KorAP: Find »[drukola/base=linie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...241 242 243 ...4913 >

122,821 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769

aproape de vîrsta mea. Îmi țiuie tîmplele la gîndul ăsta: ce oră o fi "dincolo"? Dimineața ninge iară " Dar lumea e grăbită, dar strada e pustie Dar cine să mai citească acum poezie?" Ileana Mălăncioiu miercuri, 1 ianuarie, 2003 Trag o linie de zece puncte sub 2002. E foarte devreme. În lumea fioroasă/ de sub ceresc**********", guguștiucii guguie notele lor blînde. Îmi place să-i aud sporovăind pre limba lor, a dragostei. Limbă pentru doi. Numai gânduri albe la zintîi, îmi recomand. O să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
amantă legitimă a noului șefulică Milucă, legătură cunoscută în tot cartierul Tătărași. O știe și domnul Ionel, ajutorul meu într-ale grădinăritului. În decembrie, "fetele" își făcuseră mai toate lobotomie, după exemplul lui Mistriuță, cel mai domn dintre tovarăși. În linia întîi, Antoaneta. Frămînta plăcinte pentru postul de radio reînființat și le transporta eroic, sub gloanțe. "La Ieș nu s-o tras niși un fuoc? Șî?". Ea aspira la statut de Ecaterina Teodoroiu. "Cu poalele-n brîu la rivuluție, soro", caragializa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
cîinii, avem. Avem Cruciada Sfîntului Bernard, Cavalerii Marii Intersecții, ai Sensului Giratoriu. Îi celebrăm pe martirii șoselei cu șase benzi, cu opt, cu zece... Mai sînt și răpușii de dor: cîinele soldatului, cățelușa lui Mozart, Codarcea al tău, dus pe linia tramvaiului... Am făcut și io un exercițiu în răscrucea Șapte Vînturi. Pe urmă, m-aș fi băgat unde-i primejdia mare: în giratoriul Pieței Eminescu. Cînd n-o să, cînd o să... ăăă... cînd n-o să-mi mai pot asigura un transport

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865

vorbea despre o fereastră ce-i apărea la crepuscul adeseori, în copilărie. Sau poate numai străbunicului lui îi apărea, nu-și putea aminti exact. Se spune că străbunicul a dispărut într-o zi prin acea fereastră săpată în cer, dincolo de linia orizontului. A dispărut lent, la apus, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Cel de-al treilea, cu o apariție de om tânăr, fusese vizitat de o camarilă de îngeri, chiar înaintea unei operații foarte dificile. Erau, probabil, toți îngerii invocați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
de nostalgia celeilalte jumătăți, începe să se comporte ca ea. Mă gândeam că visul Iormorogului aduce mai mult a realitate decât Iormorogul însuși, ce pare să-și mai conțină încă jumătatea, cel puțin visul se înscrie cât de cât în linia legendei. Dar, atunci, cine e creatura neînjumătățită din fața noastră? Sau poate el este, mai degrabă, visul nostru despre un Iormorog nostalgic ce și-a visat propria realitate. Ne ridicăm și pornim gânditori către aleea ce duce la ieșirea din parc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
la întrebare. M-am ridicat fără să mai adaug nimic și am pornit-o încet către ieșire. Soarele coborâse complet sub pământ. Totuși o lumină difuză și albă învăluia satul de jos în sus și se oprea brusc într-o linie roșiatică, la liziera unui cer întunecat acoperit de o platformă neagră și compactă de nori. Parcarea era aproape goală... Refac drumul către locul unde ea își lăsa de obicei mașina. Desigur, gol și el... Mă opresc în dreptul lui și privesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
decât iubire. De cele mai multe ori, schița câte un mic gest, studiat, grațios, vaporos, nonșalant, și oglinda îi răspundea pe măsură: de dincolo gestul survenea dilatat, șarjat sau exacerbat, adesea încetinit. De data aceasta, chipul din oglindă îl privea surâzător, dar liniile aproape verticale de la colțurile gurii atârnau într-un rictus fals, ce ascundeau cumplitele dureri ce-i torturau coloana. Și a recunoscut, în acel rictus, zâmbetul afabil al străbunicului dintre perne, un zâmbet vag și pierdut, și-odată cu el i-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
telefoane și fotografiile copiilor. Rămâne față în față doar cu suprafața lucie a cristalului ce se întinde pe toate dimensiunile biroului. Ea îi întoarce chipul. Reflecția vagă și incoloră îi dă o căutătură stranie: găvanele ochilor deosebit de mari, pomeții proeminenți, liniile gurii aproape indescifrabile. Iată o făptură a lui, schimbată, crepusculară, o alură tristă și întunecată ca o umbră. Fiind mereu acoperit de cărți, dosare, notițe, scrisori, nu s-a oglindit niciodată în cristalul biroului până acum. Nu și-a surprins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
pălărie, pe care o menține pe cap, se așază pe scaunul de la birou din fața lui. Eu sunt numele tău cel nou. Am venit pentru că m-ai căutat. Sicran îl privește cu atenție, figura lui îi este deosebit de familiară. Îi urmărește liniile fine și subtile ale feței, nasul lung și subțire, mascate de borurile pălăriei. Un proces crescând de recunoaștere și bucurie îi acaparează întreaga ființă. Apoi își întoarce privirea cu teamă la pergamentele crâmpoțite pe care încă le mai atinge vag

