8,805 matches
-
mai întâi, în Canturile lui Leopardi care transpusese propriile idei asupra condiției umane în teoria numită a plăcerii. Dată fiind familiaritatea ermeticului cu această nu este de mirare că deseori eul poetic din versurile sale percepe viața că pe ceva straniu, îndepărtat care nu îi aparține: O altă viață m-a încătușat: solitara / printre oameni străini (În mine rătăcita orice formă); Alt soare, din care s-a iscat / povara-aceasta de a-mi vorbi-n tăceri (Se auzeau anotimpuri aeriene trecând
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
universal de evenimente și procese, de sisteme de elemente în interacțiune reciprocă. Toate pleacă din Unu, multiplicîndu-se fără să-și piardă esența; toate se întorc către Unu. Toate dualitățile și opozițiile nu sunt disjuncte, ci polare. Aceste adevăruri pot suna straniu față de modul convențional de a gîndi, care e cu totul dualist și ai cărui sclavi am devenit cu toții în acest univers de simțuri și silogisme. Noul mod de a gîndi nu se bazează pe "logică", nici pe ordonarea dualistă a
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
București, 2001, p.25). Teorii mai noi sunt la originea unei revoluții așteptate: teoria catastrofelor a lui René Thom, teoria fractalilor dezvoltată de Benoît Mandelbrot, teoria structurilor disipative a lui Ilya Prigogine, teoria haosului descrisă de John Gleick, teoria atractorilor stranii, elaborată de David Ruelle, sinergetica lui Herman Haken sau teoriile morfogenetice descrise de Alain Boutot. Toate sunt abordări nonliniare ale sistemelor, înțelese ca rețele sferice de puncte de interes interrelaționate. Unii pretind chiar că aceste teorii ar constitui cea de-
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
inteligenței economice, girată sub unghiul interesului național sau al unui bloc economic regional, se măsoară pe termen mediu și lung. Această contra-dicție este astăzi unul dintre factorii de evaluare a diferențialului de competitivitate dintre S.U.A. și Japonia. Am un sentiment straniu, de parcă am trăi un sfîrșit de civilizație, de parcă un vifor pustiitor ar sta pregătit să măture fața pămîntului și s-o curețe de păcate. Miroase a război, deși parcă tot nu ne vine să credem. O lume bezmetică și inconștientă
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
unic după care Lear vrea să împartă regatul, arătîndu-și disponibilitatea de a fi generos cu progenitura mai abilă discursiv). Supușii sînt uimiți de infantilismul subit al eroului, privind episodul cu egală îngrijorare și ironie. Există două explicații minimale pentru decizia stranie a monarhului, explicații cu valori de "vini tragice" externe, adică de "fatalități" induse de biologie, de natura umană propriu-zisă, descompusă de complicațiile sale istorice. Pe de o parte, Lear nu are moștenitori pe linie masculină (o veritabilă dramă pentru un
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
convinge pe, aparent, derutatul Montresor că va îndeplini el acțiunea degustării și îl însoțește decis pe călăul satisfăcut spre catacombele palatului său, unde se află buclucașa butelcă de Amontillado. Aceste catacombe, cu rol de pivniță nobiliară, sînt, din start, foarte stranii. Deși băut, Fortunado observă ciudățenia decorului. Incinta pare imensă, are extensii dubioase, se adîncește pe măsură cei protagoniștii înaintează și cumva terifiant este plină de oseminte umane. La întrebările legitime ale victimei, criminalul răspunde că Montresorii au fost o familie
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
obscurul lui narator nu par dispuși să ne lumineze. De ce îl urăște Montresor atît de mult pe un ... "Bufon" mai degrabă hilar în manifestările sale, încît să pună la cale complicatul mecanism al unui asasinat impecabil? La ce se referă straniile "injurii" contrabalansate grav! de o așa-zisă "insultă", menționate la început? Greu de spus. Avem o vagă licărire de speranță atunci cînd Montresor observă cumva fără legătură că Fortunado este iubit, admirat și respectat, așa cum fusese și el cîndva. Să
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
intrarea lui Poe în canonul american și, ulterior, în cel universal este mai degrabă rezultatul unui proces îndelungat și ușor întortocheat, aureolat totuși de o incontestabilă șansă culturală. Începutul se produce în Franța, unde obsesia (motivată, desigur, și de o stranie consubstanțialitate estetică între cei doi scriitori) vădită de Baudelaire pentru goticul poesc duce la o multitudine de tălmăciri ale textelor autorului lui Annabel Lee în limba marii culturi europene a timpului, impunîndu-l atenției unei audiențe elevate, mult mai sensibile la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cei doi scriitori) vădită de Baudelaire pentru goticul poesc duce la o multitudine de tălmăciri ale textelor autorului lui Annabel Lee în limba marii culturi europene a timpului, impunîndu-l atenției unei audiențe elevate, mult mai sensibile la finețea artistică a straniului și morbidului decît americanii secolului romantic. Editorul și traducătorul majorității prozelor din prezentul volum constată fără echivoc: "E foarte probabil ca fără fervoarea fraternă a lui Charles Baudelaire, Stéphane Mallarmé și Paul Valéry, scriitori aflați în căutarea unui spirit tutelar
