KorAP: Find »[drukola/base=cer & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...2431 2432 2433 ...2641 >

66,018 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

să fac investigații și acolo. Atât mai am, și harta e gata. Norul de pe coama dealului de nord și-a întins aripile, plecându-se puțin în față, de parcă ar fi vrut să plutească deasupra orașului. Lumina soarelui a pălit repede. Cerul s-a întunecat de parcă l-ar fi învăluit o pânză cenușie. Lumina abia reușea să-l mai străpungă. Era anotimpul ideal pentru ochii mei noi. S-au dus zilele senine și nici măcar vântul nu mai avea puterea să lupte cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
n-o mai întâlnisem nicăieri. M-am mirat cu atât mai mult, cu cât se afla atât de aproape de Zid. Pământul era acoperit de un covor des de iarbă, iar deasupra capului am zărit, printre crengile copacilor, un petec de cer de o formă extrem de ciudată. Fundația peste care am dat într-un capăt al luminișului trăda o fostă construcție. Analizând-o atent, am tras concluzia că fusese o clădire înălțată cu meticulozitate, după un plan foarte bine pus la punct

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe marginea fântânii, m-am rezemat de piatra pe care-și pusese vremea amprenta și-am ridicat privirile. Dinspre coama de nord bătea un vânt care făcea să foșnească crengile copacilor din jur. Printre ele se zărea o pată de cer în formă de semicerc. Un nor gros și negru își croia drum printre crengi. În timp ce-l priveam trecând, am simțit nevoia să-mi ridic gulerul de la palton. Zidul se înălța și el în spatele rămășițelor clădirii. De când am venit în pădure

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ascultam vuietul vântului în inima pădurii de est, mi-am amintit de cuvintele Paznicului: „Dacă există un lucru perfect pe lumea asta, acela-i Zidul“. Probabil că se afla aici de când lumea și pământul. La fel cum norii plutesc pe cer. La fel cum ploaia dă naștere la râuri pe pământ. Zidul e prea uriaș și prea măreț ca să-l pot cuprinde în hartă. Linia lui e de-a dreptul uluitoare. La tot pasul pare să-ți spună altă poveste. Fiecare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
mult mai întunecați. Fulgii de zăpadă dansau nestingheriți pe aripile vântului, atingând în cele din urmă pământul. A venit deci iarna. Înainte de a pleca din luminiș, am mai privit o dată Zidul. Frumusețea lui ieșea și mai bine în evidență sub cerul brăzdat de fulgii albi. Era de-a dreptul impunător. Absolut perfect. În timp ce-l priveam, aveam impresia că mă priveau și ei. Parcă erau niște creaturi ce se interpuseseră între mine și Zid. Păreau că mă-ntreabă: De ce ești aici? Ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
întins mâna peste masă și a pus-o peste a mea. Mi-a zâmbit. Zâmbetul ei părea că vrea să alunge iarna și să anunțe sosirea primăverii. Deschide-ți mintea și sufletul. Nu ești prizonierul nimănui. Ești liber ca pasărea cerului. Caută numai semnificația viselor. Am ajuns să iau fiecare vis în parte și să mă dedic lui cu totul. Privesc rafturile, aleg câte un craniu și-l duc la masa mea. Ea mă ajută. Mai întâi ia o cârpă umedă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
văd eu lucrurile. Chiar nu știu ce să zic. Oricare-ar fi cauza, privesc neputincios cum plutesc fragmentele disparate și cum se șterg apoi. Bineînțeles că ele îmi mai arată și peisaje familiare: iarba vălurindu-se în bătaia vântului, nori albi plutind pe cer, lumina soarelui reflectându-se în apa râului... Numai că asemenea priveliști nu fac decât să stârnească o tristețe și mai profundă în sufletul meu. O tristețe cumplit de ciudată. Apar ca niște aburi care trec prin dreptul unei ferestre și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
lung, de trei ori scurt. Animalele s-au trezit de la primul apel. Și-au îndreptat capetele spre locul de unde venea chemarea. Respirația lor anunța începutul unei zile noi. La ultimul apel erau deja în picioare. Și-au îndreptat coarnele spre cer și s-au scuturat de zăpadă de parcă atunci ar fi observat-o. Au pornit încet spre Poartă. Abia după ce-au trecut de Poartă, mi-am dat seama ce intenționase Paznicul să-mi arate. Unele înghețaseră în poziția în care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
intenționase Paznicul să-mi arate. Unele înghețaseră în poziția în care dormiseră, dar lăsau impresia că meditează. Nu mai respirau însă. Rămăseseră locului, pierdute în bezna necunoștinței, arătând ca niște excrescențe ale pământului. Doar coarnele lor albe erau îndreptate spre cer. Când au trecut prin dreptul lor, cele vii și-au plecat cuviincios capetele sau au lovit pământul cu copitele. În semn de jelanie. Soarele era sus pe cer. Umbra zidului se proiecta chiar în fața mea. Ea era cea care le

