KorAP: Find »[drukola/base=dușman & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...241 242 243 ...578 >

14,427 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

încruntat. E prima oară când mă aflu într-un asemenea loc. Îl privi lung pe tovarășul său de celulă. — Ascultă... În timpul luptei, cum faci să rănești, să ucizi pe cineva care... Mă rog, nu e ca-n bătălie, unde înfrunți dușmanul. Poate fi un prieten al tău... Când lupți, nimic nu mai contează, nici măcar prietenia. Gladiatura are reguli stricte; e jocul vieții și al morții. Dacă înving, sunt plătit; dacă pierd, mor. Nu mi-am pus niciodată alte întrebări. Marcus se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și merse printre trupurile putrezite, urmat de Caecina și Valens, care îi explicau momentele cele mai memorabile ale bătăliei. Porunci să se aducă vin. Unii începură să se plângă de duhoarea care îi îngrețoșa; Vitellius le răspunse că trupul unui dușman ucis mirosea întotdeauna foarte frumos, mai ales dacă respectivul îți era concetățean. Făcea aluzie la adepții lui Otho, fiindcă împăratul învins fusese îngropat. Bău și puse să li se dea vin și celorlalți. Se opri în fața unei lespezi pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în lături când acesta îl refuză. Am căzut în capcană ca niște idioți, spuse Antonius apucând frâul. Veșmintele îi erau îmbibate de sânge. Se uită la Errius. — Acum înțeleg de ce calul tău era atât de neliniștit. El a simțit prezența dușmanilor, dar noi nu. Începură să coboare dealul. Errius ducea de frâu calul pe care era așezat prizonierul. — Vom trimite pe cineva din Legiunea a treisprezecea să aducă trupurile tovarășilor noștri, zise Antonius încruntat, clătinând din cap. Îi vom îngropa ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să ni se alăture împreună cu oamenii lui. Ca să apărăm granițele de pe Danubius vom conta pe sprijinul sarmaților și al suebilor, un popor care-și respectă jurămintele. Trupele auxiliare vor acoperi flancurile... Să nu uităm că cei din Rhetia ne sunt dușmani... Tu - se întoarse spre legatul Sextilius Felix, pe care îl respecta pentru credința sa profundă în zeul Mithra -, tu, împreună cu aripa de cavalerie Auriana, opt cohorte și miliția Norica, vei ocupa malul râului Aenus și vei avea grijă ca rhetienii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
nu-ți va ierta asta. — S-ar putea să pierd. Atunci Mucianus va fi îndreptățit să te acuze că ți-ai dus soldații la moarte numai pentru că nu l-ai așteptat pe el. În orice caz, ți-ai făcut un dușman foarte periculos. Iar tu ești prinsă la mijloc? — Încetează! Calvia se ridică, încruntată. — Chiar nu înțelegi că nu pentru mine mă tem, ci pentru tine? Nu înțelegi că țin la tine și vreau să trăiești? Nu-i vorba de dragoste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se născuse Caecina Alienus, care îi învinsese la Bedriacum și care, de la Roma, ajunsese între timp la Ravenna. De acolo, urma să se îndrepte cu armata lui spre Pad, gata să-i înfrunte. Pentru flavieni, faptul că ocupaseră orașul comandantului dușman era un semn fast. Antonius îi puse pe soldați să mărșăluiască repede spre Verona, pe care o cuceriră. Hotărî să stabilească acolo baza operațiunilor de război, deoarece în jurul orașului se întindea o câmpie propice luptelor călare, pentru care soldații săi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
aș învinge în câteva mișcări, te-aș zdrobi... — Ce recomandare? Ești un idiot! Un mirmilon se ridică de la masă, goli cupa de vin și se apropie de ei. — Skorpius, încă n-ai aflat că Antonius Primus e legatul flavienilor și dușmanul împăratului? Nu știi că flavienii s-au răzvrătit? Cred că Vitellius abia așteaptă să-l vadă mort pe Orpheus, dacă nu pentru altceva, măcar să-i facă în ciudă legatului care, după câte se spune, atrage de partea lui toate legiunile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe care le-am străbătut, clădirile oficiale și casele devastate, femeile violate, țăranii... Am văzut cum erau jefuite câmpurile cu grânele gata de cules și cum soldații dădeau foc gospodăriilor... — E adevărat, șopti Lucilius. Parcă ne aflam într-un ținut dușman pe care trebuia să-l cucerim. Îmi era rușine să-i privesc pe oameni în ochi, când mergeam în spatele lui Vitellius. Mă simțeam ca un invadator - eu, care dintotdeauna am fost cetățean roman... — Iar acum suntem la Roma, continuă primul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
întrebă Marcus nervos. — Vreo cincizeci, mă tem. Îi va comanda Flamma. — Flamma? gemu tracul. Și de ce ne-au dat porcăriile astea de armuri? Nu vedeți ce rigide sunt toromachos? Or fi bune pentru hopliții greci, care trebuie să-și împingă dușmanii cu umărul, nu pentru noi, care trebuie să luptăm... Se agăță de brațul lui Valerius, dar nu avu timp să spună nimic, pentru că în clipa aceea se auziră sunetele ascuțite ale trâmbițelor. Un glas puternic răsună în arenă, însoțit de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
încolo, acelea - arătă spre scorpiones - vor arunca în noi cu săgeți, cu o putere nemaipomenită. Vom folosi scuturile și palisada ca să ne apărăm. Arătă spre pajiște. — Vedeți petele acelea întunecate pe iarbă? Ocoliți-le când luptați sau împingeți-i pe dușmani într-acolo... Sunt capcane în care puteți cădea. În cele din urmă, arătă spre castrapila plasate la jumătatea colinei, ce semănau cu niște mistreți gata să ucidă. — Iar acelea... au vârfurile îndreptate spre noi, așa încât, dacă încercăm să coborâm, vom