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un mod gratuit, cu intenționalitate pur butaforică, ci prin medierea unei componente solide psihologice și culturale. Cred ca analiza cea mai potrivită pentru acest Poe (de altfel dominant în întreaga lui creație) este una de tip freudian, din celebrul eseu Straniul. Aici psihanalistul articulează o teorie interesantă, cu un impact major asupra generațiilor ulterioare de critici ai subliminalului. Spune Freud că devine straniu (unheimlich în germană, uncanny în engleză, locus suspectus în latină) doar acel fragment al id-ului ("suconștientului") nostru
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pentru acest Poe (de altfel dominant în întreaga lui creație) este una de tip freudian, din celebrul eseu Straniul. Aici psihanalistul articulează o teorie interesantă, cu un impact major asupra generațiilor ulterioare de critici ai subliminalului. Spune Freud că devine straniu (unheimlich în germană, uncanny în engleză, locus suspectus în latină) doar acel fragment al id-ului ("suconștientului") nostru care, din rațiuni adesea neinteligibile, fiind familiar și apropiat identității noastre ("conștiinței", ego-ului), a ajuns în postura neverosimilă de a fi reprimat
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
demonstrează aici prin folosirea naratorului lipsit de credibilitate o mentalitate estetică mult avansată pentru epoca în care scrie. Faptul îl transformă într-un (post)modern avant la lettre. Mă voi referi, mai jos, în detaliu, la două dintre aceste proze (stranii, în atmosfera culturală a secolului al XIX-lea american), The Tell-Tale Heart și The Black Cat, pentru o demonstrare fără echivoc a ipotezei. Obiectivul naratorului din The Tell-Tale Heart/Inima destăinuitoare se conturează de la bun început și doar un ochi
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și legendar. Din perspectivă tipologică, Melville rămîne, indiscutabil, un creator expresionist avant la lettre. Pînă și Queequeg (cel care îi devine prieten apropiat lui Ishmael și care ar trebui să-și dezvăluie familiaritatea în ochii "reflectorului") își păstrează culoarea de "straniu" (locus suspectus) freudian pînă la dispariția sa. Provine dintr-un trib sălbatic (cu obiceiuri canibale!) și, deși se află pe punctul de a fi creștinat de echipajul de pe Pequod, se închină în continuare la zeul "Ramadan", purtînd mereu asupra lui
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
termen lung: autenticitatea "desenului" se află mai curînd pe fața întoarsă, obscură, a "covorului" decît pe cea comună, clară, vizibilă tuturor. Bibliografie Henry James Desenul din covor. Traducere din limba engleză de Luana Schidu. Colecția "Cartea de pe noptieră", Humanitas, 2010. "Straniu" sau "miraculos"? Reeditarea, la editura ART, a faimoasei nuvele jamesi-ene The Turn of the Screw/O coardă prea întinsă (în nu ezit să spun excepționala traducere a Antoanetei Ralian) reprezintă un fapt cultural demn de toată atenția. Textul deși redactat
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Arhiepiscopul de Canterbury într-o seară, cînd prozatorul ar fi avut o conversație relaxantă cu el i-a relatat întîmplări ciudate, povestite cîndva de o doamnă (cam confuză) care fusese guvernantă la o familie importantă din Londra. În acele "întîmplări" stranii, apar fantomele unor servitori ai respectivilor aristocrați (servitori, evident, decedați cu mai mult timp înainte!) ce încearcă să comunice cu copiii familiei, aflați în grija naratoarei. Doamna se opune cu vehemență acestei, cum s-o numim, "întîlniri de gradul trei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
scriitorul propune cumva consecutiv la tema de ansamblu a nuvelei lui o discuție despre natura fantasticului. Se știe, într-o lucrare celebră, din anii șaizeci (Introducere în literatura fantastică), Tzvetan Todorov identifică două categorii, așa-zicînd, de "supranatural" în proza gotică straniul și miraculosul. Prima se referă la acel epic apt să creeze numai impresia de supranatural, întrucît rezolvă, la sfîrșit, misterul cu mijloace "naturale", "științifice". A doua tipizează epicul care construiește o parabolă fantastică, suspendînd totul, în final, în alegoria supranaturală
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
A doua tipizează epicul care construiește o parabolă fantastică, suspendînd totul, în final, în alegoria supranaturală. Anticipînd dezbaterile teoretice ale secolului XX, Henry James (un teoretician literar de primă mînă el însuși) ne întreabă, indirect, dacă plăsmuirea naratoarei sale este "stranie" ori "miraculoasă"? Deși există contraargumente în text (cum reușește, de pildă, eroina să-l descrie perfect pe Peter Quint individ pe care nu l-a cunoscut niciodată dacă nu-i vede fantoma cu adevărat?), răspunsul nu poate fi decît primul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
