KorAP: Find »[drukola/base=italian & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...243 244 245 ...248 >

6,186 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

armatele aliate care Înaintau. Dar și aici, ceea ce părea un conflict Între majoritatea italienilor (cu vederi de dreapta) și o bandă izolată de teroriști criminali Înțeleși cu o putere străină a fost, de fapt, un autentic război civil, cu numeroși italieni implicați În ambele tabere Între 1943 și 1945. Fasciștii de la Salò erau, Într-adevăr, colaboratorii atipici ai unei forțe de ocupație brutale, dar susținerea internă de care se bucurau pe atunci nu era deloc neglijabilă - și același lucru se poate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
deloc neglijabilă - și același lucru se poate spune despre adversarii lor cei mai virulenți, mișcarea partizană condusă de comuniști. Rezistența antifascistă a fost, În realitate, una dintre taberele unui conflict civil, a cărui amintire s-a estompat fericit din memoria italienilor În deceniile următoare. În Europa de Est, situația era și mai complicată. Slovacii și croații au profitat de prezența nemților pentru a Înființa state teoretic independente, conform proiectelor de suflet ale partidelor separatiste din perioada antebelică. În Polonia, germanii nu aveau nevoie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de partea monarhiștilor. După armistițiul semnat În februarie 1945, luptele au reizbucnit În 1946 și au durat Încă trei ani, până când comuniștii au fost dibuiți În ascunzișurile lor din nordul muntos al țării. Deși rezistența greacă Împotriva nemților și a italienilor a fost mai eficientă decât renumitele mișcări din Franța sau Italia (numai Între 1943 și 1944 au fost uciși sau răniți peste 6.000 de soldați germani), ea a făcut și mai mult rău grecilor. Gherila comunistă (KKE) și guvernul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
germană abia reușeau, cu maximă vigilență, să țină În frâu grupările partizane 11. Era doar una dintre diferențele Între Est și Vest. O alta era tratamentul rezervat de naziști națiunilor ocupate. Norvegienii, danezii, olandezii, belgienii, francezii și (după septembrie 1943) italienii au fost umiliți și exploatați. Dar, dacă nu erau evrei, comuniști sau partizani de un fel sau altul, erau, În linii mari, lăsați În pace. În consecință, popoarele eliberate din Occident Își puteau imagina o Întoarcere la trecut. Până și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
acestea și alte crime de război a revenit integral nemților. Cazul italian era aparte, din mai multe motive. Deși făcuse parte din Axă, Italia a fost autorizată de guvernele aliate să-și organizeze singură procesele și epurarea - la urma urmei, italienii Întorseseră armele În 1943. Dar nu era deloc clar cine și cum trebuia urmărit În justiție. Dacă În restul Europei colaboraționiștii erau prin definiție acuzați de „fascism”, În Italia termenul acoperea o categorie mult prea largă și eterogenă. Condusă de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
târziu au fost anunțate primele amnistii, inclusiv anularea tuturor sentințelor sub cinci ani. Practic, toți prefecții, primarii și funcționarii epurați În 1944-1945 și-au recăpătat slujbele sau au fost scutiți de plata amenzilor primite, iar majoritatea celor 50.000 de italieni Întemnițați pentru activități fasciste au ieșit rapid din Închisoare 1. Cel mult 50 de oameni au fost executați pentru crimele săvârșite În urma unui proces legal; li se adaugă 55 de fasciști masacrați de partizani pe 17 iulie 1945 În Închisoarea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
peninsulă. Iar În ansamblu, epurarea fasciștilor a fost mai eficientă În regiunile unde rezistența de stânga și reprezentanții ei politici predominau. Însă amnistia din iunie 1946 a fost semnată de Palmiro Togliatti, liderul de 51 de ani al Partidului Comunist Italian și ministru al Justiției În guvernul de coaliție de după război. După două decenii petrecute În exil și numeroși ani ca Înalt oficial În Internaționala Comunistă, Togliatti nu-și făcea iluzii despre ce avea să urmeze după războiul european. Întors de la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
convins pe britanici că această țară mică, dar vitală din punct de vedere strategic nu putea fi stabilizată decât prin reinstalarea fermă la Atena a unui regim conservator. Eliminarea sau periclitarea politicienilor și a oamenilor de afaceri care lucraseră cu italienii ori cu germanii puteau avea implicații serioase Într-o țară În care stânga revoluționară era pe punctul de a prelua puterea. Pe scurt, stabilitatea În zona Mării Egee și În sudul Balcanilor nu mai era amenințată de armata germană, acum În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
italiană a eșuat. Scopul ei declarat - soluționarea „problemei Sudului” - va fi atins abia după un deceniu, și atunci doar parțial, când țărănimea din Sud Își va fi abandonat pământurile, plecând În căutare de lucru spre orașele Înfloritoare din Nordul „miracolului” italian. Sudul Italiei era oricum un caz dificil. În Franța Însă, micii arendași au fost stimulați prin noile prevederi legislative să investească În ferme, În timp ce existența unor sisteme ingenioase de credit agricol și a băncilor rurale le dădea posibilitatea practică să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
astfel de traiectorii rarisime le amplificau credibilitatea politică. În al doilea rând, ei proveneau dintr-o generație remarcabilă de reformatori sociali care au atins maturitatea politică Între 1880 și 1910 - fie ei socialiști (Blum, Attlee), liberali (Beveridge sau viitorul președinte italian Luigi Einaudi, născut În 1874) sau catolici progresiști (De Gasperi, Adenauer). Instinctele și interesele lor se potriveau foarte bine cu starea de spirit postbelică. În al treilea rând - și poate cel mai important -, bătrânii politicieni care au reconstruit Europa Occidentală