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ai noștri! Mulțimea urla, încurajându-i la întâmplare pe luptători, fără să înțeleagă cine învingea și cine pierdea. Oamenii nu recunoșteau chipurile gladiatorilor, ascunse de coifuri, și mulți dintre ei nu-și mai aminteau că cei îmbrăcați în negru erau dușmanii othonieni, iar cei îmbrăcați în culori vii erau soldații împăratului. Continuau să strige: „Ucide! Ucide!“, în timp ce Flamma, care ajunsese aproape de vârful colinei, ordona ca douăzeci dintre oamenii săi să coboare și să-și croiască drum printre castrapila, pentru a le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și Flamma cu oamenii lui. Valerius striga, îndemnându-și tovarășii, ataca, apoi se retrăgea în spatele mașinilor de război, își rănea adversarii fără să-i ucidă, doborându-i cu lovituri de scut și de lance; prin eschive abile îi atrăgea pe dușmani spre canal, îi împingea, după cum îl sfătuise Listarius, spre porțiunile de nisip mai întunecate, unde vitellienii se prăbușeau. Pe alții îi făcea să cadă în apă. Luptă cu o furie sălbatică, atent la mișcările adversarilor, cu gândul la fratele său

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
că sunt prietenii generalului, dar, de fapt, îl invidiază pentru curajul său, ca și Mucianus. Antonius delira. Zări chipul lui Errius, care se pierdu însă printre trunchiurile și frunzele copacilor din pădurea de la Bedriacum. Errius venea să-i anunțe că dușmanul se apropia. Se auzi pe sine strigând: — Arrius Varus, oprește-te! Nu atacăm imediat. Așteaptă... Să aliniem soldații! — Retrăiește începutul bătăliei. Îmi aduc aminte cuvintele lui, suspină Titus. Se spune că așa se întâmplă înainte să mori... Retrăiești anumite momente

