KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2430 2431 2432 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190

cât și cele din Statele Unite - nu aveau pentru ei o coloană specială, ci îi treceau la rubrica «din alte țări»”. Apoi, nu știm câți au rămas în SUA sau Canada și câți au revenit în țară. Dar, dintre cei întorși acasă, unii au traversat Atlanticul din nou, devenind români americani, iar alții au renunțat, revenind iarăși în România. Câteodată, chiar și unii dintre cei care obținuseră cetățenia americană s-au întors de unde au plecat cândva. Pentru un timp, emigrația în America

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de salar, bărbații din lagăr... se dădea marmeladă, șuncă, cumpăra și ne făcea nouă. Și noi am avut salar, da’ nu ca ei, da... și unu era, a avut o chitară, și seara stăteam pe bancă și cântam cântece de acasă. Acolo a fost, ne simțeam puțin mai lejer.... Deși era un lucru important pentru toți deportații, crearea unui sentiment de comunitate era necesară mai ales pentru femei, deoarece acestea erau aspecte centrale ale vieții femeii: stabilitate, familiaritate, siguranță și măcar

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
ales pentru femei, deoarece acestea erau aspecte centrale ale vieții femeii: stabilitate, familiaritate, siguranță și măcar un sentiment de normalitate. Sărbătorile religioase erau momente propice pentru recrearea contextului vieții de familie în lagăr, dar și pentru rememorarea celor dragi de acasă. Implicarea în astfel de ritualuri era un eveniment spiritual: ...era soție de la un preot care a ținut slujba și am știut când sunt sărbătorile... când veneam schimbu’ doi de la mină și vedeam stelele pe cer, plângeam... era până la 35, 40

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
dat fiind faptul că nu își aduseseră mâncare sau, dacă au avut-o, le-a fost confiscată, ca și hainele. Puținii norocoși care au reușit să-și păstreze hrana de obicei o împărțeau cu ceilalți. Dar, atunci când hrana adusă de acasă s-a terminat, au fost nevoiți să mănânce la cantină, care este descrisă de Maria Cocârlă astfel: Ne-am dus la cantină. Acolo era un polonic de ciorbă și frunze de varză și apă. Felul doi erau două linguri, pe

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
au fost nevoiți să mănânce la cantină, care este descrisă de Maria Cocârlă astfel: Ne-am dus la cantină. Acolo era un polonic de ciorbă și frunze de varză și apă. Felul doi erau două linguri, pe care le mâncam acasă ca supă, de semințe de orz, asta era mâncarea noastră zilnică... Dimineața un ceai, iar cei care lucrau în mină, 1,2 kg de pâine, cei care lucrau în fabrici sau la suprafață, 800 g.. Mâncarea era raționalizată în funcție de sarcinile

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
rolul tradițional al femeii în ierarhia familiei le-a făcut mai puternice în a îndura foamea și, în cele din urmă, în a supraviețui. Cum femeile, nu doar din România, au avut o poziție inferioară în fața bărbatului care aducea pâinea acasă - fie el tată, frate sau fiu - au învățat să se sacrifice, fiind astfel capabile în aceste circumstanțe noi să se adapteze mult mai repede. Dacă pentru bărbat lipsa rației de hrană putea duce la înfometare, pentru femeie, această lipsă era

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de-a dreptul înspăimântător pentru ele, fiind un atac la propria lor demnitate, la identitatea de sine. Așa cum își amintește o fostă deportată: Ceea ce mă deranja cel mai tare era faptul că trebuia să mă dezbrac de tot în fața rușilor... acasă nici măcar mamele sau surorile noastre nu ne văzuseră goale. Acestor atacuri asupra demnității umane li se adăugau, în unele lagăre, examenele ginecologice forțate la care erau supuse femeile deportate pentru a determina dacă erau sau nu virgine. Și, nu în

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
duși direct în Germania de Vest sau Ungaria - între 1947 și 1951. Pentru cei care au supraviețuit până la sfârșit, reacția la aflarea veștii că vor fi eliberați a fost neîncrederea, de vreme ce gărzile îi amăgiseră de nenumărate ori că vor pleca acasă. într-adevăr, nici chiar pregătirile de plecare nu i-au liniștit, dimpotrivă, au creat mai multă teamă, așa cum s-a întâmplat cu Maria Cocârlă: A venit timpu’ când ne-a spus că venim acasă. Noi n-am crezut. Noi am

