6,252 matches
-
le apare unora ca fiind produsul unei alchimii magice, suscită și analize raționaliste, cea a lui Diderot în special. Științele care încearcă să exploreze psyché-ul, psihiatria, fenomenologia, psihanaliza, deși încă departe, se întrevăd deja din suita strălucită de întrebări din Paradoxul asupra comediantului (Le Paradoxe sur le comédien). Luigi Riccoboni, venit din Italia pentru a recrea Teatrul Italian din Paris în 171638, a meditat îndelung asupra jocului grație triplei sale experiențe de actor, autor dramatic și director de trupă, experiență despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fiind produsul unei alchimii magice, suscită și analize raționaliste, cea a lui Diderot în special. Științele care încearcă să exploreze psyché-ul, psihiatria, fenomenologia, psihanaliza, deși încă departe, se întrevăd deja din suita strălucită de întrebări din Paradoxul asupra comediantului (Le Paradoxe sur le comédien). Luigi Riccoboni, venit din Italia pentru a recrea Teatrul Italian din Paris în 171638, a meditat îndelung asupra jocului grație triplei sale experiențe de actor, autor dramatic și director de trupă, experiență despre care ne aduce la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
bazează pe ficțiunea unui teatru în care realul și reprezentația se confundă. Dorval, prezentat drept actorul model, își joacă, în propriul său salon, și fără public, istoria vieții, cumulând cele două funcții de protagonist și de actor al dramei. În Paradoxul despre comediant 39 unde Diderot părăsește teza entuziasmului pe parcursul jocului pentru a o susține pe cea a insensibilității, se exprimă principii noi. În această operă care îmbracă forma dialogului filosofic drag lui Diderot, unul din cei doi protagoniști, numit când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
părăsește teza entuziasmului pe parcursul jocului pentru a o susține pe cea a insensibilității, se exprimă principii noi. În această operă care îmbracă forma dialogului filosofic drag lui Diderot, unul din cei doi protagoniști, numit când "Cel Dintâi", când "omul cu paradoxul", declară, în mod provocator: "Ceea ce-i face pe actori mediocri este extrema lor sensibilitate; iar lipsa absolută de sensibilitate îi pregătește pe actorii sublimi". El îl opune în mod constant pe comediantul "din fire", care se încrede în sensibilitatea lui
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
secretele sufletului omenesc, îi stăpânește multiplele grimase. Ceea ce este natural în teatru este culmea artificialului. Totul este studiat, în arta comediantului, expresia figurii, gesturile și atitudinile, timbrul și modulațiile vocii, strigătele, tăcerile. "Dar cum? se va spune, întreabă omul cu paradoxul, aceste accente atât de plângărețe, atât de dureroase, pe care mama aceasta le smulge din măruntaiele ei, și din cauza cărora ale mele sunt atât de profund zguduite, nu sentimentul prezent le produce, nu el inspiră disperarea? Deloc; și dovada este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
joacă. Numai spectatorul este câștigat de iluzie. Sensibilitatea actorului, jucată, nu este decât o înșelătorie. Acest lucru îi permite marelui comediant să intre în rolurile sale, chiar și în acelea care sunt la antipodul sensibilității sale. După părerea omului cu paradoxul, el este "un spectator rece și liniștit" (îi trebuie) "spirit de pătrundere și nicio sensibilitate, arta de a imita totul, sau, ceea ce este același lucru, o aptitudine egală pentru tot felul de caractere și de roluri." Privindu-se jucând, comediantul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pictura tinde să devină apoi însuși modelul. Dar atunci, "unde este adevăratul model, dacă nu există nici întreg nici parțial în natură?", întreabă Grimm în Corespondența lui, sau, sub o formă aparent mai naivă, Cel de-al Doilea protagonist din Paradox, care spune: "Dar modelul acesta ideal nu este cumva o himeră? (....) Însă pentru că este ideal, nu există: or nu există nimic în cuget care să nu existe și în simțire." Pentru a prezenta acest model ideal, dacă el nu există
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acest "model ideal" nu este, ca pentru Antici, etern și imuabil, ci istoric și temporal. El se constituie, după părerea lui Diderot, "cu timpul, printr-o înaintare lentă și curajoasă, printr-o tatonare lungă și grea". "Prietene, exclamă omul cu paradoxul, există trei modele, omul din natură, omul poetului, omul actorului. Cel din natură este mai puțin mare decât cel al poetului, iar acesta și mai puțin mare decât cel al marelui comediant, cel mai exagerat din toți. Ultimul se suie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