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1946, i-au salvat pe austrieci de la Înfometare În cele 12 luni care au urmat. Aportul caloric În zona britanică a Germaniei a scăzut de la 1.500/zi/adult la jumătatea lui 1946 la 1.050 la Începutul anului 1947. Italienii, care au suferit doi ani de foamete consecutivă În 1945 și 1946, aveau În primăvara lui 1947 cele mai puține alimente dintre toate popoarele occidentale. În sondajele de opinie franceze din 1946, „mâncare”, „pâine” și „carne” surclasau sistematic toate celelalte

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de sacrificați. Stilul hiperrevoluționar iugoslav, până acum un impediment pentru diplomația stalinistă, ar fi putut să pară util În aceste condiții - și chiar fusese la Szklarska Porêba, unde Partidului Iugoslav i s-a dat partitura-cheie. Un lucru e sigur: francezii, italienii și ceilalți delegați nu le-au iertat niciodată iugoslavilor aerul condescendent de intangibilitate de la Szklarska Porêba: după schisma sovieto-iugoslavă, comuniștii de pretutindeni au condamnat prompt „devierea titoistă” și nu au avut nevoie de un imbold sovietic pentru a-i acoperi

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
NATO cu brațele deschise: constituia acea garanție Împotriva unei Germanii renăscute pe care ei nu reușiseră să o obțină În ultimii trei ani pe cale diplomatică. Olandezii și belgienii vedeau și ei În NATO o stavilă În calea viitorului revanșism german. Italienii au fost incluși pentru a consolida popularitatea locală a lui Alcide De Gasperi În fața opoziției comuniste. Englezii priveau Pactul Nord-Atlantic ca pe un succes manifest În lupta pentru implicarea Statelor Unite În apărarea europeană. Iar administrația Truman a prezentat acest acord

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
1,4 milioane de sloveni, 800.000 de musulmani (cei mai mulți În Bosnia), 800.000 de macedoneni, 750.000 de albanezi, 496.000 de unguri, 400.000 de muntenegreni, 100.000 de aromâni și un număr incert de bulgari, cehi, germani, italieni, români, ruși, greci, turci, evrei și rromi. Dintre aceștia, numai sârbii, croații, slovenii, muntenegrenii și macedonenii erau recunoscuți ca etnii În Constituția din 1946, Însă li se recomanda, lor și celorlalți, să se considere „iugoslavi”5. Să fii iugoslav nu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
formaseră În umbra lui Benedetto Croce. Amestecul crocean de idealism hegelian În filosofie și liberalism de secol al XIX-lea În politică funcționase ca reper etic pentru o Întreagă generație de intelectuali antifasciști, dar părea insuficient În circumstanțele de după război. Italienii se confruntau cu o alternativă brutală: clericalism politizat - alianța dintre Vaticanul conservator (sub Pius al XII-lea) și creștin-democrații sprijiniți de SUA - sau politică marxistă. PCI se diferenția de celelalte partide comuniste, din Est și din Vest, printr-o trăsătură

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
simpatii comuniste, făcuse cu doar câțiva ani În urmă documentare și filme artistice În Italia lui Mussolini, subvenționate de autorități - și acesta nu era un caz izolat. În 1943, regimul lui Mussolini părea cât se poate de firesc milioanelor de italieni care nu cunoscuseră alt guvern pe timp de pace6. Starea morală a celor mai mulți intelectuali italieni În anii de după război reflecta, așadar, postura oarecum ambivalentă a Întregii țări, prea Înglodată În propriul trecut autoritarist pentru a ocupa un loc central În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Comunist Francez (PCF). Deși nu a atins efectivele partidului italian omolog, numărând la apogeu 800.000 de membri, În anii imediat următori războiului PCF a avut chiar mai mult succes În alegeri, obținând 26% din voturi În 1946. și, spre deosebire de italieni, comuniștii francezi nu se confruntau cu un partid catolic de centru-dreapta. În schimb, Partidul Socialist Francez, familiarizat cu tacticile comuniste interbelice, nu s-a aliniat fără discernământ comuniștilor Încă din primele etape ale Războiului Rece (deși o parte dintre membri

