KorAP: Find »[drukola/base=consta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2445 2446 2447 ...2826 >

70,637 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756

din politica guvernamentală: personal excedentar, prețuri administrative ș.a.). În contextul liberalizării crescînde și al consolidării mediului concurențial, întreprinderile publice și-au abandonat vechile metehne, înce-pînd să adopte obiective similare cu întreprinderile private. Mai mult, s-au adoptat soluții mai radicale constînd din transferul activelor, infrastructurii și exploatării întreprinderilor publice către sectorul privat. Prețul, calitatea, concurența au venit să înlocuiască arbitrariul politic, birocrația și monopolul. Așa a început privatizarea serviciilor publice. Există puține servicii publice pure, care nu pot fi produse decît

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
se pot dovedi de succes. Parteneriatul public-privat are avantajul că nu implică costuri prea ridicate pentru buget. Este o formulă care poate crea piața, adapta mentalitățile și mercantiliza comportamentele. Legislația, reglementările trebuie să fie permisive, iar managementul calificat. Parteneriatul poate consta în subcontractarea de lucrări publice, concesionarea de terenuri și capacități, franșizare și crearea de între-prinderi mixte. Subcontractarea este recomandată atunci cînd există mai mulți furnizori competitivi și se poate organiza o licitație eficientă. Se pot obține costuri scăzute și o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
contractul de management va conține reglementări referitoare la tarifele serviciilor publice și la rezultatele ce urmează a fi obținute. Avantajele rezidă într-o presiune mai mică asupra bugetului, ameliorarea raportului preț/calitate, o productivitate și o rentabilitate sporite. Dezavantajul ar consta în faptul că astfel se poate perpetua comportamentul monopolist al furnizorului și riscul de corupție implicat. Privatizarea nu trebuie, pe cît posibil, să conducă la înlocuirea monopolului de stat cu unul particular, care se poate dovedi, de multe ori, un

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
simplă. Se scot la vînzare acțiuni pînă cînd acționariatul devine majoritar privat. Emisiunea de obligațiuni poate fi o metodă atractivă, datorită posibilității garantate de recuperare a investițiilor făcute. La termen, sau la maturitate, obligațiunile pot fi transformate în acțiuni. Dezavantajul constă în timpul îndelungat necesar unei asemenea proceduri. Oferta publică de vînzare se poate face la un preț minimal sau la un preț fix, fixate de guvern. În cazul prețului minimal, determinarea valorii tranzacției se face prin intermediul pieței. În cazul prețului fix

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
ratelor de impunere să nu se întoarcă împotriva propriilor interese, datorită reacției contribuabililor, mai cu seamă pe termen lung. Pentru a evita astfel de efecte, guvernele și-au rafinat politicile, apelînd la așa-numita iluzie fiscală, sau anestezie fiscală. Aceasta constă în încercarea de a preleva impozite fără ca simplii contribuabili să realizeze acest lucru. Aceștia dau, în mod obișnuit, atenție modificărilor valorilor nominale ale impozitului, fără a observa pe cele reale. Pentru economistul german R.Wagner, cu cît structura fiscală este

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
fiscale, a politicii fiscale și a implicării Statului în economie. În sens larg, sistemul fiscal se referă la totalitatea impozitelor dintr-un stat. În sens restrîns, sistemul fiscal se definește prin prisma relațiilor dintre elementele componente. Astfel, sistemul fiscal ar consta în totalitatea impozitelor, a legăturii dintre ele, ca și cu elemente ale sistemului economic general, politic și social. Potrivit lui C. Condureanu, "sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
și ținerea evidenței acesteia, rambursarea, calculul și plata dobînzilor, comisioanelor ș.a. constituie gestionarea datoriei publice. Rambursarea datoriei publice se poate face din următoarele surse: 1) Impozite; 2) Venituri obținute din investiții productive finanțate prin împrumuturi publice; 3) Noi împrumuturi. Rambursarea constă în răscumpărarea titlurilor de la deținători (investitori), prin restituirea sumelor împrumutate și a tuturor spezelor contractate. Ea se poate face pe calea anuităților, prin tragere la sorți, sau prin răscumpărare la bursă. Plățile pentru rambursare, reprezentînd ratele scadente, dobîn-zile și comisioanele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
sunt fixați dinainte. Dar pot ei fi fixați? Noțiunea de pasager clandestin (traducere din englezescul free rider) răspunde într-un anumit mod acestei chestiuni. Absența condițiilor necesare la apariția constrîngerii comerciale este frecventă și dă naștere unui comportament specific ce constă în încercarea de a obține un bun sau un serviciu fără a-i plăti costul. Este bineînțeles cazul hoțului, dar nu numai, căci noi suntem cu toții pasageri clandestini de îndată ce utilizarea unui bun este indivizibilă. Pentru a demonstra aceasta sunt suficiente