scenei" nu constă deci în a arăta lucrurile, după părerea lui Diderot, "cum sunt în natură". Actorul nu reproduce niciodată o realitate brută. Pentru a marca în mod clar această ireductibilitate dintre real și reprezentarea sa, Diderot opune constant, în Paradox, salonul și scena, confundate în mod voit în Fiul nelegitim. Dacă salonul este un spațiu real în care cineva povestește, o singură dată, o întâmplare, sub influența emoției, scena este un spațiu fictiv în care actorul reproduce de "n" ori
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unui public larg, în care Diderot vrea să apere condiția actorului, prea adesea criticată, și să-l investească pe comediant cu o înaltă funcție morală, asemănătoare celei a predicatorului, face o activitate de propagandă ca în Enciclopedie. În schimb, în Paradoxul, întreprinde o vastă reflecție fenomenologică pe care numai moartea o va întrerupe, reflecție rezervată unui cerc restrâns de cititori prieteni cărora le trimite textul sub formă manuscrisă. Nu toți contemporanii dramei sunt unanimi în apărarea ei. Marmontel, care nu o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sale. În 1781, chiar în anul morții, adaugă o a doua prefață la traducerile sale din opera teatrală. Singurele lucrări ale lui Diderot pe care nu le-a cunoscut sunt, cum este și normal, scrierile sale postume, Saloanele (Salons) și Paradoxul despre comediant (Paradoxe sur le comédien). Dacă Lessing a lucrat mult asupra operei lui Diderot, acesta îl cunoaște în schimb prost pe Lessing. Pare să se fi interesat mai ales de Miss Sara Sampson, piesă din 1755, pe care o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
chiar în anul morții, adaugă o a doua prefață la traducerile sale din opera teatrală. Singurele lucrări ale lui Diderot pe care nu le-a cunoscut sunt, cum este și normal, scrierile sale postume, Saloanele (Salons) și Paradoxul despre comediant (Paradoxe sur le comédien). Dacă Lessing a lucrat mult asupra operei lui Diderot, acesta îl cunoaște în schimb prost pe Lessing. Pare să se fi interesat mai ales de Miss Sara Sampson, piesă din 1755, pe care o califică drept "tragedie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
piese enervante. Ele argumentează în loc să trăiască", scrie el în Naturalismul în teatru. Și adaugă: "au mai ales acest lucru care supără, faptul că autorii pot și trebuie să le aranjeze pentru a le face să semnifice ceea ce vor ei. Toate paradoxurile sunt permise la teatru, numai să fie plasate acolo cu spirit. Rezultă o pledoarie, nu ceva adevărat. Dacă deranjăm chiar și o singură grindă a construcției, totul se prăbușește. Este un castel de cărți de joc, pe care trebuie să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
va fi mai afectat decât actorul, iar acesta își va păstra întreaga-i forță pentru ca s-o îndrepte acolo unde este mai multă nevoie de ea în reproducerea vieții interioare a personajului pe care îl reprezintă." Ca și Diderot în Paradoxul despre comediant, Stanislavski așteaptă din partea actorului o dedublare constantă. În timp ce Diderot cere ca el să joace emoția, dar să nu o simtă, Stanislavski îi cere să o simtă fără a înceta să o stăpânească. Deja, când a apărut în Rusia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dedublare constantă. În timp ce Diderot cere ca el să joace emoția, dar să nu o simtă, Stanislavski îi cere să o simtă fără a înceta să o stăpânească. Deja, când a apărut în Rusia, la sfârșitul secolului al XIX-lea, traducerea Paradoxului, Scepkin 36, actor genial la care Stanislavski nu încetează să se refere, a respins această teorie pe care o califica, reluând termenii lui Diderot, drept "maimuțăreală sublimă". La fel, Stanislavski i-l opune actorului francez care joacă "din cap", pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la persoana a treia, comediantul provoacă ciocnirea a două cadențe, a doua (cea a textului propriu-zis) găsindu-se începând cu acel moment distanțată." Aceste mijloace îi permit actorului să ia rolul naratorului în raport cu personajul pe care îl încarnează. Diderot, în Paradoxul despre comediant, insistă și el asupra faptului ca actorul, care-și împrumută trupul personajului său, nu trebuie să simtă niciuna din emoțiile lui, pentru a analiza situația din exterior. Totuși, dacă îl sfătuiește pe comediant să nu se identifice cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
modernă Diderot, Convorbiri despre Fiul nelegitim Rousseau, Scrisoare către d'Alembert despre spectacole Diderot, Discurs asupra poeziei dramatice Diderot, Elogiul lui Terențiu Voltaire, Comentariu asupra lui Corneille Beaumarchais, Eseu asupra genului dramatic serios Lessing, Dramaturgia de la Hamburg (în germană) Diderot, Paradoxul despre actor (publicat în 1830) Mercier, Despre Teatru sau Noul Eseu despre arta dramatică Mercier, Despre literatură și despre literatori, urmat de o nouă examinare a tragediei franceze Traducerea franceză a Dramaturgiei de la Hamburg Marmontel, Elemente de literatură Schiller, Despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vremea când nu-și publicase încă romanele și eseurile. 20 Vezi Capitolul 1. 21 În Entretiens sur "Le Fils naturel" (Convorbiri despre "Fiul nelegitim"), Diderot adoptă forma dialogului filosofic, punând față în față, așa cum va face mai târziu în Le Paradoxe sur le comédien, doi interlocutori dotați cu personalități diferite, "Moi", personaj care încarnează raționalismul Iluminismului, și Dorval, erou melancolic și sumbru cu sensibilitate preromantică. Discursul despre poezia dramatică (Discours sur la poésie dramatique) este în schimb un tratat în toată
