KorAP: Find »[drukola/base=biet & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...243 244 245 ...313 >

7,814 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

în spatele vitrinei, și-nvârte sucitorul ca un apucat, doar, doar l-om vedea, exhibiționistul ăla al muncii, ce-i oare altceva decât un trântor? Dar nouă ce ne pasă dacă muncește au ba? Munca! Munca! Ipocrizie! Muncă e aia a bietului paralitic de colo, care trece târându-se... Dar ce știu eu! Iartă-mă, frate! - asta și-o spuse cu glas tare -. Frate? Frate de ce? De paralizie! Se zice că toți suntem fii ai lui Adam. E și ăsta, Joaquinito, fiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
De-ar fi trăit tatăl tău!...“ Îl puse apoi să îngenuncheze, fapt de care el, ditamai băiețoiul, se simțea rușinat, și-l ținu așa, în tăcere, cu ochii la scrumiera răposatului. Și veniră apoi studenția, prieteniile din facultate și melancolia bietei mame, vâzând că fiul ei încerca să-și ia zborul cu aripile lui. „Eu, pentru tine, eu, pentru tine! - obișnuia să-i spună ea -, și tu, pentru cine știe care alta!... Așa e lumea, băiatul mamei.“ În ziua când deveni licențiat în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
în situația asta - își spuse Augusto -, care, la urma urmelor, nu e mai dificilă decât o ecuație de gradul al doilea. Și nu e, în fond, altceva decât o ecuație de gradul al doilea.“ Niște gemete slabe, ca ale unui biet animal, îi întrerupseră solilocviul. Iscodi cu privirea și descoperi în cele din urmă, în verdeața unui desiș, un sărman cățeluș ce părea a-și căuta drumul pe pământul acesta. „Sărmănuțul de el! - își spuse -. L-au părăsit, abia fătat, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
cu o colivie în mână. Se pregătea să scoată canarul la soare. Dar când s-o atârne, cuiul se dizlocă și colivia se prăbuși. Doamna scoase un strigăt de disperare: „Vai, Pichín al meu!“ Augusto se repezi să recupereze colivia. Bietul canar zburătăcea înspăimântat înăuntru. Augusto urcă în imobil, cu canarul agitându-se în colivie și cu inima în dinți. Doamna îl aștepta. Oh, vă mulțumesc, vă mulțumesc, domnule! — N-aveți pentru ce, doamnă. — Pichín, dragule, Pichinito! Hai, liniștește-te! Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
să ți-o ascund. Tatăl Eugeniei s-a sinucis după o operație bursieră total nefericită și a lăsat-o aproape în mizerie. I-a rămas o casă, grevată însă de-o ipotecă pe care i se duc toate veniturile. Și biata fată se îndârjește să economisească din munca ei ca să strângă bani pentru răscumpărarea ipotecii. Imaginează-ți, nici dac-ar da lecții de pian șaizeci de ani la rând! Augusto concepu pe loc un plan generos și eroic. — Fata nu e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
în poarta casei. — Trebuie să termini cu asta, Mauricio - zicea Eugenia -; așa nu mai putem continua, mai ales după ce-am să-ți spun ce s-a-ntâmplat ieri. Păi nu zici - spuse numitul Mauricio - că pretendentul ăsta e un biet nătărău cu capul în nori? — Da, dar are bani și mătușă-mea n-o să-mi dea pace. Și adevărul e că nu-mi place să-i fac nimănui figuri urâte, dar nici nu vreau să fiu sâcâită de nimeni. — Fă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
după care -: Am decis să mă sacrific pentru fericirea Eugeniei și m-am gândit la un act eroic. — Ce act? — Nu mi-ați spus chiar dumneavoastră, doamnă, că locuința pe care i-a lăsat-o Eugeniei nefericitul ei tată ... — Da, bietul meu frate. — ... e grevată de o ipotecă ce-i înghite toate veniturile? — Da, domnule. — Ei bine, știu ce am de făcut! - și se îndreptă spre ușă. — Dar don Augusto... — Augusto se simte capabil de cele mai eroice hotărâri, de cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
doi. Să dormi împreună cu cineva! Să nu fie doi care-și dorm fiecare propriul somn, nu, ci să dormi împreună cu altcineva, să doarmă amândoi același somn! Ce-ar fi dac-am dormi împreună, Rosario, același somn? — Și femeia aia... - începu biata copilă, tremurând în brațele lui Augusto și cu lacrimi în glas. — Femeia aia, Rosario, nu mă iubește..., nu mă iubește..., nu mă iubește... Ea însă m-a învățat că există alte femei, prin ea am aflat că există alte femei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
