KorAP: Find »[drukola/base=negru & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...242 243 244 ...2423 >

60,569 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865

într-o dulce melancolie, genunchii mei vibrează ușor în ritmul muzicii: "Still my guitar gently weeps". Sfârșitul poveștii și morala ei De vină nu poate fi numai Aspida. Okurina Sicran. Numele străbunicului Okurina sta ascuns între două foi de pergament negru și-și lăsa umbra fulgurată de lumina obscură a veiozei să se întrevadă vag, ca un semn tainic și amenințător. Sicran mototolea absent cu vârfurile degetelor peticele de hârtie neagră, evitând să le privească, dar senzația lor tactilă îi producea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Numele străbunicului Okurina sta ascuns între două foi de pergament negru și-și lăsa umbra fulgurată de lumina obscură a veiozei să se întrevadă vag, ca un semn tainic și amenințător. Sicran mototolea absent cu vârfurile degetelor peticele de hârtie neagră, evitând să le privească, dar senzația lor tactilă îi producea un fior rece și lipicios, un gust amar și inevitabil de materie arsă, sub limbă. Le împingea ușor cu exteriorul palmei la o parte, ca apoi să le reia nervos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
fără noimă, ca pe-o incantație ce avea să-i aducă somnul. Și mirosul îi penetra tot mai adânc întreaga ființă, dintr-odată și-a amintit până și tabloul de la capul patului, unde era străbunicul tânăr, înalt, bățos, în costum negru, alături de o mireasă tânără și subțire, triunghiulară datorită fustei așezată pe jupoane, cea de-a treia soție a lui, ce nu putea fi decât străbunica. Oglinzile. Femeile S-a sculat greoi, cu acea durere imposibilă scormonindu-i spatele ca un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
zăbovi prea mult. Femeile ies. Se așază. Deranjat de priveliște, împinge cu coatele stivele de dosare și corespondență către marginile biroului. În fața lui, rămâne, singură și tot mai ferfenițită, Okurina. O fixează cu privirea ca și cum ar dori să penetreze suprafața neagră de pergament și să citească, pe furiș, prin transparența ei. O împinge și pe ea într-o parte, deopotrivă cu cutia de șervețele, stativul de creioane, carnetul de telefoane și fotografiile copiilor. Rămâne față în față doar cu suprafața lucie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Albumul de familie Sosește albumul vechi de familie ce e depus solemn peste imaginea sa reflectată în cristalul biroului. Îl deschide mecanic și-l răsfoiește absent. Recunoaște deodată fotografia străbunicului, aceeași cu cea din tabloul de la căpătâiul patului; în costum negru de ginerică, cu străbunica tânără, subțire și triunghiulară cu rochia ei pe jupoane, în dreapta lui. Îi zâmbește din poză triumfal din dinții lați și retușați, supărător de albi; o mână îi atârnă nenatural pe lângă corp, cealaltă răsfrântă peste umerii strangulați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
a Okurinei. Și în timp ce compune un refuz plictisit din mâna stângă, un glas înăbușit de ventriloc tună din adâncurile ființei lui, spre stupefacția secretarei și a lui însuși. Să intre! Desigur... Câteva secunde mai târziu, un domn distins în costum negru și pălărie, pe care o menține pe cap, se așază pe scaunul de la birou din fața lui. Eu sunt numele tău cel nou. Am venit pentru că m-ai căutat. Sicran îl privește cu atenție, figura lui îi este deosebit de familiară. Îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
are fața rotundă și bucălată, brăzdată de un zâmbet larg și tâmp. Cel din stânga, sau Sinele Mic, are figura suptă și răsucită, ca în portretele lui Soutine. Afișează mereu o căutătură ironică și malițioasă. Cel de la mijloc, Masca, poartă ochelari negri de soare și are fața tăvălită într-un strat gros de pudră, afișează mereu un zâmbet condescendent și parșiv.) Sinele Mare: Mă numesc Philip și mi se spune "Sinele Mare" doar ca să pot fi deosebit de ceilalți colocatari ai acestui încăpător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
poartă un corn ce iese din centrul frunții ca la unicorni și, bineînțeles, invariabilul pulovăr în trei părți. În spatele lor stau Dora și cu avocatul ei. În partea opusă, tot în primul rând, stă avocatul acuzării, deocamdată singur, poartă ochelari negri ca și Masca și mănuși de piele. Judecătorul, căutând cu privirea prin sală... către avocatul acuzării: Judecătorul: Domnule avocat al acuzării, am dori să începem prin a prezenta acestei curți părțile în discordie... Adică mai pe scurt, unde este doamna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
sale netrebnice și nesăbuite. Aceeași impostură o dovedește și actorul ce interpretează acest personaj, ce joacă în viața de dincolo de această scenă întocmai rolul personajului său. În acest sens, deși personajul său ar trebui să fie înalt, suplu cu părul negru și stufos de Samson, el apare în fața dumneavoastră, domnilor, cam scund, slab și cu un început promițător de calviție, ce se continuă într-o coamă subțire de câteva fire răzlețe, grase și informe de păr neîngrijit. Deci, nu puneți bază