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Trupa Comedianților Italieni a fost desființată din ordinul lui Ludovic XIV în 1697. De-abia în 1716 sunt autorizați să revină la Paris, sub direcția lui Luigi Riccoboni, care joacă, în trupă, rolul primului amorez sub numele de Lelio. 39 Paradoxul, din care ne-au parvenit cinci versiuni successive, este opera asupra căreia Diderot a revenit cel mai mult. Prima variantă a textului este compusă în noiembrie 1769, imediat după Visul lui d'Alembert, pentru care Paradoxul apare ca o ilustrare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numele de Lelio. 39 Paradoxul, din care ne-au parvenit cinci versiuni successive, este opera asupra căreia Diderot a revenit cel mai mult. Prima variantă a textului este compusă în noiembrie 1769, imediat după Visul lui d'Alembert, pentru care Paradoxul apare ca o ilustrare, problema sensibilității comediantului nefiind decât un caz particular al teoriei sensibilității dezvoltate în Vis. Comediantul trebuie să fie conștient de dualitatea omului, care este o ființă dublă pe plan biologic, condus în același timp de creier
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dezvoltate în Vis. Comediantul trebuie să fie conștient de dualitatea omului, care este o ființă dublă pe plan biologic, condus în același timp de creier și de diafragmă (considerată pe vremea aceea drept sediul psihologic al sensibilității). Prima versiune a Paradoxului, destul de scurtă, este scrisă pentru Corespondența literară, cu cel puțin douăzeci de exemplare manuscrise, și difuzată de Grimm în 1770. Diderot lucrează apoi la Paradox până la sfârșitul zilelor sale, neîncetând intervențiile asupra lucrării, dezvoltarea anumitor puncte, nuanțarea altora. De-abia
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și de diafragmă (considerată pe vremea aceea drept sediul psihologic al sensibilității). Prima versiune a Paradoxului, destul de scurtă, este scrisă pentru Corespondența literară, cu cel puțin douăzeci de exemplare manuscrise, și difuzată de Grimm în 1770. Diderot lucrează apoi la Paradox până la sfârșitul zilelor sale, neîncetând intervențiile asupra lucrării, dezvoltarea anumitor puncte, nuanțarea altora. De-abia în 1830 va apărea versiunea definitivă. 40 Primul citat este extras din Zaïre (IV, 2) de Voltaire, al doilea din Ifigenia (II, 2) lui Racine
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pornesc din partea de sus a sânilor / trasează în goană lungi semne sângerii”. Discursul liric e mai puțin segmentat, eliptic și abrupt, conservându-și totuși adresa directă, tensiunea și urgența căutărilor, cum și ambivalența. Căci există în versurile lui P. un paradox al nihilismului, și nu întîmplător este citat Emil Cioran, „scepticul de serviciu” al veacului trecut. Fără să își confecționeze iluzii facile din paravane și ocheane colorate, poetul se află angajat într-o acerbă bătălie, a cărei miză stă în înfruntarea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288915_a_290244]
-
marcat de ceea ce se va numi postmodernism. Dacă se adaugă la toate acestea prezența unei subtile, însă tenace influențe folclorice (de sorginte bănățeană), rezultă o poetică originală, alimentată din surse diverse. De altfel, A. cultivă cu stăruință o stilistică a paradoxului, a ezitării între afirmație și negație, întemeiată pe strategia absorbirii eterogenului în omogen (un ciclu se intitulează chiar Zona contrariilor). Meditația gravă coexistă cu tandrețea, viziunea ironică apare alături de senzorialitate, luciditatea merge împreună cu savoarea concretului și gustul pentru abstracțiuni („Cade
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285260_a_286589]
-
artă a compoziției, e atașant și prin plăcerea vădită a cuvântului presărat cu „mirodenii”, ca și prin farmecul, de subtile unduiri, al dicțiunii. De un pedantism cochet în aria informației, autorul cultivă formularea de efect, cu o slăbiciune pentru mânuirea paradoxurilor. Dramaturgul și poetul intră, în Hamlet sau Ispita posibilului, într-o fericită alianță. Tot astfel în Semnul ironiei (1972), unde sunt analizate, cu o priză mai strânsă la text, piesele shakespeariene Măsură pentru măsură și Coriolan. O punte leagă cele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]