zgomot, mereu în negru, cu surâsul acela al ei ca o rămășiță a lacrimilor. Și își recapitulă toată viața de copil, când făcea parte din mama sa și trăia sub ocrotirea ei, și moartea aceea lentă, gravă, dulce, nedureroasă a bietei doamne, când a plecat ca o pasăre călătoare ce-și ia neauzită zborul. Apoi își aminti sau visă din nou întâlnirea cu Orfeu și-n scurt timp se pomeni cufundat într-o stare de spirit în care prin față îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
rog. Suntem câțiva inși care pe înserat ne reunim aici ca să ne rugăm spunând un rozariu. Nu-i știu cine sunt, nici ei nu mă cunosc pe mine, dar ne simțim solidari, într-o comuniune intimă. Și-acum cred că biata omenire n-are nevoie de genii. — Și soția dumneavoastră, don Avito? — Ah, soția mea! - exclamă Carrascal, și o lacrimă ce i se ivise într-unul din ochi păru a-i răspândi o lumină lăuntrică -. Soția mea! Am descoperit-o! Până la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
pătruns în misterul vieții decât atunci când, în nopțile teribile ce-au urmat sinuciderii dragului meu Apolodoro, îmi lăsam capul în poala ei, a mamei, și plângeam, plângeam, plângeam. Și ea, trecându-și cu blândețe mâna pe creștetul meu, îmi spunea: „Bietul meu copil!, bietul meu copil!“ N-a fost niciodată mamă, niciodată în mai mare măsură ca acum. N-am crezut niciodată când am făcut-o mamă, și cum?, doar ca să-mi dea materia primă a geniului..., niciodată n-am crezut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
vieții decât atunci când, în nopțile teribile ce-au urmat sinuciderii dragului meu Apolodoro, îmi lăsam capul în poala ei, a mamei, și plângeam, plângeam, plângeam. Și ea, trecându-și cu blândețe mâna pe creștetul meu, îmi spunea: „Bietul meu copil!, bietul meu copil!“ N-a fost niciodată mamă, niciodată în mai mare măsură ca acum. N-am crezut niciodată când am făcut-o mamă, și cum?, doar ca să-mi dea materia primă a geniului..., niciodată n-am crezut când am făcut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
asta... A fost ceva mai rău. A urmat o tăcere. Víctor privea în pământ. — Bine, bine, nu-mi spune nimic; nu vreau să-ți violez secretele. — Lasă, fie, am să-ți spun. Sătul și iritat de certurile alea intestine cu biata mea nevastă, am ajuns să-mi închipui că povestea depindea nu de intensitate sau de ce-o mai fi fost, ci de număr, mă-nțelegi? — Da, cred că te-nțeleg... Și m-am apucat să mănânc ca un sălbatic tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
suferă de o afecțiune cardiacă incurabilă. Zilele îi sunt numărate. Tocmai a trecut printr-o criză foarte gravă care l-a făcut să vadă moartea cu ochii și l-a dus la căsătorie, dar la următoarea... crapă. Fapt e că bietul om trecea dintr-o pensiune de familie-n alta și de peste tot trebuia să plece, deoarece cu patru pesete nu poți pretinde luna de pe cer, nici limbi de fazan în mujdei de vânt turbat, iar el era foarte pretențios. Și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
ei? Păi nu ziceai că n-ai logodnic? — Eu nu v-am spus nimic... — Domol! Domol! - și, așezând-o lângă el pe sofa, se ridică și începu să se preumble prin cameră. Întorcându-și însă privirea spre ea, văzu că biata fată era schimbată la față și tremura. Înțelese că se simțea lipsită de apărare, așa, singură, în fața lui, la o anumită distanță, și, așezată pe sofaua aceea, ca un acuzat în fața procurorului, simțea că-și pierde cunoștința. — E drept! - exclamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
acestea își proiectează umbra scurtată pe pavaje sub strălucirea felinarelor electrice. Un copac luminat de lumina electrică! Ce ciudată, ce fantastică vedenie cea a coroanei lor când arcul voltaic le conferă aparența metalică! Și aici, unde brizele nu-i leagănă...! Bieți copaci cărora nu le e dat să se bucure de una din nopțile acelea negre de la câmp, de una din nopțile fără lună, cu mantia lor de stele pulsatile! S-ar părea că omul, când a răsădit fiecare dintre copacii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
stele pulsatile! S-ar părea că omul, când a răsădit fiecare dintre copacii aceștia în locul de-aici, le-a spus: «Tu nu ești tu!» Și ca să nu uite, ca să nu doarmă, li s-a dăruit iluminația nocturnă cu lumină electrică... Bieți copaci noctambuli! Nu, nu; cu mine nu merge același joc ca în cazul vostru!“ Se ridică și-ncepu să bată străzile ca un somnambul. XX Avea oare să facă sau nu călătoria aceea? O anunțase deja, mai întâi lui Rosarito