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ca niște excrescențe ale pământului. Doar coarnele lor albe erau îndreptate spre cer. Când au trecut prin dreptul lor, cele vii și-au plecat cuviincios capetele sau au lovit pământul cu copitele. În semn de jelanie. Soarele era sus pe cer. Umbra zidului se proiecta chiar în fața mea. Ea era cea care le va veghea cadavrele până se va topi zăpada de tot. Ba până vor dispărea și cadavrele. Sufletele lor își vor aminti cum se ridicau de-acolo în fiecare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
părea greu de escaladat. Între timp m-am gândit la Ben Johnson, la cât de frumos călărea în Sfidarea fortăreței, Panglica galbenă, Caravana de la Paz, Rio Grande. Soarele sclipea puternic pe întinsele prerii, norii de un alb imaculat pluteau pe cer de parcă fuseseră trasați cu pensula. Bizonii se adunaseră în vale, fetele apăreau în prag ștergându-și mâinile de șorțurile lor albe. Fluviul curgea liniștit, luminițele tremurau în bătaia vântului, cowboy-ii cântau fericiți. Ben Johnson trecea prin peisajul acela ca o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
și încălțămintea îi erau prăfuite, iar barba oribilă. „Unde te grăbești așa?“ îl întrebă demonul pe țăran. „Mi s-a rupt sapa și trebuie s-o repar, răspunse țăranul.“ „N-ai nici un motiv de grabă. Soarele e încă sus pe cer și nu-i cazul să muncești atât de mult. Stai și tu jos și ascultă-mi povestea“, zise demonul. Țăranul s-a uitat atent la fața demonului. Știa că nu e bine să stea de vorbă cu el, dar văzându

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
eu. — Bine. Dar pe mine nu mă deranjează să vorbesc despre ei. Doar dacă nu vrei tu să le auzi povestea. Dacă nu te întristează, eu n-am nimic împotrivă. — Ba ploua, ba stătea ploaia. Așa o ținuse de dimineață. Cerul se acoperise de nori groși care nici măcar nu s-au mișcat vreun pic. Eram în spital și lângă fereastră creștea un camfor uriaș. Era început de noiembrie și frunzele-i cam căzuseră. Priveam cerul printre crengile lui. Îmi place grozav

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ploaia. Așa o ținuse de dimineață. Cerul se acoperise de nori groși care nici măcar nu s-au mișcat vreun pic. Eram în spital și lângă fereastră creștea un camfor uriaș. Era început de noiembrie și frunzele-i cam căzuseră. Priveam cerul printre crengile lui. Îmi place grozav să studiez copacii. — Eu n-aș putea spune că-mi displace, dar nici nu i-am privit vreodată prea atent. Să fiu cinstit, nici nu-i prea deosebesc pe unii de alții. — Mie îmi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
huruit îngrozitor. Existau toate semnele că urma să se întâmple ceva. — Cutremur? am întrebat. — Nu, răspunse fata scurt. Ne paște ceva mult mai grav. 22 La capătul lumii Fumul cenușiu Colonelul avusese dreptate. Vedeam mult fum cenușiu înălțându-se spre cer, în apropierea livezii cu meri. În fiecare zi. Norii groși îl înghițeau imediat, nori ce păreau fabricați chiar de livadă. Cel puțin asta era impresia pe care ți-o lăsau când îi priveai îndelung. Fumul începea să se înalțe fix

