7,229 matches
-
verbelor sciendi, dicendi, docendi, scribendi din perspectiva geniului limbii, profesorul Petru Ir. Pogângeanu spune că „cea mai bună răsplată morală ce ne-o oferă științele exacte, daca ne cultivăm intelectul cu ajutorul lor, este capacitatea de a rosti logic, clar, distinct, stilistic și estetic, cu nivel în tot ce este și ne vine în minte nevolburat de către evenimentele ce intervin spontan (avem în propria-ne viața, zi de zi), drept act de cultură, negestică vorbire, scriere de text publicabil”. Petru Ir. Pogângeanu
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
la cele scrise, le-am păstrat ca în original și le-am semnalat ca atare în notele de subsol. Atât pentru textele scrise în original în limba română, cât și pentru cele traduse din limba franceză, am respectat principiul neintervenției stilistice: nu am eliminat redundanțele, nu am evitat repetițiile, nu am modificat exprimarea, nu am înfrumusețat stilul. Intervențiile s-au mărginit la clarificarea textului. Fiind vorba despre un document intim, chiar secret, am încercat să nu alterăm caracterul lui neelaborat. Transcrierea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
de Însușiri rasiale” etc. Citatele de mai sus le-am preluat din doar două articole, publicate de Traian Herseni și Constantin Papanace În oficiosul Mișcării Legionare, Cuvântul, În ianuarie 1941 <endnote id="(188, pp. 357-359)"/>. S-ar părea că ștacheta stilistică nu putea fi coborâtă mai mult - și totuși, Îndemnurile publicate În anii 1939-1940 În reviste de tip Porunca Vremii sunau și mai populist : „De ești Român, de ce stai la braț cu jidanca ? Ai să plângi amar căsătoria ta cu Rifca
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
nu poate egala profunzimea și pregnanța mărturiilor directe. Semnificative pentru felul său de a fi, scrisorile lui H. Mihăescu denotă o gîndire viguroasă, care se exprimă printr-o sintaxă fermă și un lexic simplu, nu o dată regional, cu certe valori stilistice. Un mulțămesc pornit din mijlocul Bucureștilor, de pildă, spune despre cel care-l zice mai mult decît o frază pretențioasă. (1) <citation author=”Haralambie Mihăescu” loc="București" data =”31 decembrie 1981”> Domnului Constantin Călin, str. Castanilor, nr. 5, sc. B
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
ziarului Deșteptarea. Din toate rezultă încercarea mea de a-l avea colaborator pe profesorul Ion Rotaru (11 septembrie 1924, Valea lui Ion, Bacău - 18 decembrie 2006, București), al cărui scris făcea priză la cititori. Autorul seriilor de Analize literare și stilistice avea un talent rar printre universitari și printre publiciști, acela de a-și distribui știința în formulări simple, atractive, altfel spus, de a fi explicit. Sau, cu o vorbă la modă azi, dar adesea goală de conținut: comunica! îl consideram
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
compozițiile păstrează o sugestie expresionistă - de exemplu, tensiunea sufletească a femeii din Maternitate, respingând dulcegăria, descriind cu aplomb un gest energic”. Atât în sculptură, cât și în ceramică, arta lui Ioan Antonică descinde direct din folclorul românesc, ale cărui tipare stilistice tind să le fertilizeze într-o viziune personală, capabilă să redea în corespondențe plastice suculența înțelepciunii și umorului popular. Sculptorul și profesorul Ioan Antonică a trecut în lumea umbrelor în ziua de 17 septembrie 2002, și a fost înmormântat la
Personalităţi ieşene by IoanTimofte () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91513_a_93222]
-
Dosoftei, 2000), Pe valurile purgatoriului (Ed. Moldova, 2001); Cu luntrea pe Styx (Ed. Moldova, 2001); Curcubeul gândului - autobiografie (Ed. Junimea, Iași,2002). A fost ziarist la Evenimentul zilei și patron la International Romtranzact. Cătălin Anuța s-a impus prin valoarea stilistică a unor poeme “care au dăltuit în posteritate, opera unui creator de vocație, de statură și dimensiune europeană”, cum l-a caracterizat distinsul prof. dr. Ioan Constantinescu. Despre opera și meteorica sa existență au scris reputați critici și istorici literari
Personalităţi ieşene by IoanTimofte () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91513_a_93222]
-
lui vezi cum se naște în chinuri fiecare gînd barbar ; ți se proțăpește pe un colț de memorie, la fel de autoritar ca unul dintre demonii ăia grimasanți dintr-o pictură medievală. Gibson n-o fi avînd nici ținută intelectuală, nici rafinament stilistic, nici simț al măsurii (presupun că, după ce-l bați pe Iisus două ore, nu te mai inhibă nimic), dar e foarte bun foarte perspicace și expresiv pe tot ce înseamnă instinctualitate (de la problema teritoriului pînă la legăturile dintre tați și