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
piesei. Prin urmare, se ridică cortina, scena complet goală, cu excepția unui cer banal de vară, usturător de albastru și un soare perfect rotund, de culoarea lămâii stoarse, desenat în stânga lui. La confluența între cer și peretele scenei, este trasă o linie strâmbă și tremurată ce pare să despartă la modul metafizic "cerul albastru deasupra noastră" de nevolnicia celor ce vor năvăli pe scenă cu poveștile lor netrebnice și stupide. Rezoneur-ul ar putea să stea foarte bine și pe scenă, în văzul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
frumoasă, tovarăși! (Își drege vocea cu o tuse guturală și tace o vreme. Are o statură înaltă, e bine legat, nicidecum slab sau suplu, ci mai degrabă solid și atletic, fără urmă de burtă, cu părul tuns scurt a cărui linie coboară pe frunte, fără posibilitatea unei speranțe de calviție. Se înclină, apoi fâstâcit către public:) Mă numesc Maurizio, și nu știu de ce unii îmi spun Marius... Sau știu de ce, dar prefer să nu menționez... (Arată cu mâna discret peste umăr

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
nou frică. Nemernicul! Impostorul! Scena 12 sau 1 (Marius și Pulcheria năvălesc de data asta în același timp în scenă, venind din direcții opuse. Se opresc la mijloc, aproape unul de altul, dar fără să se atingă. Îi desparte o linie neagră desenată cu cretă pe jos. Ea poartă de data asta o rochie albă și o cunună de flori pe cap. Bineînțeles, are floarea în mână, proaspătă și dreaptă ca o lumânare. Sosește din tavan și albina ce începe să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
porneau furnicile lucrătoare, grăbite să ia drumul invers pentru următorul transport. Nu mai știu pentru câtă vreme am zăbovit cu privirea la acea agitație furibundă de intrări și ieșiri din vastele apartamente troglodite. Destul de mult, de vreme ce soarele cocheta deja cu linia orizontului. Apoi, dintr-o dată, mă aflu într-o sală uriașă, în fața unui tron de malahit, pe care stătea împărătița Furnică, îmbrăcată într-o rochie de dantelă neagră, cu o coroană de sârmă pe cap. Alături, în dreapta mea, îl recunosc pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
semeț, ușor dat pe spate, doar mâinile foarte lungi se bălăbăneau haotic într-o poziție nefirească. Era foarte ușor de recunoscut între alte specimene de același gen cu ea, având o statură aproape umană. Trăsăturile ei antropomorfe aduceau întrucâtva cu liniile de expresie de pe amuletele tribului Makonde: ochii expresivi și inteligenți, nasul conturat, adică nu complet teșit cum îl au maimuțele, spațiul dintre baza nasului și gură vizibil micșorat, iar maxilarul inferior cu nimic mai proeminent ca al oricărui băștinaș. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
așa cum îi stătea bine unei maimuțe. Chipul ei era mai uman decât al multor oameni, trăsăturile ei homini păreau a se fi accentuat în exercițiul conversației, figura i se metamorfoza pe măsură ce o priveai mai intens; zbârciturile feței se destindeau în linii de expresie, ochii se mișcau vioi, buzele se nuanțau în linii curbe. Radia lumină, subtilitate, înțelegere și, mai mult decât atât, un spirit distins și ales. Religioșii o urmăreau cu teroarea de-a o confunda cu un avatar al lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
decât al multor oameni, trăsăturile ei homini păreau a se fi accentuat în exercițiul conversației, figura i se metamorfoza pe măsură ce o priveai mai intens; zbârciturile feței se destindeau în linii de expresie, ochii se mișcau vioi, buzele se nuanțau în linii curbe. Radia lumină, subtilitate, înțelegere și, mai mult decât atât, un spirit distins și ales. Religioșii o urmăreau cu teroarea de-a o confunda cu un avatar al lui D-zeu însuși, darwiniștii imaginau o specie de maimuță sau alt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
iar nisipul e încă umed de dimineață, din cauza ceței. Trec din când în când cupluri ce se deplasează lent și melancolic de mână sau înlănțuiți. Ocolesc careul cu cele patru efigii fără să se oprească, totuși niciunul nu transgresează acele linii aproape imaginare. Naiba știe de ce o apariție atât de bizară pe nisipul plajei nu le atrage atenția, mai ales că figurinele nu sunt fixe, se deplasează lent, aproape imperceptibil, fiecare pe diagonala sa către centrul careului. Totuși, unul dintre cupluri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
spațiu, aleator și legănat ca marea, păstrându-se, însă, în definiția sa geometrică. Creștea sau se micșora după cum vârfurile lui se mișcau înainte și înapoi, într-un ritm deopotrivă acvatic și muzical. Iar formele lui fluidizate dansau, dezvăluind mai multe linii de contur, pe care ochiul cu greu încearcă să le suprapună spre a-și forma o imagine. Și materia lor fragilă și friabilă, asemănătoare nisipului, era translucidă până la transparență. Formele păreau să se auto-lumineze dinăuntru, mai cu seamă în această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
ei gălăgios, ce tocmai se desfăta într-o partidă de râs. Miorlăiau în cor ca pisicile în călduri. Las-o în pace! Uite că-ți desenez eu portretul, aici pe nisip. Și începe și trasează cu degetul mare de la picior linii curbe: ovalul feței, ochii bulbucați, nasul mare și coroiat, buzele enorme și vălurite, bastonul milițienesc ce-i iese din gură ca un trabuc. Mama mea se mișcă grațios prin nisipul neînceput, ridică piciorul cu vârful întors, ca balerinele, între două