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
în care va fi definită în mod diferit contribuția fiecăruia. Apoi, se pune problema metodei de încasare a impozitului. Pentru a determina participarea fiecăruia la finanțarea Statului și a administrațiilor, există trei raționamente-tip: primul este egalitar prin excelență. El constă în a solicita fiecăruia aceeași sumă, indiferent de veniturile, de vîrsta sau de norocul său. Mai precis, se solicită fiecărui foaier fiscal să plătească o sumă forfetară, identică pentru toți. Aceasta este regula capitației, larg aplicată în perioada premodernă și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
anumite specificități sociale și culturale. În societățile democratice, deciziile cheie sunt adoptate de corpurile alese. Dincolo de instituții, procesul adoptării deciziilor are importanță în sine. El este extrem de diferit de la o țară la alta, chiar dacă sistemele instituționale sunt similare. Întregul proces constă, în esență, în confruntarea diferitelor interese ale societății politice, dar este guvernat de legi, în cadrul constituțional dat, traduse prin norme de negocieri și tratative politice, care conduc, în sistemele democratice, la necesare compromisuri. Oricum raporturile de forță ale societății politice

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Descentralizarea administrativă înseamnă cedarea unor competențe decizionale și a capacității financiare corespunzătoare în favoarea autorităților locale, autorități alese, ce reprezintă comunitățile. Cel mai mare avantaj consistă în apropierea de nevoile reale ale populației și de preferințele sale politice, în timp ce dezavantajul major constă în dificultățile de coordonare la nivel național, de desfășurare a politicilor macroeconomice și de asigurare a echilibrelor la nivel național. Pentru surmontarea acestui dezavantaj, autoritățile centrale pot introduce reglementări legale și financiare privind partajarea sarcinilor și a responsabilităților. Apoi, ele

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
a servi nevoi-le individului, în detrimentul bunei funcționări a ansamblului. Pentru a evita acest tip de derapaj, organizațiile și în particular administrațiile, stabilesc reguli constrîngătoare. Dar un alt risc apare atunci, pe care M. Crozier îl califică drept birocrație. El constă în a obstacula relațiile pentru a evita jocurile de putere. Regăsim astfel abordarea curentă a birocrației, lipsită de suflet și de imaginație. Dar în această optică a sociologiei organizațiilor, acest tip de comportament relevă o disfuncționalitate, care ar putea fi

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
dintr-o greșită estimare a procedurilor aplicate situației specifice; aceasta poate proveni (nivelul patru) din mijloacele utiliza-te, care au putut secreta efecte perverse, de unde preocuparea de a apropia impactul de mijloace; în fine, un al cincilea tip de evaluare constă în a apropia efectele de nevoile exprimate de populație. Și aici, desigur, pot apărea contradicții. Pentru a ilustra această grilă de analiză, testăm un program de acțiune publică, în același timp costisitor și comportînd veritabile mize sociale: politica de locuințe

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
de acțiune publică, în același timp costisitor și comportînd veritabile mize sociale: politica de locuințe sociale: mijloacele consacrate acestui obiectiv prin bugetul de stat și al colectivităților locale se ridică la cîteva zeci de miliarde de lei pe an; obiectivele constau în furnizarea de locuințe decente tuturor rezidenților ale căror resurse sunt insuficiente, ținînd cont și de nivelul uneori foarte ridicat al prețurilor locuințelor și cheltuielilor de întreținere; în urma legilor și a reformelor succesive, au fost create organisme specializate în construcția

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
scară, lanțuri de activități complementare în întreaga economie, vizînd atît piața internă cît și cea externă. Dacă sprijinul acordat de stat industriilor strategice sau aflate în reconversie necesită o perioadă mai mare de timp, atunci esențialul intervențiilor puterilor publice va consta din: reducerea taxării capitalului și a costului mîinii de lucru (dezindexarea salariilor și prețurilor); accentuarea eforturilor în materie de cercetare, în industriile și tehnologiile de vîrf; încurajarea economisirii prin reforma piețelor financiare. Un studiu al O.C.D.E. subliniază faptul că

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
publice păstrează posibilități de a favoriza mediul antreprenorial, prin acțiuni în ma-terie de cercetare-dezvoltare, educație și formare a mîinii de lucru, dar și în materie de dezvoltare a infrastructurilor publice, mai ales a celei de transporturi. Astăzi, miza politicii industriale constă deci în capacitatea de a atrage întreprinderi prin calitatea mediului oferit (proximitatea piețelor, raportul cost-calitate a mîinii de lucru, resurse tehnologice, securitatea investițiilor, calitatea infrastructurilor de transport, a telecomunicațiilor și serviciilor publice), evitînd, în același timp, creșterea sarcinilor fiscale și

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
sărace, dar și stimularea competitivității piețelor locale, care să pună în valoare potențialul divers al regiunilor. Politicile regionale au fost extrem de diverse atît în țările dezvoltate cît și în cele în curs de dezvoltare. În S.U.A., de exemplu, ea a constat în special în finanțarea de lucrări publice în comunitățile regionale și acordarea de stimulente financiare pentru inițiativele de dezvoltare ale acestora. În Franța s-a utilizat după război chiar o planificare orientativă a dezvoltării regionale, utilizînd ca mijloace transferurile bugetare

