64,222 matches
-
idei sunt mutual contradictorii. Încă din primele zile ale mecanicii cuantice, oamenii de știință au înțeles că nici una dintre concepții prin ea însăși nu poate explica radiația electromagnetică. În 1690, Christiaan Huygens a explicat legile reflecției și refracției pe baza teoriei undelor. Sir Isaac Newton credea că lumina se compune din niște particule infinitezimale pe care el le-a denumit "corpusculi". În 1827 Thomas Young și Augustin Fresnel au efectuat câteva experimente asupra interferențelor care au arătat că o teorie prin
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
baza teoriei undelor. Sir Isaac Newton credea că lumina se compune din niște particule infinitezimale pe care el le-a denumit "corpusculi". În 1827 Thomas Young și Augustin Fresnel au efectuat câteva experimente asupra interferențelor care au arătat că o teorie prin care lumina este tratată ca și corpuscul este nepotrivită. Atunci în 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat că făcând un circuit electric să oscileze este posibilă crearea de unde electromagnetice. Teoria sa face posibilă calcularea vitezei radiației electromagnetice bazându-se
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
câteva experimente asupra interferențelor care au arătat că o teorie prin care lumina este tratată ca și corpuscul este nepotrivită. Atunci în 1873 James Clerk Maxwell a demonstrat că făcând un circuit electric să oscileze este posibilă crearea de unde electromagnetice. Teoria sa face posibilă calcularea vitezei radiației electromagnetice bazându-se doar pe măsurători electrice și magnetice iar valoarea calculată este foarte asemănătoare cu măsurătorile empirice ale vitezei luminii. În 1888, Heinrich Hertz a construit un dispozitiv electric care produce ceea ce azi
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
cele care arătau că are caracter de undă. Începutul real al mecanicii cuantice este considerat a fi dat de lucrările lui Max Planck din 1900. Albert Einstein și Niels Bohr au adus rapid contribuții importante la ceea ce azi numim "vechea teorie cuantică." Oricum, de abia în 1924 s-a închegat o privire de ansamblu asupra noii terorii prin ideile lui Louis de Broglie despre ipoteza materie-undă, adevărata importanță a mecanicii cuantice devenind astfel clară. Câțiva dintre cei mai proeminenți oameni de
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
vârf pentru frecvența asociată temperaturii obiectului radiant revenind apoi iar la zero. În 1900, Max Planck a elaborat o ecuație empirică care poate descrie curba de energie observată, dar pe care nu a reușit să o pună în concordanță cu teoria clasică. El a concluzionat că legile fizicii clasice nu sunt aplicabile la nivel atomic așa cum a presupus inițial. În această descriere teoretică, Planck nu a impus nici o restricție asupra frecvențelor sau asupra lungimii de undă. Totuși, el a impus restricții
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
impus nici o restricție asupra frecvențelor sau asupra lungimii de undă. Totuși, el a impus restricții asupra energiei transmise. "În fizica clasică... energia unui anumit oscilator depinde doar de amplitudinea sa iar asupra amplitudinii nu se impune nici o restricție ." Dar, conform teoriei lui Planck, energia emisă de un oscilator este strict proporțională cu frecvența sa. Cu cât frecvența e mai ridicată, cu atât energia este mai mare. Pentru a ajunge la această concluzie teoretică, el a postulat că un corp radiant este
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
oscilator individual nu poate lua orice valoare arbitrară, ci este proporțională cu un multiplu întreg al frecvenței "f" a oscilatorului. Adică, unde "n" =1, 2, 3... Constanta proporțională h este numită "Constanta lui Planck." Una dintre aplicațiile directe ale acestei teorii este aflarea energiei fotonilor. Dacă valoarea lui "h" este cunoscută iar frecvența fotonului este de asemenea cunoscută, atunci energia fotonilor poate fi calculată. De exemplu, dacă un fascicol de lumină cade asupra unei ținte iar frecvența sa era 540 × 10
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
și astfel este ușor de observat apariția factorului 2π deoarece este nevoie de el la calcularea lungimilor de undă posibile (și deci a posibilelor frecvențe) când raza unei orbite este deja cunoscută. În 1925 când Werner Heisenberg a dezvoltat complet teoria sa cuantică, calculele ce implicau funcții de undă numite serii Fourier au devenit fundamentale și astfel constanta redusă a lui Planck ("h"/2π) a devenit foarte utilă deoarece conține un factor de conversie care facilitează mult calculele. Mai târziu, când
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