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
ținut pînă la capăt. și m-a făcut să-l văd pe Eastwood într-o nouă lumină. Mi-a amintit că toate filmele lui (chiar și cele mai clasice în aparență) sînt pline de rupturi de ritm și de inconsecvențe stilistice ; după standardele clasice, nu sînt destul de omogene și de corect proporționate sînt bizare. Nu cred că Eastwood e un neoclasic, ci un artist mult mai excentric și mai jucăuș decît consideră admiratorii, ca să nu mai vorbim de detractorii lui. Cred
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
Contextul era unul cumva modest, dar nu lipsit de semnificație, narațiunea Grand Hôtel „Victoria Română”, un text ambiguu și cumva razna față de restul producțiilor vesel-amuzante ale autorului. Iar în acest context, fraza avea o rezonanță modestă, era, în ciuda expresivității ei stilistice, o frază la locul ei. De ce a fost scoasă din context și de ce s-a impus odată ca un modus vivendi pentru lumea lui Caragiale, sau altfel ca o lentilă prin care opera era privită ? Ce a impus această frază
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
plictisitoare cu colegii de compartiment, în general a neplăcerilor cauzate de călătorie și de condițiile improprii de locuit. Dispozitivul senzorial este declanșat, o optică a excesului este pusă în funcțiune. Pe cale de con- secință tot ce apare sub semnul unei stilistici a exasperării, se cuvine a fi citit și sub semnul unei dereglări sistematice a simțurilor care reverberează dincolo de context. Insectele sunt văzute ca un popor, însă deformarea, monstruosul este indus aici de comparație : „ca la un plebiscit”. Într-un fragment
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la condiția celestă a elecțiunii prin hazard. Să privim atent textul demisiei pe care nara- torul ni-l pune intenționat sub ochi, să-l vedem, pentru că mărcile unei personalități noi se recompun în acest text aparent anodin al cărui relief stilistic este ignorat de către „domnul Georgescu”. „Domnule Ministru, Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. Vă rog dar respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
transmite o stare de surescitare, calmul instalat este consecutiv unui tensiuni nervoase foarte mari, iar Caragiale face apel la o stilistică pe care literatura romantică o consacrase. Știm că îi este impropriu procedeul, de aceea apariția unor astfel de mărci stilistice care vehiculează o mostră de lirism ascund întotdeauna un decalc ironic, și adesea trebuie citite prin antifrază. Însă termenii grandorii împrumutați romantismului merg în aceeași direcție a succesiunii eta- pelor pe care criza lui Lefter le parcurge. „D. Lefter e
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care „alege” stilul potrivit redactării unui astfel de transformism afectiv. De fapt, naratorul redă personajul sensibilității care a consacrat în literatură arta marilor dezechilibre, arta dezmărginirii, a lipsei de măsură, a grandorii, adică a sensibilității romantice cu pro- priile mărci stilistice, sensibilitate cu care Caragiale-auto- rul nu are nici cea mai mică afinitate. Dimpotrivă. Cu alte cuvinte, naratorul ne vorbește cu o voce străină al cărei timbru diferit ne scapă atât timp cât intervenția nu este apăsată, ci o glisare lină, a unui
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ducerea până la ultimele consecințe a raționamentului paradoxal indus- tria este sublimă, când lipsește cu desăvârșire. Ori tocmai faptul că lipsește o face sublimă în această logică a lui „simț enorm și văz monstruos”, logică transferară însă faptului retoric și unei stilistici a extazului. Există aici reflexul unui mit fondator care face din contemplarea nimicului proiectului unor transformări grandioase. Con- tem plarea vidului, a golului, a nimicului, proiectează atât auditoriul, cât și pe orator în extaz, pentru că acest vid lasă un orizont
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care acesta o poate dobândi într-un context mai larg, al istoriei naționale, sau chiar al istoriei universale. Invocarea unei figuri cu caracter emble- matic precum cea a lui Garibaldi indică cel puțin raportarea la un context mai larg. Registrul stilistic propriu scrierilor memorialistice sau discursului istoric este foarte curând bruiat de elementele unei retorici grandilocvente, propriu unui discurs politic avântat. Cuvântul „a sugruma” induce acest efect patetic, descărcarea afectivă improprie discursu- lui expozitiv inițial indică dubla măsură și hibridizarea sa