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de nenumărate ori că vor pleca acasă. într-adevăr, nici chiar pregătirile de plecare nu i-au liniștit, dimpotrivă, au creat mai multă teamă, așa cum s-a întâmplat cu Maria Cocârlă: A venit timpu’ când ne-a spus că venim acasă. Noi n-am crezut. Noi am gândit că ne duce-n Siberia, mai departe. Spre ușurarea ei, Cocârlă a trăit să-și vadă casa. Cu toate acestea, deoarece drumul înapoi era la fel de lung precum cel inițial, mulți dintre deportații care

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
am crezut. Noi am gândit că ne duce-n Siberia, mai departe. Spre ușurarea ei, Cocârlă a trăit să-și vadă casa. Cu toate acestea, deoarece drumul înapoi era la fel de lung precum cel inițial, mulți dintre deportații care se întorceau acasă s-au îmbolnăvit și nu au mai reușit să ajungă. Deportații bolnavi, precum Magyari, Hrușcă și Teutsch, au fost duși în Germania de Est și fie au rămas în RDG, fie s-au întors în România. Prezența lor acolo a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
au reintegrat în societatea românească. Deși toate respondentele au oferit detalii despre sosirea în gară, reîntâlnirea cu familia și prietenii, mâncarea din belșug, aceste detalii nu au fost însoțite de lamentări excesive. Se pare că principala lor preocupare o dată ajunse acasă era să-și croiască propria viață. La 20 de ani, aceste femei aveau un viitor frumos în față. Deși tragice, experiențele lagărului și realitățile cărora au trebuit să le supraviețuiască le-au făcut mai puternice. Deși cu siguranță au simțit

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
normale să fie un album de amintiri, cum aveau fetele din acea vreme”, își amintește autoarea acestei unice cărți. în acest caiet și-a scris Mimi jurnalul, un caiet dăruit de Bondy, un băiat căruia îi aparțin primele rânduri, scrise acasă, la Câmpulung, în septembrie 1941, dedicația, cum ar veni, și ultimele, scrise la Djurin, în lagăr, în 30 ianuarie 1944. Am făcut un interviu cu sora doamnei Miriam Korber-Bercovici, Silvia Hoișie, care locuiește acum la Iași, un interviu pentru programul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de câinii vagabonzi se-ngrijește hingherul și le găsește o moarte demnă de ei; dar de noi cine să aibă grijă? Mor cu sutele oamenii noștri și nimeni nu dă socoteală, câți ne vom întoarce de-aici? Câți și când? acasă, ce dor îmi e de acasă». Poftiți, este scrisă sâmbătă, 11 aprilie 1942. - Sora dumneavoastră câți ani avea atunci? - Avea 20 de ani, ea e născută în ’22. «Sâmbătă, 18 aprilie», vedeți că sare, nu scrie zilnic. Din sâmbătă-n

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
și le găsește o moarte demnă de ei; dar de noi cine să aibă grijă? Mor cu sutele oamenii noștri și nimeni nu dă socoteală, câți ne vom întoarce de-aici? Câți și când? acasă, ce dor îmi e de acasă». Poftiți, este scrisă sâmbătă, 11 aprilie 1942. - Sora dumneavoastră câți ani avea atunci? - Avea 20 de ani, ea e născută în ’22. «Sâmbătă, 18 aprilie», vedeți că sare, nu scrie zilnic. Din sâmbătă-n sâmbătă cam... - Da, cam așa. Asta

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
este jalnic; într-un ghid pentru străini făcut de străini se dă - acum, în secolul XXI - un sfat: când ajungi în România, să folosești numai WC-urile de la McDonald’s), lipsa apei („Alaltăieri, după șase luni de când am plecat de-acasă am făcut prima baie”) și a igienei („Nu mi-aș fi închipuit niciodată că voi simți atâta plăcere într-un spălat”), nervozitatea omniprezentă („N-ar fi toate așa de rele dacă tata n-ar fi așa de nervos. E atât

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
am dansat iar” (p. 63), „Am dansat puțin și ne-am simțit bine” (p. 105). Dar aceste momente sunt atât de rare și de fragile încât nu acoperă nici pe departe starea generală a jurnalului, în care predomină gândurile despre „acasă”, o așteptare continuă a momentului întoarcerii acasă, așteptarea zadarnică a veștilor de la cei dragi („Azi a venit poșta dar noi n-am primit din nou nimic. Nu-mi vine să cred că ai noștri nu ne scriu și nu-nțeleg

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
puțin și ne-am simțit bine” (p. 105). Dar aceste momente sunt atât de rare și de fragile încât nu acoperă nici pe departe starea generală a jurnalului, în care predomină gândurile despre „acasă”, o așteptare continuă a momentului întoarcerii acasă, așteptarea zadarnică a veștilor de la cei dragi („Azi a venit poșta dar noi n-am primit din nou nimic. Nu-mi vine să cred că ai noștri nu ne scriu și nu-nțeleg de ce nu primim nici o veste”; „A venit