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Prieto, piațeta complet goală, biserica închisă și cu porțile care dintr-o dată se deschid larg și oile năvălind afară, îmbulzindu-se pe treptele bisericii. În plus au fascinat-o întotdeauna miracolele. Miracolele sunt de toate felurile, se gândea ea, urmărind linia curcubeului ce se contura vag pe cer. Și-a închis umbrela și a pornit mai departe. Când nu-ți poți înțelege nici măcar miracolul propriei tale vieți, de ce oare lumea încearcă explicații pentru o întâmplare ca cea petrecută în Ouro Prieto

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
poalele căruia începea brusc marea cu întinderea ei nesfârșită. În credința mea de copil, marea mi s-a părut întotdeauna nesfârșită și refuzam s-o asociez cu acea pată albăstruie de pe hărțile geografice, unde era înghesuită din toate părțile de liniile de pământ. Și mărturisesc că nici astăzi nu mă pot gândi la ea altfel. Acel perimetru obscur de pe hartă și întinderea nemărginită de ape, ce tăia în orizont cerul, reprezentau două lucruri complet diferite; pentru mine, primul nu era nicidecum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
mai vii culori. Apa deosebit de clară și cristalină era irizată de o lumină de proveniență necunoscută, de la un soare scufundat în adâncuri ce lumina din străfunduri un acvariu uriaș: marea și deopotrivă cerul, straniu de gol. În depărtare se contura linia orizontului, atât de proeminentă încât părea retușată de un fotograf prost; ea despărțea cu un chenar gros și negru nesfârșirea verde a mării de cea de azur a cerului. Iar incerta și în același timp deosebit de clara mea amintire nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
siluetă de fată tânără cu părul lung și roșcat. Purta un costum întreg de baie în culori vii. Îmi amintesc perfect desenul abstract de pe acest costum, cu jocurile lui geometrice în roșu, portocaliu și verde, cu cordonul gros ce sublinia linia taliei. Toate aceste detalii mi le amintesc cu precizie, iar fata de la baza povârnișului nu era alta decât prietena mea din copilărie, cea care mi-a fost apropiată ca o soră și de care nu mai știu absolut nimic de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
drept un taciturn și un însingurat, era cineva a cărui tovărășie nu era căutată. Marea era singura care cunoștea frământările lui. Seara, după ce bilețelul se odihnea deja șifonat în pumnul ei, se calma subit, încrețitura apelor se destindea într-o linie dreaptă. Pelicanii pluteau liniștiți și se uitau mirați la pești ca într-un acvariu prin apa cristalină, ca la o pradă prea ușoară. Albatroșii "danzantes" Dintre toate viețuitoarele pământului, albatroșii par a fi dintre cei mai înzestrați cu sentimentul cuplului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
eclipsă. Pare că se ridică lent deasupra lui, luminând dintr-o dată zarea, apoi coboară pentru ca să se înalțe iar deasupra norului, crepuscul lent și incert, presărat cu răsărituri și întoarceri; ziua nehotărâtă nu-și găsește somnul. Înainte să alunece complet sub linia orizontului, cu o ultimă sforțare, perdeaua de nori este dată la o parte și o lumină incandescentă inundă toată valea o clipă de orbire totală în care nu intuiesc decât forma trupului meu, undeva departe după coline, pe drumul ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]