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a deformării o constituie „kitschul paroxistic”. Pintilie procedează însă invers ascunderii deta- liului, ceea ce mise en abîme-ul trebuia să camufleze este exorbitat. Detaliul este amplificat până la abnorm pulveri- zând rama ca o proiecție a unei vederi ciclopice căreia îi corespunde stilistic hiperbola. „Nu este vorba neapărat aici de pasiuni primare, de pulsiuni ancestrale, ci de stili- zarea ăprin hiperbolăă a vodevilului celui mai banal. (...) Nu altceva constituie folosirea obsesivă a mise en abîme-urilor : hiperbolă a simulacrului (...)” În opinia lui Alex. Leo
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
urmă de alta, până găsesc expresia justă. Ei, am băgat de seamă că acea expresie justă e totdeauna mai scurtă decât cele dinaintea ei. Prin urmare, stilul bun e totuna cu exprimarea cea mai scurtă !” . Interesant acest proces de decantare stilistică la care se referă în diferite contexte cei care i-au fost apropiați. Fiul său, Luca I. Caragiale preia una dintre formulările expresive ale scriitorului, „îmi pieptăn stilul”, pentru a releva travaliul scriitoricesc în privința stilului, iar despre teatrul, dramaturgul ar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
scriitorului devenind semnificative în aceea că blochează mareea și vagul sentimental, retorica și decla- mația care apar doar în decupajul parodic, substanță de contrast iremediabil generatoare de comic. Pornind de la stilistica propusă de Leo Spitzer ar trebui să identificăm etimonul stilistic al operei, acea recurență semnificativă. Ceva ne ajută în acest sens și anume ceea ce Anne Herschberg Pierrot numește clișaj ăclichage) ca practică a clișeului „la tentative de reproduire un modèle figé”, „la structure logique du cliché” redefinită ca „l’inté-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aparține autorului eseului care identifică elementul de legătură al violenței cu opera lui Caragiale și anume dispozitivul relevabil prin fraza-cheie „simț enorm și văz monstruos”. Mai mult, Horia-Roman Patapievici face legătura prin această frază între complexul identitar românesc, premisele unei stilistici identitare, violență și opera lui I.L. Caragiale. „«Una dintre virtuțile echilibrului clasic este litota. Noi nu o cunoaștem.» Întrebat de Gabriela Adameșteanu de ce la noi totul a trebuit făcut cu atâta sânge, Ioan Petru Culianu a răspuns sec : «Nu știu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o stilistică a ei, stilistică sesizabilă de data aceasta în opera lui Caragiale, dar mai ales în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aceasta în opera lui Caragiale, dar mai ales în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism din limba franceză, ălitoteă, care posedă virtuțile echilibrului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult”. Însă ea mai figurează în dicționar cu o altă accepție care introduce nuanțe și voi apela la câteva definiții : „Procedeu stilistic folosit pentru a exprima o idee sau un sentiment prin negație” (DN 1986) ; „Figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers.” (MDN 2000) și „Figură de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
idee prin negarea contrariului acesteia ăex. Nu e frumoasă în loc de Este urâtăă.” (sursa DE 1993-2009). Termenul provine din grecescul litótes - „simplitate”. Litota ne situează într-un spațiu „optic”, într- un sistem al rapor- tărilor, dar și într-o economie propriu-zis stilistică a limba- jului. Sensul grecesc al termenului ne relevă, mai degrabă, efectul pe care litota îl scontează, nu și strategia pe care o adoptă. Ca figură de stil, ea procedează la o validare prin negație, dar și prin comprimarea materialului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de nos pensées ; il n’y en a qu’une qui soit bonne” . „Între diferitele expresii care pot reda unul dintre gândurile noastre, nu există decât una care este potrivită.” (trad. mea, A.M.) Definiția de dicționar ne conferă și figura stilistică opusă, hiperbola, care constă în augumentare, în dilatare, în exagerarea proporțiilor, pe când litota apelează la diminuarea lor în vederea unui efect de claritate. Plecând de la aceste observații, putem vorbi în acest caz de o stilistică în măsură să definească struc- tural
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]