argint. Nopți cu lună și numai apă și cer împrejur ! Despre
PIRAŢI ȘI CORĂBII Incursiune într‑un posibil imaginar al mării by Adrian G. Romila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/850_a_1578]
-
Pentru a se vedea însă în ce fel toate aceste greșeli au fost prezentate - umflate și speculate în folosul cauzei, adică al acuzării legionarilor, pentru deformarea adevărului - cred potrivit să amintesc de unul dintre cele mai semnificative „abuzuri strigătoare la cer” ale legionarilor și de reacțiunea lui Antonescu. La începuturile iernii 1940 (deși cred că era mai degrabă în luna Noiembrie decât în Decembrie, căci zăpada a căzut foarte de timpuriu, chestorul legionar al poliției din Brăila, Stere Mihalexe, român macedonean
Mărturisirile unui „criminal politic” by Vladimir Dumitrescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/828_a_1741]
-
acei însetoșați după dreptate Îi lași mereu să sufere nespus, Când, cu-un cuvânt, întreaga lume răutate O spulberai de mult, de l-ai fi spus? Știu, ne-ai promis la toți o viață viitoare Și celor buni răsplata-n ceruri sus - Dar aș fi vrut-o printre noi, aici sub soare, Cât viața pământească nu s-a dus. În schimb stă scris de multe veacuri în Scriptură „Goniți cu bici de foc din Paradis Am fost de tine - Adam și
Mărturisirile unui „criminal politic” by Vladimir Dumitrescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/828_a_1741]
-
feribotul s-a rotit spre „casă”, în fața noastră s-a arătat o strălucire pe care nici nu am putut-o visa: insula de granit scăldată de lumini, Gemenii triumfau mai înalți și mai luminați decât toate cele văzute, iar din cer explodau milioane de stele: focurile de artificii pentru 4 Iulie. Am simțit că inima mi se face mare și caldă. Am prins-o pe Doina de mână și ne-am privit în ochi, nevenindu-ne să credem. Am zis doar
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]