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Apoi mor și ei. De ce trebuie să sufere atâta? — Asta le e soarta. Așa le-a fost scris, spuse bătrânul. E rândul tău. N-ai cum să câștigi dacă nu-mi iei Nebunul. După ce-a nins neîntrerupt trei zile, cerul s-a înseninat brusc. Razele soarelui își trimiteau lumina sclipitoare peste orașul înghețat. Se auzeau grămăjoare de zăpadă căzând de pe crengile copacilor. Ca să evit lumina aceea puternică, am tras perdelele și m-am închis în casă. Se pare că nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
încordați la maximum. Mă simțeam ca un pian care nu mai fusese acordat de cel puțin cinci ani. Oare câte ore trecuseră de când umblam prin întunericul acela de rău augur? Cât o fi ceasul în lumea de la suprafață? Cum arată cerul? O fi apărut ediția de dimineață a ziarelor? Nu îndrăzneam să mă uit la ceas. Nu-mi permiteam să irosesc nici o mișcare. Trebuia să mă concentrez doar asupra drumului. Aș fi vrut să văd cum se lumina de ziuă, să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în seamă. A început să se cațere. M-am agățat cu ambele mâini de stâncă și m-am uitat la ea cum urcă, cu lanterna bălăngănindu-i-se pe spate. Arăta chiar ca un suflet derutat ce se întorcea în ceruri. Mi se făcuse o poftă nebună de o gură de whisky, dar sticla era în rucsac și nu mi s-a părut chiar înțeleaptă ideea de a mă răsuci, de a da jos rucsacul și de a o scoate de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
amândouă mâinile de funie și am început să urc. 24 La capătul lumii Țarcul Umbrei Cele trei zile consecutive de vreme splendidă s-au încheiat. Mi-am dat seama de asta de îndată ce m-am trezit, pentru că nu mă supărau ochii. Cerul era întunecat și norii groși nu lăsau să se strecoare printre ei nici o rază de soare, înăbușindu-l cu totul. Era rece afară. Crengile golașe ale copacilor arătau ca niște cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cârje ce voiau parcă să sprijine bolta cerească. Sunetul înghețat al apei răsuna ca un ecou. Mirosea a zăpadă. — N-o să ningă azi, îmi spuse Colonelul. Aceștia nu sunt nori de ninsoare. Am deschis fereastra și am mai privit o dată cerul. Nu mi-am dat seama cum trebuie să arate niște nori aducători de zăpadă. Paznicul stătea în fața sobei lui mari de fier. Își scosese pantofii și-și încălzea picioarele. Soba semăna cu cea de la bibliotecă: o suprafață plată pentru ceainic

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Nu există nici o ieșire. Aici e capătul lumii. Nici nu ne putem întoarce, nici nu avem unde merge mai departe. — O fi acesta capătul lumii, dar trebuie să aibă o ieșire. Mi-e foarte clar lucrul acesta. Uită-te la cer! Se vede pe el că există o ieșire. Păsările zboară peste Zid, nu? Încotro o iau păsările care trec Zidul? În lumea din afara lui, nu? Există o lume dincolo de el. Orașul a fost împrejmuit cu Zid tocmai ca să nu ajungă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
supraviețui și fără amintiri. Ele își au principiul lor de funcționare și alcătuiesc sinele propriu. Trebuie să ai încredere în tine. Dacă n-ai, o forță exterioară o să te târască cine știe unde. — O să-mi dau silința. Umbra a privit o vreme cerul înnorat și apoi a închis ochii de parcă ar fi vrut să se gândească profund la ceva. — Când nu sunt în apele mele, privesc păsările, spuse Umbra. Îmi face foarte bine. Ele n-au nici o legătură cu perfecțiunea orașului. Nu le

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Pe partea stângă se înșiruiau sălcii plecate peste râu. Păsărelele încercau să-și găsească un echilibru pe crengile acestora, dar văzând că nu reușesc, zburau resemnate spre alți copaci. Lumina soarelui era palidă. Am ridicat de câteva ori privirile spre cer încercând să absorb cu totul liniștea aceea minunată. Ea își ținea mâna dreaptă în buzunarul ei, iar stânga în al meu, peste mâna mea. În cealaltă aveam un cufăraș cu mâncare pentru noi doi și un cadou pentru paznicul centralei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
roșii în ciocuri, porțiuni întinse plantate cu legume de iarnă, câteva copci în râu, coama dealului acoperită de zăpadă. Sufletul îmi era plin de frumusețea peisajului și îmi venea să-l absorb cu fiecare părticică din trupul meu. Până și cerul înnorat părea mult mai prietenos ca altădată. Am văzut animale căutând mâncare prin iarba uscată. Blana lor de un auriu pal era mai lungă și mai deasă decât fusese toamna, dar se vedea clar că slăbiseră. Oasele li se zăreau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
la grebene precum arcurile unei canapele vechi, iar fălcile supte le atârnau pur și simplu. Luminițele din priviri abia se mai distingeau, iar picioarele ca niște fuse aveau încheieturile umflate. Singurul lucru neschimbat era unicul corn alb îndreptat, mândru, spre cer. Animalele, grupate câte trei sau patru, căutau de mâncare. Unii copaci mai aveau fructe, dar erau atât de înalți, încât bietele patrupede nu ajungeau la ele. Stăteau sub ei, neputincioase, privind cu jind la păsărelele care le ciuguleau. — De ce nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]