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
frică. Nemernicul! Impostorul! Scena 12 sau 1 (Marius și Pulcheria năvălesc de data asta în același timp în scenă, venind din direcții opuse. Se opresc la mijloc, aproape unul de altul, dar fără să se atingă. Îi desparte o linie neagră desenată cu cretă pe jos. Ea poartă de data asta o rochie albă și o cunună de flori pe cap. Bineînțeles, are floarea în mână, proaspătă și dreaptă ca o lumânare. Sosește din tavan și albina ce începe să le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Chiar pe margine, curgea șerpuit o caravană de frunze mici, ce fremătau ca niște vele prin aerul crispat al amiezii și oceanul de colb roșu. O flotă infinită de frunze mișcătoare purtau sub ele, abia perceptibil, complicate mecanisme nervoase și negre, ce-și croiau frenetic drum printre pietrele roșii și firele argintii de iarbă. Șirul nesfârșit de vele cobora neobosit cu drumul, într-un ritm infernal, ordonat, disciplinat, și-n paralel cu el, un alt șir de furnici luau drumul invers

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
și ieșiri din vastele apartamente troglodite. Destul de mult, de vreme ce soarele cocheta deja cu linia orizontului. Apoi, dintr-o dată, mă aflu într-o sală uriașă, în fața unui tron de malahit, pe care stătea împărătița Furnică, îmbrăcată într-o rochie de dantelă neagră, cu o coroană de sârmă pe cap. Alături, în dreapta mea, îl recunosc pe furnicoiul vătaf, ce purta o armură metalică, cu zale argintii. Ținuta lui dreaptă și harnașamentul dădeau impresia de un înalt grad cavaleresc. A arătat spre mine, făcând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
plecăciune adâncă în fața împărătesei. Spune, care ți-e dorința?! tună ea lovind cu sceptrul nestemat în podeaua de marmură roșie. Nu știu să am vreo dorință! răspund în timp ce măsuram cu privirea sala uriașă a tronului cu pereții bordați cu catifea neagră încrustată în nestemate. În diverse colțuri erau plasate străji în armuri, cam de dimensiunea cavalerului meu. Țineau între chelicere niște sulițe cu vârfurile vopsite în roșu, purtau coifuri cu boturi ascuțite, o creastă antenoasă și un ochi central în frunte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
gros ce pare că mi se prelinge lent din vene. Foarte aproape de umărul meu, convoiul de furnici înaintează febril și frunzele-vele freamătă ca niște bănuți de argint sub suflarea calmă a vântului. Urmăresc îndeaproape mișcarea lor, mecanismul mic, complicat și negru ascuns la baza fiecărei frunze mobile; observ șirul paralel ce se mișcă în sens opus, mult mai rapid, al furnicilor desfrunzite ce se întorc pentru următorul transport. Este atât de liniștitoare această după-amiază târzie... Totul zace într-o armonie statică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
reorganizeze, pentru deplina lor înțelegere. Dar, după câteva exerciții, la următoarele întâlniri, gândirea s-a deschis înțelegerii sintaxei modificate și dialogul s-a desfășurat cu mai mare ușurință. Fenomenul maimuței vorbitoare s-a transmis mai departe la nivelul populației culte, negre și albe din împrejurimile rezervației. Maimuța se arăta mai mult în anotimpul uscat, când dormea spânzurată prin copacii înfrunziți ai pădurii nesfârșite din inima rezervației, în timp ce în anotimpul ploios își făcea somnul într-o colibă de stuf, papură și nuiele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
a recunoașterii poate fi atât de puternică și de intensă. Pentru că memoria lui este acuma totuna cu cea a străbunicului lui, așa cum și-o putea reprezenta aievea, fără s-o fi văzut vreodată, pe iubita lui, cu ochii rotunzi și negri și sânii mari și zvelți rostogolindu-se prin căpițele de fân. A și visat-o de câteva ori pe Lucreția. Rolul lui era mereu de călăuză. O ducea de mână pe cărări neumblate, peste dealuri, către culmea cu pântecele rotund