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
bună, e liniște și pace, fără lacrimi”... Iată cum moartea poate fi apropiată de om, în astfel de situații-limită omul făcându-și și din moarte un fel de prieten, ceva care te poate ajuta, ca și gândurile despre casă, despre acasă: „Veșnic mă gândesc la «acasă». De fapt mă gândesc mai mult la oamenii din Botoșani și la locurile minunate din Câmpulung”; “în fiecare zi, sculându-ne și culcându-ne, noi și alții, veșnic ne gândim la casă. Și rușinea rușinilor

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
fără lacrimi”... Iată cum moartea poate fi apropiată de om, în astfel de situații-limită omul făcându-și și din moarte un fel de prieten, ceva care te poate ajuta, ca și gândurile despre casă, despre acasă: „Veșnic mă gândesc la «acasă». De fapt mă gândesc mai mult la oamenii din Botoșani și la locurile minunate din Câmpulung”; “în fiecare zi, sculându-ne și culcându-ne, noi și alții, veșnic ne gândim la casă. Și rușinea rușinilor, numai la mâncarea de-acasă

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
acasă». De fapt mă gândesc mai mult la oamenii din Botoșani și la locurile minunate din Câmpulung”; “în fiecare zi, sculându-ne și culcându-ne, noi și alții, veșnic ne gândim la casă. Și rușinea rușinilor, numai la mâncarea de-acasă ne gândim, la prăjituri și la dulciuri, la găluște, da, din Atachi n-am mai mâncat carne”; „Sunt zile în care dorul de casă e atât de chinuitor, încât aș fi în stare de orice mișelie numai să pot vedea

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
acționeze, să se miște pentru scriitură: „M-am plictisit de atâta scris. Sper să mă duc duminică la Satkovitz și voi avea din nou despre ce scrie”. Speranța („Dar de ce am început azi să scriu din nou? Fiindcă plecarea noastră acasă a devenit din nou actuală”) și frica de uitare („E un popor minunat care deși își cunoaște greșelile totuși le comite mereu. Are atâta voință de viață, n-a pierit până acum și cred că nici de astă dată vremurile

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
aveam totuși o mulțime de stăpâni. Noi eram chiriașii tuturor. Lângă noi era o rusoaică blondă, destul de frumoasă, bărbatul ei era în război. Dar ea se consola cu un soldat german. Față de el cu toții aveam un respect teribil. Când venea acasă, toți, cu o frică caracteristică neamului nostru, ne adunam picioarele, ne făceam mai mici, tăceam, numai să nu-l supărăm pe d-nul ofițer german (așa cum îi plăcea să-i zicem). Dar cu două zile înainte de plecare a sosit bărbatul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
din iulie care au izbucnit „ca o bombă”, marcând întoarcerea spre stalinism, și iulie 1972, interval în care se constată apariția unui „tip de scriitor până atunci inedit în România. Acela care, ca în Rusia, văzându-se interzis la el acasă, nu se resemnează și-și trimite cărțile spre publicare în Occident. E vorba de Paul Goma” (p. 516). De asemenea, epilogul îi menționează și pe Dumitru Țepeneag, „nelipsit de la nici o manifestare de neconformism” și pe criticul literar Ion Negoițescu, căruia

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
un instrument prin care se poate apropia de un trecut nu prea îndepărtat, și totuși puțin cunoscut. Monica Lovinescu vorbește cu distanțarea pe care i-o oferă lipsa constrângerilor ideologice, depărtarea de țară și de presiunile exercitate asupra familiei rămase acasă - mama sa pe care comuniștii încercaseră să o folosească pentru a tempera entuziasmul anticomunist al Monicăi Lovinescu murise în iunie 1960 -, sentimentul datoriei îndeplinite și al responsabilităților asumate corect în numele unui adevăr absolut, toate acestea fac din volumul Monicăi Lovinescu

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
The Immigration Debate”, Journal of American Ethnic History, primăvara 1998, vol. 17, nr. 3, Transaction Periodicals Consortium, Rutgers University, New Brunswick, New Jersey, p. 87. René Gonnard, op.cit., p. 18. Ibidem, pp. 21-22. Cf. „Emigrațiunile și `ngrijorarea fraților noștri de acasă”, America, Cleveland, Ohio, 7 decembrie, 1906, p. 3. Apud Gelu Neamțu, op.cit., p. 34. Lucian Boia, Istorie și mit `n conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997, p. 178. Apud Gelu Neamțu, op.cit., pp. 39-40. Radu Toma, Românii din America, ed.

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]