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
aliniem soldații! — Retrăiește începutul bătăliei. Îmi aduc aminte cuvintele lui, suspină Titus. Se spune că așa se întâmplă înainte să mori... Retrăiești anumite momente din viață... Antonius se încrunta. Auzea zgomotul copitelor: era cavaleria lui Arrius, care se îndrepta spre dușmani. Se văzu pe sine galopând în mijlocul soldaților, ordonând să se alinieze în acies ca să formeze o linie de atac lungă. Se văzu dispunându-i în prima dintre cele trei linii pe expediti înarmați cu lănci, dintre care mulți luptaseră alături de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dintre cele trei linii pe expediti înarmați cu lănci, dintre care mulți luptaseră alături de el la Ieslea găinilor și despre care știa că erau neînfricați în luptă. Îl văzu pe Arrius întorcându-se în galop cu oamenii săi, fugind de dușmanii pe care nu reușise să-i învingă. — Deschideți o breșă în linii! strigă și se ridică o clipă, apoi căzu, tremurând din cauza febrei, în timp ce în fața lui liniile se deschideau să-i lase să treacă pe Arrius și pe soldații săi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Errius. A început rău, foarte rău... — Atenție! șopti Antonius, văzând cum rândurile perfect ordonate ale soldaților săi se rupeau, împinse de cavaleria lui Arrius, care încerca să forțeze deschiderea nu mai mare de zece pași. Unii soldați, speriați, urmăriți de dușmani, își abandonaseră caii și veneau în fața tovarășilor lor aliniați în formație, implorându-i să-i lase să treacă. Se năpusteau spre rândurile strânse ale formației, împingându-le și stricându-le. — Atenție! Antonius galopa în fața expediti-lor. Își oprea calul acolo unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
erau în neorânduială și îi îndemna pe soldați așa cum făceau optiones și centurionii, cu mâna și cu glasul. Le ordonă signifer-ilor să nu dea înapoi nici măcar un pas, chiar dacă soldații din manipulul lor se retrăgeau și îi lăsau singuri în mijlocul dușmanilor. Era prezent pretutindeni. Se deplasa de-a lungul liniilor, încurajând soldații, dându-le sfaturi, împingându-i în față pe cei care dădeau înapoi... Se năpusti spre un signifer care fugea, cuprins de panică la vederea armatei dușmane, cu signum-ul ridicat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lungul liniilor, încurajând soldații, dându-le sfaturi, împingându-i în față pe cei care dădeau înapoi... Se năpusti spre un signifer care fugea, cuprins de panică la vederea armatei dușmane, cu signum-ul ridicat; urmărind steagul colorat, centuria lui întorsese spatele dușmanului. Antonius luă lancea unuia dintre expediti și-l străpunse pe signifer-ul laș, apoi luă signum-ul și-l întoarse spre vitellieni. Îi încurajă pe soldați, și în scurtă vreme rândurile erau din nou compacte, perfect aliniate. În fruntea oamenilor săi, Antonius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
prin aer, negri pe cerul înstelat. Auzi strigătele oamenilor zdrobiți... Masacrul... Catapulta ucigașă așezată de vitellieni pe marginea Viei Postumia făcea ravagii în rândul oamenilor lui Antonius. — Doi curajoși! strigă Antonius. Doi curajoși să ia scuturile și coifurile de la cadavrele dușmanilor, să se infiltreze printre vitellieni și să ajungă la catapultă. E de-ajuns o lovitură de sabie ca să tai frânghiile. Imediat, doi soldați tineri se năpustiră înainte și reușiră să taie frânghiile, înainte de a fi uciși. Antonius văzu trupurile celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-vă onoarea! — Antonius... Titus șterse sudoarea rece de pe fața lui Antonius, care îi îndepărtă cu un gest nesigur mâna, privind în fața sa cu ochii măriți. Voi, cei din Maesia, care ați pornit revolta... Nu puteți să vă temeți acum de dușman! Și voi, cei din Syria, care împreună cu Marcus Antonius i-ați respins pe parți, iar împreună cu Corbulo i-ați învins pe armeni, iar apoi pe sarmați! Continuă cu glas mânios: — Iar voi, pretorienii care ați luptat pentru Vitellius și ați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
dură până în zori. — Luna ne-a ajutat să învingem, zâmbi Antonius mișcându-și capul pe pernă. Pe chipul său se așternea paloarea morții. Închise ochii. Văzu câmpul de luptă acoperit de cadavre. Puține erau ale soldaților săi; cele mai multe erau ale dușmanilor. Auzi strigătele victorioase ale soldaților sirieni care, potrivit cultului lor, salutau soarele - zeul soare, Sol Invictus - ce răsărise și risipea negura. În clipa aceea, armata lui Antonius rupse rândurile inamice și începu măcelul. Supraviețuitorii fugiră spre Cremona, trecură de valul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
construite în grabă, fură repede arse. Din înaltul zidurilor, vitelienii aruncau pietre și săgeți. Ambele armate luptau ca romanii, dar flavienii erau mai îndârjiți; continuau să înainteze, pășind peste cadavre și ridicându-se pe umerii tovarășilor lor, îi apucau pe dușmani de mâini și le luau armele. Cremonezii luptau de partea vitellienilor. Erau mulți, pentru că erau zile de sărbătoare și din satele din jur venise o groază de lume. Antonius ordonă să se dea foc caselor din apropierea zidurilor, iar pe acoperișurile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
săgețile dușmane treceau pe lângă el fără să-l atingă. Pe când ridica un pilum spre ziduri, simți o durere cumplită în umărul drept. Simți sângele curgându-i sub armură și înțelese că vechea rană se deschisese. Îi încurajă pe soldați până când dușmanii cedară, iar generalii lor le ordonară să se predea. Pe ziduri fluturară bucăți de pânză albă: orașul se preda. — Opriți atacul! strigă Antonius mișcându-și ușor mâna dreaptă, ca și cum ar fi ținut în ea sabia. Opriți atacul! Era un ordin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
vitellieni ieșind pe porți și pe Caecina în lanțuri... când am înțeles că am învins cu adevărat, i-am mulțumit zeului nostru. El ne-a apărat, el ne-a purtat spre victorie. Cinci legiuni ale noastre împotriva celor opt ale dușmanului... Și totuși, am învins. Trebuie să trimitem de îndată mesageri la Vespasianus și Mucianus... — Tu ești sănătos, îl întrerupse Arrius. Simți ochii prietenului său ațintiți asupra lui. El condusese bătălia aceea despre care avea să vorbească lumea întreagă. — Ești sănătos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ta nu-ți îngăduie să ucizi, sau vreun zeu? Te rogi? Dacă ucid... Valerius se întrerupse, încercând să-și găsească cuvintele, apoi continuă cu glas scăzut: — Dacă ucid, distrug o parte din mine. Ea, asta e... Dacă ucid, odată cu moartea dușmanului meu sacrific cea mai prețioasă parte din mine, cea care îmi îngăduie să... — Să, ce? îl întrerupse Marcus nerăbdător. — Să văd, înțelegi? zise Valerius coborând și mai mult glasul. Să văd cu o privire care nu e aceea a ochilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]