KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...244 245 246 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685

torn apă în gură, iar ea înghite supusă, îmi explodează capul, murmură, nu văd nimic, deodată îmi dau seama că nu este o simplă răceală, ci simptomele unei meningite, încerc să îmi amintesc, era ceva legat de ceafă, încearcă să apleci capul, șoptesc eu, îi ating ceafa, iar ea țipă, nu pot, nu pot să îmi mișc deloc capul, eu împietresc de frică, alerg la telefon, repet ca pe o rugăciune numărul Zoharei, numai pe ea mă pot baza, numai ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
îi sorbisem cu sete cuvintele, se apropie de pat și respiră cu dificultate, privirea îi este lipsită de orice expresie, fără emoția aceea spiritualizată care îmi plăcea atât de mult, mâinile ei pipăie cu seriozitate corpul înfierbântat, încearcă să te apleci, îi șoptește ea, apleacă-ți capul fără să miști picioarele, dar Noga țipă, lasă-mă în pace, mă doare, iar Zohara îi dă drumul imediat, îmi este greu să o consult în asemenea condiții, spune ea, ar putea să fie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
cuvintele, se apropie de pat și respiră cu dificultate, privirea îi este lipsită de orice expresie, fără emoția aceea spiritualizată care îmi plăcea atât de mult, mâinile ei pipăie cu seriozitate corpul înfierbântat, încearcă să te apleci, îi șoptește ea, apleacă-ți capul fără să miști picioarele, dar Noga țipă, lasă-mă în pace, mă doare, iar Zohara îi dă drumul imediat, îmi este greu să o consult în asemenea condiții, spune ea, ar putea să fie meningită, având în vedere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
eu, dar mie acest lucru mi se pare complet nerealist, faptul că a existat un bărbat cu părul inelat la ceafă, care m-a iubit îndeajuns de mult, încât să mă lase liberă. Îmi amintesc felul în care s-a aplecat, îngenunchind deasupra coapselor mele, iar eu i-am atins pentru o secundă ceafa, atunci a ridicat ochii spre mine, avea un ochi albastru și altul cenușiu, amândoi erau triști, ce îmi promitea el atunci, ce încerca să îmi spună, suspin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
ei de asfalt inflexibil pălește în fața ochilor ei tineri, plini de o vitalitate aproape enervantă, îmi întorc privirea spre perete, pe el atârnă o fotografie veche, în rama prăfuită eu și Yotam suntem împietriți într-o îmbrățișare brutală, eu mă aplec asupra lui și îi dau o prăjitură, iar el zâmbește, și în spatele nostru e casa aceea veche, sub protecția imaginară a țiglelor roșii, eu spun, poate este adevărat că nu știu să iubesc, dragostea este un lux, numai când totul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
casa pe care ți-o construiesc, încă nu am apucat să studiem tot planul, iar zâmbetul pe care i-l trimit mă însoțește în timp ce pășesc în salonul ei, un zâmbet de fericire, surprins de posibilitatea existenței fericirii. Felicitări, Yael, mă aplec și o îmbrățișez, trupul ei emană un miros umed, un miros de viață și fluide, și sânge, și organe interne moi, femeiești, amintindu-mi de mirosul Zoharei, mirosul care îl învăluie acum pe Udi, ea îmi aruncă o privire obosită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
măcar să îmi curăț viața de vinovăție, dar nu îți dau decât un sfat înșelător, plin de malițiozitate, aceia care spun să nu îngenunchezi sub povara altora, ci să îl privești pe fiecare dintr-un alt colț al tabloului, eu îmi aplec capul și îl scufund cu ochii deschiși, bancuri de coral se ascund în adâncurile căzii, o bogăție fără margini, aș putea să nu îmi mai ridic capul, să îmi boicotez plămânii, să îmi ignor dorința trupului de a simți următoarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
căruia îi place să respire, dar tot restul îmi este permis, iar asta nu se va schimba în nici un fel dacă un bărbat sau altul m-a iubit, m-a părăsit, fiindcă pământul abia simte pașii care îl calcă, fiind aplecat doar asupra celor care se nasc înăuntrul său, asupra viermuirii lavei care fierbe dedesubtul pojghiței subțiri, asupra vibrațiilor ușoare, vechi de milioane de ani, ale uscaturilor dornice să se unească din nou. Înfășurată în prosop, mă apropii de dulap, scot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
câte se pare, da, oftez eu, caută la el în dulap, iar ea trântește ușile cu furie, cum de nu s-a gândit la mine, cum de mi-a făcut una ca asta, se așază pe podea plângând, eu mă aplec asupra ei, dar poate găsim ceva drăguț în dulapul tău, nu se poate ca totul să îți fi rămas deja mic, dar imediat mă întorc la bucătărie, nu am voie să mă apuc acum să o îmbrac sau să îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
ceasul, eu ies pe terasă să fumez o țigară, mă așez lângă balustradă, în ciuda căldurii, de aici voi putea vedea tot ceea ce se întâmplă, voi observa totul cu o clipă înaintea ei. Aud hohote de râs apropiindu-se și mă aplec imediat, iată-le pe Șhira și Meirav, prietenele ei din copilărie, venind cufundate într-o sporovăială veselă, răsuflu ușurată, cel puțin ele vin, dar simt cum mă cuprinde frica în clipa în care le văd trecând prin fața clădirii noastre și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
de naștere, nu o mai necăjiți, dar în curând dispar, poate că nu se duc decât să îi cumpere cadou și se întorc imediat, încerc eu să mă liniștesc, apoi pe stradă se aud din nou voci de copii, mă aplec pentru a vedea mai bine, dar nu sunt decât niște copii micuți, pe care nu îi cunoșteam, deja încep să mă cert cu mine însămi, ce credeai, că o zi de naștere va rezolva problemele? Nu face decât să le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669

de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formației Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simțit un adevărat șoc. M-am aplecat puțin în față, mi-am prins capul în mâini, ținându-l bine de parcă îmi era teamă să nu crape și am rămas așa, nemișcat. Imediat s-a apropiat o stewardesă nemțoaică și m-a întrebat în limba engleză dacă mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
gaură, o deschizătură în pământ. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vânt și ploaie și deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O șopârlă mică, verde se strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei și priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de-a dreptul fără fund. Și apoi întunecimea ei... parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
lună. Nu-i chiar atât de rău, oricum nu insuportabil. S-a oprit în fața unei țâșnitoare și a băut o gură de apă, s-a șters cu o batistă pe care o scosese din buzunarul pantalonilor și apoi s-a aplecat și și-a legat din nou șireturile de la pantofi. — Crezi că eu aș suporta o asemenea viață? — Adică viața în comun? — Da, răspunse Naoko. — Depinde cum iei lucrurile. Sunt o grămadă de nimicuri care te pot deranja: regulamentul căminului, indivizi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
desprins din ochi, i-a alunecat în jos pe obraz și a căzut cu zgomot pe învelitoarea discului. O dată ce prima lacrimă și-a croit drum, restul s-au revărsat nestăvilite. Naoko și-a pus ambele palme pe dușumea, s-a aplecat puțin în față și a început să plângă cu sughițuri, poziția ei aducând cu cea a unei persoane care pare că-și dă duhul vomitând. N-am mai văzut în viața mea pe cineva plângând în halul acesta. Am întins

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
acolo se vedea totul foarte bine. Nori negri de fum se înălțau la vreo trei-patru case mai încolo și erau purtați de vânt spre strada principală. Mirosul de ars se simțea până la noi. — A, e casa lui Sakamoto, spuse Midori aplecându-se peste balustradă. Pe vremuri făceau uși și ferestre, dar s-au lăsat de afaceri. M-am aplecat și eu peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
și erau purtați de vânt spre strada principală. Mirosul de ars se simțea până la noi. — A, e casa lui Sakamoto, spuse Midori aplecându-se peste balustradă. Pe vremuri făceau uși și ferestre, dar s-au lăsat de afaceri. M-am aplecat și eu peste balustradă ca să văd mai bine. O clădire cu două etaje ne împiedica să vedem exact ce se întâmplă, dar se pare că veniseră vreo trei sau patru mașini de pompieri. Doar două dintre ele reușiseră să pătrundă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
trebuie să mă port cu alții, n-am știut ce înseamnă să iubești pe altcineva. A întins mâna după paharul de vin de pe masă, dar n-a făcut decât să-l dea pe jos, vărsând vinul pe covor. M-am aplecat, l-am luat și l-am pus iar pe masă. Am întrebat-o dacă mai vrea să bea. Naoko tăcu o clipă și apoi izbucni în plâns, tremurând toată. Și-a îngropat fața în mâini și a plâns cu sughițuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
capabili să se autodisciplineze. Le-a intrat în cap, de mici, că sunt talentați, au fost admirați, răsfățați și atunci munca li se pare o prostie. Ei exersează o piesă muzicală, să zicem, timp de o săptămână, pe când alții stau aplecați asupra ei trei săptămâni. Profesorilor li se pare că e suficient... și trec la alta. Și tot așa. Ei nu știu ce înseamnă să fii bătut la cap de profesor, le lipsește acel element atât de important în formarea lor - cicăleala. E

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412

minte. Nici eu n-o să uit. Grăbindu-se, cu transpirația curgîndu-i șiroaie pe față, fărĂ să mai stea să se uite la barca ce Înainta Încet, bărbatul ridica sacii cu o mînĂ și Îi arunca. — DĂ-te mai Încolo. Se aplecă și ridică sacul de care stătea rezemat negrul și-l azvîrli peste bord. Negrul se ridică-n capul oaselor și privi barca. — Uite-i, spuse. Barca aproape că se lipise de ei. — E Willie, căpitanul. Cu un echipaj. La pupa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
fă cum Îți zic. — Da’ cine dracu’ te crezi? Întrebă căpitanul Willie Încă o dată. — Bine. Dacă vrei neapărat să știi, sînt unul dintre primii trei oameni importanți din Statele Unite. Și-atunci ce dracu’ cauți În Key West? Celălalt bărbat se aplecă spre căpitan. — E ..., spuse pe un ton menit să impresioneze. — N-am auzit În viața mea de el, răspunse căpitanul Willie. — Ei bine, o s-auzi În curînd, interveni tipul căruia i se spusese „doctore“. Toată lumea din orășelul Ăsta Împuțit o s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
mai au tonic și costă la fel. Mai e doar o ladă. — Chiar că-i o băutură bună. Povestește-mi cum era orașu’ Ăsta pînĂ să-nceapă războiu’. — Frumos. Ca acum, numai că aveai ce mînca. Chelnerul veni și se aplecă peste masă: — Și dacă nu vreau? zise. E responsabilitatea mea. Dacă vrei, du-te și sună la numărul Ăsta. Notează-ți-l. Îl notă. — Cere cu Pepé, i-am spus. — N-am nimic cu el, spuse chelnerul. Dar e vorba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
care stăteam noi. Motocicliști cu căști și costume de piele mișunau În susul și-n josul trecătorii pe motocicletele lor sau, În locurile prea abrupte, mergînd pe lîngă ele și apoi, lăsÎndu-le la marginea trecătorii, se duceau Înspre peșteră, se aplecau și intrau. În timp ce-i urmăream, un motociclist ungur, un tip Înalt pe care Îl știam, ieși din peșteră, Împături niște hîrtii și le Îndesă În portofelul de piele, se duse la motocicleta sa și, Împingînd-o, sparse rîndul catîrilor și brancardierilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
rog, nu m-atinge. Ai inima de gheață și te urăsc. Acum suferea din nou, el, care crezuse că are inima de gheață și că nimic nu-l va mai putea răni vreodată, cu excepția durerii fizice; așezat pe pat, se aplecă În față. — Ridică-mi puloverul. — Nu vreau. Și-l ridică singur la spate și se aplecă din nou. — Uită-te, Maria. Asta nu-i din nici o carte. