6,112 matches
-
Îngăduit religiei republicane și imperiale să dezvolte tendințe atât de puternic universaliste În practica și În reflectările sale religioase. În perioada lor clasică, romanii au formulat caracteristicile fundamentale ale religiei lor folosind trei categorii: - Cultele patrius ritus; limba cultului este latina; semnul exterior caracteristic este aducerea jertfei cu capul acoperit (capite velato); prin acest rit sunt venerați, printre alții, Ianusxe "Ianus", Vestaxe "Vesta", Jupiter, Martexe "Marte", Quirinusxe "Quirinus"; ele sunt oficiate de rex și regina sacrorum, flamines, pontifices și virgines Vestae
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sinteză a religiei romane (Altheim, 1930; 1931; 1938). El se baza pe teologia elenică a maestrului său Walter F. Otto și folosea În special cercetările făcute despre mormintele italice (F. v. Duhn), numele proprii latinești (Wilhelm Schulze) și cuvintele etrusce din latină (Paul Kretzschmer). Reunind rezultatele obținute În domeniul lingvistic și arheologic și cunoștințele filologice și istorice, Altheim ajunsese să propună următoarea teză: la vremea În care au apărut primele instituții privind sărbătorile și lumea zeilor, nu exista o Romă autohtonă, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Titus Livius, 3, 31, 8). Tratatul, ca parte a unui corpus de acorduri Între Roma și Cartagina, putea fi Încă reperat În secolul al II-lea Î.Hr. și, În ciuda dificultăților pe care le prezenta, a putut fi tradus din latină arhaică În greacă (Polybius 3, 22). El conținea și norme care reglementau sectorul cultual. În anumite cazuri se prescrie consultarea heraldului și scribului: este vorba despre prima atestare latină a acestei profesii. Și cărțile sibiline, care au fost aduse de la
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
vis vocația sa de a fi un ucenic al lui Homer. Homer Îi apare și Îi spune că propriul său suflet va fi de acum Înainte În trupul lui1. El are trei inimi (tria cordia) și vorbește greacă, oscă și latină (Gellius, 17, 17). Se definește ca dicti studiosus, care este o primă atestare a meseriei de „filolog”. Trupul său neînsuflețit a fost ars la Roma pe Janìculum, iar statuia lui a fost ațezată În mormântul Scipionilor, pe via Appia. Cenușa
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
personale. În exemplele aduse pentru cultele de stat este vorba despre: (a) Septimontium (11 decembrie), celebrat de și pentru montani, locuitorii munților Romei antice, printre ale căror grupuri sacrale conducătoare se află administratori (magistri) și preoți (flamines) (Varro, De lingua latina, 6, 24); (b) Paganalia, pentru locuitorii „satelor” din Roma; (c) Compitalia, pentru cei care se aflau În apropierea răspântiilor (compita); Paganalia și Compitalia sunt „sărbători mobile” a căror dată este stabilită an de an. Cultele private nu sunt finanțate de către
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Noua epocă devine totuși vizibilă și În infrastructura sacrală, și În topografia capitalei, iar cultul Împăratului devine un fenomen de masă. Prin intermediul războaielor și al urbanizării se schimbă și structurile tribale ale popoarelor supuse În provinciile apusene ale Imperiului, cele latine. Romanizarea lor semnifică o inserare În provincii, districte și teritorii, pe care abilitatea administrativă romană a creat-o treptat. Și aceste noi realități administrative capătă curând o fizionomie sacrală. Districtul Își are un geniu al său (genius conventus)2, consiliul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Aceste reguli formează un fel de lege-cadru de tip sacral și furnizează imaginea cea mai vie a sistemului sacral al noii cetăți. O colonie este considerată o filială, o „imagine” a cetății-mamă, Întrucât e „Întemeiată ca Roma” (Varo, De lingua latina, 5, 143; Gellius, 16, 13, 9). În acest sens lex Ursonensis nu este numai reprezentativă pentru alte colonii, ci, cu modificările necesare, este orientativă și pentru Înțelegerea trăsăturilor fundamentale ale dreptului sacral din Roma. 2. Imediat după Întemeierea coloniei, consiliul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
c) Istoricizarea temei „religiei” se exprimă prin confruntarea „odinioară/acum” sau „cei din vechime/noi astăzi” 1. Varro se simte membru al unui „popor străvechi” (I fr. 12). Folosindu-se de etimologie, el găsește originea terenurilor (cf. Varro, De lingua latina, 7, 45). Schimbările suferite de limba latină i-au ascuns sensul adevărat (I fr. 66): Cei din vechime numeau altarele asas, dar apoi, după ce s s-a schimbat În r, spuneau aras, după cum Valesios a devenit Valerios, Fusios Furios...; adică
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