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
pact. Așa. Ăsta trebuie să fie mersul lucrurilor. Îngerul avea dreptate! Din nou îngerul. Darea de seamă Am ajuns seara cu ultima cursă regională. La intrarea în sat, m-a întâmpinat îngerul. Purta o șubă ciobănească și cizme foarte mici, negre, de cauciuc, de copil, în care-și ascundea picioarele de capră. L-am recunoscut dintr-o privire. De altfel, nu mai era nimeni pe stradă decât el. L-am abordat fără nicio introducere, deși nu părea să mă bage în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
deschiși ai Licornului. Elevul de clasa a șasea e mic, sfrijit și cu picioarele crăcănate. E chiar mai mic decât mulți băieți din clasa mea. Doar figura îi este bărbătească, cu trăsături puternice și dure, din care luminează doi ochi negri și pătrunzători. Și când mă privea pe mine, ochii lui se alungeau în jos, deveneau dintr-o dată mai mari, umezi și mirați. Sunt cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut vreodată. Și ochii aceia mă priveau ca și cum ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
scufundat în adâncuri ce lumina din străfunduri un acvariu uriaș: marea și deopotrivă cerul, straniu de gol. În depărtare se contura linia orizontului, atât de proeminentă încât părea retușată de un fotograf prost; ea despărțea cu un chenar gros și negru nesfârșirea verde a mării de cea de azur a cerului. Iar incerta și în același timp deosebit de clara mea amintire nu putea desluși sensul acelei plaje izolate pe un povârniș atât de înalt, la marginea unei mări la care accesul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
păsările mării îți vor fi arătat drumul către țărm, mai puțin una singură! Oamenii-albatroși Din ziua în care a sosit primul bilețel, ea a încetat să mai facă dragoste cu prietenul ei pe puntea cea mai de sus, sub cerul negru, după ce restul pasagerilor se vor fi culcat și barca era pusă din nou în mișcare. Așa dintr-o dată a încetat, invocând tot felul de motive. De altfel, nici nu a fost nevoie de motive, căci prietenul ei, resimțindu-i răceala

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
Pe mal, leoaicele de mare se cambrează la soare în cele mai senzuale poziții, își arcuiesc coloana aparent nevertebrată, ca pe o semilună. Se dilată sau se contractă ca niște râme. Lâncezind prea mult în soare, pielea lor alunecoasă și neagră devine aurie și strălucitoare ca nisipul. Blondele leoaice de mare colcăie unele peste altele. Puii, deasupra lor, se răsfață în soare, în cele mai insidioase poziții. Aceste femele par cele mai tactile și senzuale ființe din lume. Te privesc curios

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
nisipul. Blondele leoaice de mare colcăie unele peste altele. Puii, deasupra lor, se răsfață în soare, în cele mai insidioase poziții. Aceste femele par cele mai tactile și senzuale ființe din lume. Te privesc curios și ciudat cu ochii lor negri ca mărgelele. Doar "taurul" bate imperturbabil plaja în lung și în lat, cu ochii încercănați, făcându-și remarcată prezența la mari distanțe, prin mugete înfiorătoare. Simte de pe acum că îl cuprinde oboseala, că zilele lui sunt numărate, că în curând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
imagineze de-acum încolo. Gândurile lui și ale ei unite, concentrate în acele bilețele miraculoase de hârtie, crâmpoțite în cutele portofelului ei. Era o lumină neobișnuită pe mare, căci luna deja se împlinise și se contura zveltă în mijlocul unui cer negru ca păcura. Era neobișnuit de mare și de albă, ca și cum marea ar fi levitat subit deasupra pământului, atrasă de forțele senzuale ale lunii. În timp ce dansa cu el cu o bucurie nebună, gândul ei zbura deja departe, la duelul ciocurilor galbene

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
pornește cu ea pe culoarele librăriei către o zonă în care spațiul se reorganizează: corpurile de bibliotecă se reașază pe o dimensiune verticală, rafturile foarte lungi se îngustează și urcă ca o viță-de-vie, culoarea lor de lemn natur devine subit neagră. Dintr-o dată, suple și lugubre, rafturile adăpostesc cărți de colecție, monocrome, îmbrăcate în piele, cu încrustații. Din loc în loc, au apărut scări metalice și mobile ce facilitau accesul la rafturile de sus, inaccesibile. Și librăria mi se înfățișă dintr-o dată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
produc în timp ce continui să caut mereu imaginea din oglindă, cu înverșunarea lucrului interzis, înverșunarea damnatului. Sunt fie pe schiuri, fie la volanul unei mașini, sau în mijlocul unei mulțimi ce aleargă disperată în toate direcțiile într-o furtună de praf, fum negru și dărâmături. Deodată, simt o presiune inimaginabilă în zona cefei, capul mi se desface în mii de granule fosforescente. O lovitură năprasnică ca o ghilotină mă doboară mișelește pe la spate, la baza craniului. Îmi simt capul ca o aură, levitând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]