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încă din primele etape ale Războiului Rece (deși o parte dintre membri doreau acest lucru). Așa se face că PCF era În același timp mai puternic și mai izolat decât orice alt partid comunist. Era și deosebit de ostil intelectualilor. Spre deosebire de italieni, PCF a fost dintotdeauna condus de nomenclaturiști Înguști la minte și pragmatici, cel mai bun exemplu fiind fostul miner Maurice Thorez, care a condus partidul din 1932 până la moarte, În 1964. Pentru Stalin, principala calitate a lui Thorez (ca și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a trecut subit la tema „coexistenței pașnice”, conform tendinței din strategia internațională a lui Stalin. Între ei, comuniștii - mai ales cei din blocul estic - nu aveau decât dispreț pentru iluziile tovarășilor de drum. Când suporterii Mișcării pentru pace (predominant francezi, italieni și indieni) vizitau democrațiile populare, comuniștii locali Îi omagiau pentru sprijinul lor, râzând pe la spate de „papagali”, noua generație de „idioți utili”, cum spunea Lenin. Comuniștii au reușit să cucerească simpatia (măcar condiționată) a multora din Europa de Vest, iar parada făcută

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
vederile lor critice la adresa Statelor Unite au fost vreodată Îndulcite sau cenzurate ca să placă trezorierilor de la Washington. Pentru SUA era prima experiență a unui război cultural. Uniunea Sovietică Înființase În 1925 Societatea pentru Relații Culturale cu Națiunile Străine; francezii, germanii și italienii finanțau o „diplomație culturală” externă dinainte de 1914. Americanii nu au alocat fonduri pentru astfel de activități decât În pragul celui de-al doilea război mondial și au intrat serios În joc abia În 1946, prin Înființarea Programului Fulbright. Până În toamna

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de puternice pentru a-i excomunica pe cei care au votat cu oponenții lor, laburiștii, În primele alegeri de după război. Moartea lui Pius al XII-lea În 1958 a marcat sfârșitul unei ere, dar cu numai doi ani Înainte, șapte italieni din zece asistau regulat la mesa duminicală. Ca și În Flandra, În Italia Biserica era foarte influentă, mai ales În rândul femeilor, vârstnicilor și monarhiștilor - adică majoritatea populației. Articolul 7 al Constituției italiene din martie 1947 relua cu exactitate termenii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
asupra Învățământului și superviza toate aspectele legate de căsătorie și moravuri. La insistențele lui Togliatti, chiar și Partidul Comunist a votat, fără tragere de inimă, această lege, ceea ce nu a Împiedicat Vaticanul să-i excomunice un an mai târziu pe italienii care votau cu PCI. În Franța, structurile catolice și suporterii lor politici se simțeau suficient de puternici pentru a solicita privilegii educaționale În cadrul unei guerre scolaire care amintea de conflictul dintre stat și Biserică de la sfârșitul anilor 1880. Obiectul controversei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
an Înainte s-a Înregistrat recordul italian de audiență: 800 de milioane de bilete vândute (jumătate din cifra britanică, la o populație aproximativ egală). Publicul francez, la apogeu numeric spre sfârșitul anilor ’40, nu se compara cu cel britanic sau italian 5. și nici cel din Germania de Vest, deși În RFG recordul de audiență s-a Înregistrat abia În 1959. Dar spectatorii erau Într-adevăr foarte numeroși; chiar și În Spania, unde media de vizionare În rândul populației adulte era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Încă din 1927, Parlamentul britanic instituise prin lege un sistem procentual: până În 1936, minimum 20% din filmele difuzate În Marea Britanie erau producții interne. După al doilea război mondial, guvernul britanic spera să ridice cota la 30% pentru anul 1948. Francezii, italienii și spaniolii aveau obiective similare sau chiar mai ambițioase (industria germană a filmului nu era, desigur, În măsură să se apere). Dar un lobby hollywoodian insistent a menținut prin Departamentul de Stat presiunea asupra negociatorilor europeni, reușind să includă În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Andrei Saharov a abandonat tema riscului unui dezastru nuclear iminent, Îndreptându-și atenția „dinspre problemele mondiale spre apărarea indivizilor”. Majoritatea occidentalilor erau, fără Îndoială, În favoarea dezarmării nucleare, atunci când subiectul le era adus În discuție: sondajele din 1963 arată că Îndeosebi italienii ar fi Întâmpinat cu bucurie interzicerea tuturor armelor nucleare. Francezii erau mai puțin unanimi, iar nemții și englezii aveau păreri Împărțite, deși peste tot exista o majoritate net antinucleară. Dar, spre deosebire de dezbaterile animate despre dezarmare din anii ’20 și Începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]