del Passato, nr. 16, pp. 153-166. Maddoli, G. (1988), „Religione e culti”, În Un secolo di ricerche in Magna Grecia, ACT. Maddoli, G. (coord.) (1992), La civiltà micenea, Roma, Bari. Martin, H.G. (1985), Tempelkultstatuen, Roma. Milani, C. (1976), „Osservazioni sul latino lectirstenium”, În Rendiconti Ist. Lombard. Sc. Lett., nr. 110, pp. 231-242. Mommsen, T. (1843), De collegiis et sodaliciis Romanorum. Accedit inscripțio Lanuvina, Roma. Morel, J.P. (1975), „L’expansion phocéenne en Occident: dix années de recherche (1966-1975)”, În BCH, nr. 99
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
G. Maddoli, La civiltà micenea, Roma, Bari, pp. 217-234. Vermeule, C. (1987), The Cuit Images of Imperial Rome, Roma. Vermaseren, M.J. (1977-1989), „Corpus Cultus Cybelae Attidisque”, I-VII, În EPRO, nr. 50, Leiden. Vieneis, E. (coord.) (1982), Alle origini del latino, Atti del Convegno della Società italiana di glottologia (1980), Pisa. Wikén, E. (1937), Die Kunde der Hellenen von dem Lande und den Völkern der Apenninhalbinsel bis 300 v. Chr., Lund. Wissowa, G. (19122), Religion und Kultus der Römer, München. Wissowa
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
o au da¶va În G³th³, În Avesta În general și În inscripțiile ahemenide (În persana antică, daiva) este efectul condamnării lansate de Zoroastruxe "Zoroastru" Împotriva divinităților politeismului antic. De altfel, termenul indo-iranian Înseamnă „zeu”, la fel ca deus În latină, și derivă dintr-o rădăcină indo-europeană care are sensul de a „a străluci, a lumina”. Există urme ale acestei semnificații În unele expresii avestice, În formule fixe, cum ar fi „zei și oameni” (Beneviste, 1967), dar, În general, tradiția zoroastriană
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
este atestat și În epoca istorică Într-un număr Însemnat de limbi, este termenul „zeu” (cf. Watkins, 1974): În vedică devaxe "deva"-, În avestică da¶va (care, În urma reformei religioase a lui Zoroastruxe "Zoroastru", a primit sensul de „demon”), În latină deus, În irlandeza veche dia, În lituaniană di?vas, În nordica veche tívar (pl.); din acești termeni se reconstituie cuvântul indo-european *deiwos, „zeu”, În mod clar legat de singurul teonim care poate fi reconstituit cu siguranță: În vedică Dyau¡xe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
lituaniană di?vas, În nordica veche tívar (pl.); din acești termeni se reconstituie cuvântul indo-european *deiwos, „zeu”, În mod clar legat de singurul teonim care poate fi reconstituit cu siguranță: În vedică Dyau¡xe "Dyauh{", În greacă Zeusxe "Zeus", În latină I¿(piter), În oscă diúveí (dat.), În umbriană Iu-(pater), În iliră Dei(patyros)xe "Dei(patyros)", hitită sius (care ajunge să aibă sensul generic de „zeu”). În alte regiuni, termenul mai vechi folosit pentru „zeu” este substituit de forme
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
zeițe, cât mai degrabă Însăși concepția acceptării divinităților non-masculine. Să analizăm acum divinitățile principale ale panteonului baltic. a) *Deiwos Lituanianul Diëvas (căruia Îi corespunde letonul Dìevs) este cerul În aspectul său solar și diurn (cf. În vedică, dyau-, „cer”, În latină, sub divo, „cer deschis” etc.). În cântecele populare, acest zeu este preamărit ca un tânăr frumos cu haine de argint, Înarmat cu spadă, călare pe cai minunați cu pinteni de aur. El este cel care Împarte bogății și sub protecția
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
d) materiale de origine precreștină În texte din perioada creștină. 2. PANTEONUL GALIC ANTICTC "2. PANTEONUL GALIC ANTIC" Atunci când scriitorii latini și greci scriu despre divinitățile celților continentali, nu le păstrează aproape niciodată numele indigen, ci operează așa-numita interpretatio latina (sau graeca), dând fiecăreia numele divinității romane sau grecești cu care credeau ei că se identifica. Presupoziția ideologică a acestei interpretatio constă, fără Îndoială, În convingerea că cele două panteonuri diferite sunt,În esență,unul singur, iar diferența există doar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
jertfe umane, iar acum, jertfe de animale. După cum se observă, Încă din epoca antică exista o mare nesiguranță În privința identificărilor. Numele din fragmentul lui Lucanus sunt desigur autentice. Teutatesxe "Teutates" (rectius: Toutatisxe "Toutatis") apare la dativ (Toutati) În câteva Înscripții latine din Gallia; Esusxe "Esus" este unul dintre zeii amintiți pe monumentul nautae Parisiaci (Duval, 1987, II, 1, p. 14); Taranisxe "Taranis" (rectius: Taranusxe "Taranus") este atestat Într-o inscripție galică citată de Duval (1987, I, p. 27). Însă dincolo de nume
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
-și învățătura la Liceul Național din Iași (atunci Școala Medie nr. 1; 1951-1955). Tot aici, în 1958 devine student al secției de filosofie a Facultății de Filologie a Universității „Al.I. Cuza”, obținând licența în 1963. A fost profesor de latină (1963-1966), redactor la revistele „Cronica” (1966-1968) și „Luceafărul” (1968-1993), apoi la Editura Cartea Românească. A debutat în 1959 la „Iașul literar”, iar prima carte, Poziția aștrilor, îi apare în 1967. I s-a acordat Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287754_a_289083]