contraargumente în text (cum reușește, de pildă, eroina să-l descrie perfect pe Peter Quint individ pe care nu l-a cunoscut niciodată dacă nu-i vede fantoma cu adevărat?), răspunsul nu poate fi decît primul. James scrie un text "straniu" (cu explicație "științifică" în nebunia protagonistei), întrucît vrea să-și autovalideze vechea ipoteză critică, după care orice narator pornește din "real" doar pentru a sfîrși în "ficționalul" cel mai pur. În plus, în timp, comentatorii au găsit rațiuni la dilema
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de enigmatic, în spatele lor. Patru "stadii", cum ar veni, prind contur în formarea lui Pip. Primul este creionat, succint, chiar în deschiderea poveștii. Copilul de cinci ani întîlnește, în cimitir (unde petrece mult timp, contemplînd mormintele părinților săi), un individ straniu (cu lanțuri la picioare și privire hăituită) pe care noi, cititorii, mult mai experimentați, îl bănuim ușor a fi un evadat periculos și îl studiază cu o spaimă reținută. Insul (care vede în băiețel posibilitatea eliberării de cătușe) îl sperie
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
capodopere confirmă o axioma că literatura nu ține atît de legi, cît de instincte. Bibliografie Charlotte Brontë Jane Eyre. Traducere de Mirella Acsente. Leda, 2010. Emily Brontë La răscruce de vînturi. Traducere de Henriette Yvonne Stahl. Adevărul Holding, 2010. Cazul straniu al domnișoarei Hare și al domnului Warburton George Orwell (Eric Arthur Blair pe numele său real) are în cele cîteva romane pe care le-a scris de-a lungul anilor 30-40 un comportament postmodern avant la lettre. Precum mulți prozatori
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
totuși, la rîndul lui, un bizar handicap psihologic: este dependent de prezența fizică a soției Katy în viața sa. Cînd aceasta pleacă pentru a-și îngriji mama bolnavă, Henry cade bolnav și întreaga casă intră într-un fel de disoluție stranie (singurii care se agită administrativ sînt Rivers și bătrîna servitoare, negresa Beluah). Reîntoarcerea lui Katy devine astfel vitală. Numai că revenirea intempestivă are un preț. Mama lui Katy, ramasă singură, moare, iar femeia, profund demoralizată, cedează atracției pentru John cu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
tradițiilor conservate fervent în propria familie aristocrată, catolic netulburat. Ryder este, în contrapartidă, un ateu convins, manifestînd numai o curiozitate sarcastică pentru cei religioși. Vizitîndu-l pe Flyte la impozanta lui reședință nobiliară Brideshead -, Charles descoperă o familie tradițională britanică, afectată straniu de toate viciile modernității. Sebastian pare un ins cu personalitatea zdrobită de ambianța domestică (și, cu precădere, de autoritatea maternă), în timp ce frații lui, Bridey și Cordelia, sînt complet anihilați identitar, trăind doar în devoțiune pentru valorile induse de mama dominantă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Author! A fost înconjurată de un număr de coincidențe misterioase. Cu șase luni mai devreme de ieșirea pe piață a cărții semnate de David Lodge (tot în 2004), Colm Toibin scoate romanul The Master/Maestrul care, într-un mod absolut straniu, se concentrează pe exact aceeași temă narativă: eșecul autorului lui The Pupil/ Elevul cu piesa Guy Domville și depresia țesută în jurul acestui episod. Ca și Lodge, Toibin explorează totodată sexualitatea reprimată a lui James (insistînd pe homoerotismul său prezumtiv sublimat
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
și rotund, cu fruntea cheală pusă în evidență de franjurii bărbii negre și de fundalul negru al hainei de seară. Gura i se deschise o dată sau de două ori, încet și tăcut, ca a unui pește în acvariu" (p.292). Straniu, afară, în toată această vreme, se vindeau frenetic romane precum Trilby și Anne, în prezent acoperite de obscuritate, amintite numai datorită intersecției biografice dintre Henry James și autorii lor. Așadar, ce este un autor? Răspunsul implicit din romanul lui David
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
aceeași monedă infidelitățile, prozatorul cade în depresie subită, lamen tîndu-se, în gama unei masculinități mai degrabă mediocre, pe tema "ușurinței" femeii de a rămîne loială în raport cu "dificultatea" bărbatului de a face același lucru. H.G. Wells nu apare, în aceste episoade stranii din existența lui, doar inconsecvent, ci de-a dreptul fariseic. Dezgustă și, nu o dată, enervează, reușind să atrofieze aproape orice semn al intelectualității superioare din forul lui interior. David Lodge a înțeles bine realitatea în cauză, revelată în infrastructura istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]