mai joase orbite. Când această valoare este înmulțită cu numere întregi succesive va da valoarea altor orbite posibile. Bohr a determinat mai târziu valoarea lui K ca fiind K = 1/2π . (Vezi o discuție mai detaliată pe această temă la adresa .) Teoria lui Bohr a reprezentat atomii ca înconjurând nucleul unui atom într-un mod care diferă uimitor de ceea ce știm din experiența noastră cotidiană. El a arătat că un electron care își modifică orbita nu se mișcă pe o traiectorie continuă
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
experimente ca și cum ar fi compuse din particule iar în altele ca și cum ele ar fi doar unde. S-a descoperit de asemenea că particulele subatomice pot uneori fi descrise ca particule iar alteori ca undă. Aceste descoperiri au condus la elaborarea teoriei dualității undă-particulă de către Louis-Victor de Broglie în 1924, care stabilește că la nivel subatomic entitățile prezintă simultan atât proprietăți de particulă cât și proprietăți de undă. Modelul atomic al lui Bohr a fost dezvoltat după ce de Broglie a descoperit proprietățile
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
pentru o orbită dată propria lui undă staționară. Werner Heisenberg a dezvoltat teroria completă a mecanicii cuantice în 1925 la vârsta de 23 de ani. Mergând pe urmele mentorului său, Niels Bohr, Werner Heisenberg a început să lucreze la o teorie care să descrie comportamentul cuantic al orbitelor electronilor. Deoarece electronii nu pot fi observați pe orbitele lor, Heisenberg s-a concentrat pe crearea unei descrieri matematice a mecanicii cuantice care să se bazeze pe ceea ce se poate observa, adică, pe
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
primit-o de la Bohr, Heisenberg a adoptat o poziție strategică foarte importantă și anume de a nu lua în considerare cantitățile neobservabile. El a început să formuleze ecuațiile folosind doar cantitățile care pot fi observate. Această strategie a făcut ca teoria lui să fie însoțită de dovezi experimentale încă din start: metodele de măsurare erau deja bine stabilite pentru informații precum (1) frecvențele (și implict energiile) emise sau absorbite la tranziția unui electron între orbitele staționare ale lui Bohr, (2) "amplitudinea
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
clasice care caracterizează aceste fenomene Heisenberg a creat formule analoage care țin cont de condițiile cuantice. Formulele care au rezultat din această decizie fundamentală au dus la rezultate corecte dar uneori neașteptate. În articolele prin care și-a făcut cunoscută teoria el a avertizat că, "O dificultate importantă apare, totuși, dacă considerăm două mulțimi x(t), y(t) și căutăm să calculăm produsul lor...În timp ce în mecanica clasică x(t)y(t) este întotdeauna egal cu y(t)x(t), asta
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
importantă apare, totuși, dacă considerăm două mulțimi x(t), y(t) și căutăm să calculăm produsul lor...În timp ce în mecanica clasică x(t)y(t) este întotdeauna egal cu y(t)x(t), asta nu e neapărat adevărat și în teoria cuantică." Atunci când valorile prevăzute sunt scrise sub formă de mulțime și se efectuează înmulțirile, natura dificultății menționate mai sus se prezintă într-o formă care este mai familiară matematicienilor. Mai important este faptul că, studiile empirice validează rezultatele teoretice și
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
mai multe sisteme identice, vor exista inevitabil diferențe între valorile măsurate a.î. diferența dintre produsul lor este egală sau mai mare decât formula 20/2." În 1925 Heisenberg a publicat un articol intitulat " Reinterpretarea cinematicii și a relațiilor mecanice în teoria cuantică" descriind descoperirile sale. Astfel vechea teorie cuantică a fost înlocuită și a luat naștere perioada mecanicii cuantice. Lucrarea lui Heisenberg a dat câteva detalii care să ajute cititorii să determine cum a folosit rezultatele modelului unu-dimensional pentru a
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
diferențe între valorile măsurate a.î. diferența dintre produsul lor este egală sau mai mare decât formula 20/2." În 1925 Heisenberg a publicat un articol intitulat " Reinterpretarea cinematicii și a relațiilor mecanice în teoria cuantică" descriind descoperirile sale. Astfel vechea teorie cuantică a fost înlocuită și a luat naștere perioada mecanicii cuantice. Lucrarea lui Heisenberg a dat câteva detalii care să ajute cititorii să determine cum a folosit rezultatele modelului unu-dimensional pentru a formula ipotezele care s-au dovedit atât
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
nevoie de reguli matematice pentru a descrie relațiile observate efectiv în natură iar regulile pe care le-a descoperit funcționează diferit în funcție de ordinea în care sunt ele folosite. "A devenit repede clar că "ne-commutativitatea" înmulțirii (în general) mulțimilor cinematice în teoria cuantică era noua idee tehnică cu adevărat esențială din lucrare." Tipul special de înmulțire care s-a dovedit a fi necesar în aceste formule a fost descris cel mai elegant prin folosirea unui tip special de mulțime numit matrice. În
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
ordinea în care operațiile sunt efectuate este importantă. Înmulțind matricea A cu matricea B nu este același lucru cu a înmulți matricea B cu matricea A. Simbolic, A×B în general nu este egal cu B×A. (Lucrul esențial în teoria cuantică este faptul că a devenit important dacă într-un experiment se măsoară mai întâi viteza și abia apoi poziția și invers.) Folosirea matricilor s-a dovedit a fi un mod convenabil de a organiza informația astfel arătând clar și
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
și care trata un electron ca pe o particulă oscilatorie încărcată electric. Utilizarea de către Bohr a acestei analogii i-a permis lui Heisenberg să explice de ce raza orbitelor electronilor pot lua doar anumite valori. Această interpretare a rezultatelor experimentale și teoria cuantică pe care Heisenberg a elaborat-o în consecință au dus la concluzia că un electron nu poate ocupa nici o poziție intermediară între două orbite "permise". De aceea electronii sunt descriși ca "sărind" dintr-o orbită în alta. Ideea că
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
definire completă a mecanicii cuantice, legile și proprietățile sale descriind complet comportamentul electronului. A fost apoi extinsă pentru a se aplica tuturor particulelor subatomice. Foarte repede după ce mecanica matriceală a fost prezentată lumii, Schrödinger, în mod independent, a furnizat o teorie cuantică a undelor care părea să nu aibă nici o asemănare cu teoria lui Heisenberg. Era mai simplă din punct de vedere al calculelor implicate și în plus evita idei ciudate precum "saltul cuantic" al unui electron de pe o orbită pe
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
electronului. A fost apoi extinsă pentru a se aplica tuturor particulelor subatomice. Foarte repede după ce mecanica matriceală a fost prezentată lumii, Schrödinger, în mod independent, a furnizat o teorie cuantică a undelor care părea să nu aibă nici o asemănare cu teoria lui Heisenberg. Era mai simplă din punct de vedere al calculelor implicate și în plus evita idei ciudate precum "saltul cuantic" al unui electron de pe o orbită pe alta. Însă în scurt timp Schrödinger însuși a arătat că cele două
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
lui Heisenberg. Era mai simplă din punct de vedere al calculelor implicate și în plus evita idei ciudate precum "saltul cuantic" al unui electron de pe o orbită pe alta. Însă în scurt timp Schrödinger însuși a arătat că cele două teorii duc fundamental la aceleași rezultate în toate situațiile. Apoi Dirac a pus ideea ne-comutativității în centrul propriei teorii cuantice și a dovedit că formulările lui Heisenberg respectiv Schrödinger erau cazuri speciale ale teoriei sale. Pentru că particulele pot fi descrise
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
saltul cuantic" al unui electron de pe o orbită pe alta. Însă în scurt timp Schrödinger însuși a arătat că cele două teorii duc fundamental la aceleași rezultate în toate situațiile. Apoi Dirac a pus ideea ne-comutativității în centrul propriei teorii cuantice și a dovedit că formulările lui Heisenberg respectiv Schrödinger erau cazuri speciale ale teoriei sale. Pentru că particulele pot fi descrise ca unde, către finalul lui 1925 Erwin Schrödinger a analizat modul în care arată un electron privit ca o
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
însuși a arătat că cele două teorii duc fundamental la aceleași rezultate în toate situațiile. Apoi Dirac a pus ideea ne-comutativității în centrul propriei teorii cuantice și a dovedit că formulările lui Heisenberg respectiv Schrödinger erau cazuri speciale ale teoriei sale. Pentru că particulele pot fi descrise ca unde, către finalul lui 1925 Erwin Schrödinger a analizat modul în care arată un electron privit ca o undă în jurul nucleului atomic. Folosind acest model, și-a formulat ecuațiile pentru particule-unde. În loc să descrie
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]
-
l, al doilea număr cuantic. În May 1926 Schrödinger a publicat o dovadă a faptului că mecanica matricială a lui Heisenberg și propria sa mecanică a undelor generau rezultate echivalente: din punct de vedere matematic ele erau de fapt aceași teorie. Totuși, nu amândoi oamenii de știință erau de acord cu interpretările fizice ale acestor teorii. Heisenberg nu vedea nici o problemă în existența saltului cuantic al electronului de pe o orbită pe alta, în timp ce Schrödinger spera că o teorie bazată pe proprietățile
Introducere în mecanica cuantică () [Corola-website/Science/314087_a_315416]