-
în cinstea cuiva pe care cercurile intelectuale din Iași îl numeau "fenomenul Iorga"48. Deoarece nu mai avea bursă, veșnicele lui dificultăți financiare și-au făcut din nou apariția 49. Protectorii lui i-au obținut un post de profesor de latină la un liceu din Ploiești. Nu urma să predea acolo, dar avea un venit. A împărțit timp de mulți ani salariul cu alt profesor care preda efectiv, ceea ce i-a fost de mare ajutor în strădaniile sale. Protectorii lui, profesorii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și arhivele, cufundîndu-se în tăcerea acestora, iar firea lui romantică a găsit prilejul de a reconstitui trecutul. Memoria lui prodigioasă l-a ajutat foarte mult în această privință 47. Iorga stăpînea bine limbile europene moderne și avea excelente cunoștințe de latină și greacă. Singura lui lacună era necunoașterea limbilor slave, a maghiarei și a limbii turce. Doamna Catinca (a doua lui soție), întrucît era ardeleancă, l-a ajutat să citească documentele maghiare scrise în această limbă datînd din secolul al XIX
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
a maghiarei și a limbii turce. Doamna Catinca (a doua lui soție), întrucît era ardeleancă, l-a ajutat să citească documentele maghiare scrise în această limbă datînd din secolul al XIX-lea: majoritatea documentelor anterioare acestei date erau scrise în latină. Cumnatul și colegul lui Iorga, Ion Bogdan, l-a ajutat în privința documentelor scrise în limbile slave 48. Iorga nu a aparținut nici unei școli istorice, deoarece era un impresionist care se concentra asupra particularului, interpretînd fenomenele istorice în contextul acestuia. A
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
aceste dificultăți și pentru a moderniza atitudinea și practicile Bisericii. Vatican II, cum i s-a spus, s-a reunit la 11 octombrie 1962. Lucrările sale, pe parcursul anilor următori, au transformat nu numai liturghia și limba creștinătății catolice (mai exact, latina a Încetat să mai fie folosită În ritualurile zilnice, spre furia perplexă a unei minorități tradiționaliste), ci și răspunsul Bisericii la dilemele vieții moderne. Decretele conciliului arătau clar că Biserica nu se mai teme de schimbare și nu se opune
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acești ani ca ciupercile după ploaie. Inspirate de Gărzile Roșii din China, ele subliniau interesele identice ale muncitorilor și intelectualilor. Studenții din Roma și Bologna imitau chiar retorica doctrinarilor din Beijing, Împărțind subiectele de studiu În „rămășițe preburgheze” (greaca și latina), „pur ideologice” (istoria) și „indirect ideologice” (fizica, chimia, matematica). Combinația presupus maoistă de romantism revoluționar și dogmă muncitorească era ilustrată În publicația (și mișcarea) Lotta Continua, nume care rezuma proiectul. Lotta Continua a apărut pentru prima oară În toamna anului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
serviciu sau pentru a cheltui bani și a se distra, această nouă clasă de europeni călătorea cu ușurință În lungul și În latul continentului - comunicând, precum cărturarii medievali ce rătăceau Între Bologna, Oxford și Salamanca, Într-o lingua franca: atunci latina, acum engleza. De cealaltă parte se aflau - și erau Încă net majoritari - cei care nu puteau face parte din minunata Europă nouă sau care au ales să nu i se alăture (Încă?): milioane de europeni ținuți pe loc de lipsa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
izolate din Alpii italieni și Pirineii spanioli mai era limba maternă - mulți foloseau forme dialectale Înfierate de cerberii de la Académie Française. În termeni strict statistici, franceza era de mult - față de germană sau rusă - la periferia lingvistică europeană. Dar, de la declinul latinei, franceza fusese limba specifică elitelor cosmopolite cultivate - și, prin urmare, limba europeană par excellence. Când la Oxford s-a propus, În primii ani ai secolului XX, ca limba franceză să fie introdusă În programa de limbi moderne, mai-marii universității s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Elixirul zeului Sôma purta numele de Vêna. Din Vêna (iubit în sanscrită) se desprind substantivele care denumesc vinul în marea majoritate a limbilor popoarelor caucaziene ale Europei: astfel s-a întâmplat în rusă (vino), în greacă (woinos apoi oinos), în latină (vinum), în italiană și spaniolă (vino), în portugheză (vinho), în germană (wein), în engleză (wine) și bineînțeles în franceză (vin). De origine mitică (cap. I), de esență mistică (cap. II), de natură sacră (cap. III), cu mod de întrebuințare "festiv
by JEAN-FRANÇOIS GAUTIER [Corola-publishinghouse/Science/973_a_2481]