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
religioase sau sociale care contribuie la menținerea decalajelor între regiuni. Aceste disparități teritoriale creează probleme politicilor economice naționale în toate țările. Pentru înlăturarea lor unii reclamă cu necesitate intervenția Statului și atunci politicile regionale se subordonează obiectivelor statale. Intervenția Statului constă, cel mai adesea, în prelevarea de resurse de la regiunile bogate și redistribuirea lor către regiunile sărace. Teoretic creșterea indusă a ocupării și implicit a veniturilor în acestea din urmă, trebuie să conducă cu timpul la o lărgire a bazei de

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Deci, o politică și un sistem fiscal discriminatoriu. Prin urmare, intervenția puterii centrale pentru armonizarea dezvoltării teritoriale nu constituie deloc o garanție a succesului, după cum nici sistemul piețelor în funcționarea sa nu poate oferi singur o astfel de garanție. Soluția constă, deci într-o intervenție mixtă: piață + Stat, mixtură adaptată fiecărei situații specifice. Doctrina structuralistă a dezvoltării propune trei concepte cheie: polul de creștere economică, complexul industrial și districtul industrial. Așa cum îl prezintă François Perroux, în L'Economie du XXe siècle

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
funcționarea liberă a piețelor, începînd cu piața muncii, privatizarea întreprinderilor publice ș.a. O recomandare importantă este practicarea unei politici fiscale diferențiate regional. La polul opus, abordarea intervenționistă, keynesiană, consideră drept cauze ale decalajelor insuficiențele pieței și concentrarea capitalurilor. Soluția ar consta, în acest caz, în reabilitarea bazei economice a zonelor mai puțin dezvoltate prin intervenția autorităților publice naționale, regionale și locale, pe calea investițiilor publice în infrastructura economico-socială. Practica stimulentelor poate fi o cale de dezvoltare regională. Principalele stimulente consistă în

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
ș.a. Instrumentele politicii microeconomice de dezvoltare regională se bazează, în special, pe practica subvențiilor de stat pentru eliminarea disparităților regionale. Subvențiile se acordă în mod selectiv și au un puternic caracter administrativ. Efectele lor sunt mai curînd discutabile, cele negative constînd în rigidizarea piețelor și creșterea dependenței financiare a comunităților. Oricum, gestionarea subvențiilor este mai bine să fie lăsată în sarcina autorităților locale decît a guvernului central. Putem întîlni subvenții, sau granturi de capital și sub-venții pentru forța de muncă. Pe

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
ar antrena costuri de tranzacție legate de manipulările necesare pentru schimb și mai ales de riscurile de modificare a parităților, care ar antrena modificări brutale ale valorii activelor monetare. Acest exemplu ilustrează, în același timp, și limitele abordării hayekiene. Meritul constă că el ne pune în gardă asupra exceselor intervenționismului, ce nu poate fi combătut decît prin reguli simple și universale, lăsînd curs liber inițiativei private. În primul rînd, Statul nu trebuie să pervertească instrumentul monetar, utilizîndu-l în scopuri particulare. Pentru

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
globale, de bunurile colective, de crize, piața apelează la o intervenție exterioară, fără de care n-ar putea subzista. Dar atunci, nu este vorba doar de a menține în viață o reglare comercială nesigură, intervenția publică are un obiectiv mai larg, constînd în a menține prin intervențiile sale o anumită pace socială. Acordînd aici o creștere a salariului minim, acolo o protecție pentru agricultori, Statul ar permite diverselor categorii sociale să coabiteze, în pofida antagonismelor consecutive divergențelor lor de interese. Procedînd astfel, el

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
și al progresului în același timp nu ar fi deci decît ecoul ambivalenței funcționării piețelor, în același timp loc de selecție, deci de excluziune, dar și garant al stimulării actorilor economici. În această perspectivă, rolul Statului în sînul națiunii va consta în a evita o polarizare socială excesivă, consecutivă creșterii inegalităților. Dar el nu trebuie să suprime competiția economică, dimpotrivă, căci el este garantul creșterii economice. La această ambivalență se referă Pierre Bourdieu atunci cînd vorbea despre "cele două mîini ale

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
ca primă reacție la dezechilibrul dintre cele două națiuni, mobilitatea persoanelor. Lucrătorii vor părăsi zona săracă și-și vor căuta locuri de muncă în cea bogată; Dacă aceasta nu este posibil, sau nu este suficient, o altă posibilitate, complementară va consta în scăderea costurilor salariale unitare în zona mai puțin performantă. Aceasta va permite atragerea de capitaluri străine și cucerirea de părți din piețele de export. Reținem faptul că pentru a reduce costurile salariale, nu e obligatoriu de redus salariile individuale

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]