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
nu, nu mă înmoaie ea! Nu mă cucerește!“ Când Augusto intră în salon, Eugenia stătea în picioare. Îi făcu semn să ia loc; dar ea, înainte de a o face, exclamă: — Dumneata, don Augusto, ai fost înșelat ca și mine! Drept care bietul om se simți dezarmat și nu știu ce să spună. Luară loc amândoi și urmă o foarte scurtă tăcere. — Ei da, cum spuneam, don Augusto: dumneata te-ai înșelat în privința mea, iar eu m-am înșelat în privința dumitale; asta-i tot. — Bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
asta, inocență, răutate, zeflemea, perversitate precoce... — Nu e decât afecțiune. — Afecțiune? De ce? — Vreți să știți de ce? Nu vă supărați dacă vă spun? Îmi promiteți că n-o să vă supărați? — Hai, spune-mi. — Bine-atunci: pentru... pentru... pentru că sunteți un nefericit, un biet om... — Și tu? Cum vreți. Aveți însă încredere în fetița asta; aveți încredere în Rosario. Nimeni nu vă e mai credincios... nici chiar Orfeu! — Totdeauna? — Totdeauna! — Orice s-ar întâmpla? — Da, orice s-ar întâmpla. — Tu, tu ești adevărata... - și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
dreptate - îi spunea don Antonio lui Augusto în după-amiaza aceea, la Club, între patru ochi și într-un colț mai retras -, ai dreptate; e un mister dureros, foarte dureros în viața mea. Ceva, ceva ai ghicit. Rareori mi-ai vizitat bietul cămin... cămin?, dar pesemne ai observat... Da, ceva ciudat, plutea acolo nu știu ce tristețe care mă atrăgea... — În pofida copiilor, a bieților mei copii, dumitale ți s-o fi părut un cămin fără copii, ba poate fără soți... — Nu știu..., nu știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
retras -, ai dreptate; e un mister dureros, foarte dureros în viața mea. Ceva, ceva ai ghicit. Rareori mi-ai vizitat bietul cămin... cămin?, dar pesemne ai observat... Da, ceva ciudat, plutea acolo nu știu ce tristețe care mă atrăgea... — În pofida copiilor, a bieților mei copii, dumitale ți s-o fi părut un cămin fără copii, ba poate fără soți... — Nu știu..., nu știu... Am venit de departe, de foarte departe, fugind; sunt însă lucruri care te însoțesc permanent, care te împrejmuiesc și te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
o fi părut un cămin fără copii, ba poate fără soți... — Nu știu..., nu știu... Am venit de departe, de foarte departe, fugind; sunt însă lucruri care te însoțesc permanent, care te împrejmuiesc și te învăluie ca o atmosferă misterioasă. Biata mea soție... — Da, pe chipul doamnei dumneavoastră se ghicește o întreagă viață de... — De martiriu, spune-o fără ocoliș. Ei bine, prietene don Augusto, dumneata ai fost, nu știu bine de ce, în virtutea nu știu cărei simpatii oculte, cel care ne-a arătat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
său plac. Cu alte cuvinte, nu doar și-a abandonat soția, ci a și ruinat-o, jefuindu-i avutul. Și în scrisoarea aceea seacă, scurtă și rece pe care am primit-o se făcea aluzie la situația în care rămăsese biata nevastă a răpitorului soției mele. Răpitor sau răpit..., nu știu! Câteva zile bune n-am dormit, n-am mâncat și nici nu m-am odihnit; nu făceam decât să bat cartierele cele mai îndepărtate din orașul meu. Și-am fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
orașul meu. Și-am fost pe punctul de-a cădea în viciile cele mai urâte și mai abjecte. Și când durerea a început să mi se mai domolească, să mi se transforme în reflecție, mi-am adus aminte de cealaltă biată victimă, de femeia aceea rămasă fără sprijin, jefuită de afecțiune și avere. Am crezut, de vreme ce cauza nefericirii ei era soția mea, că e o chestiune de conștiință să mă duc și să-i ofer ajutorul meu pecuniar, dat fiind că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
i-o port și azi, căci o iubesc atât de mult, atât de mult, poate mai mult decât pe propriii mei copii. O luam în brațe, o strângeam la piept, o acopeream de sărutări, și plângeam, plângeam asupra ei. Și biata copilă îmi spunea: „De ce plângi, tăticule?“, căci așa o îndemnam să-mi spună și să mă și considere ca atare. Și dacă mă vedea pe mine plângând astfel, plângea și biata maică-sa, și uneori ne amestecam lacrimile deasupra căpșorului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]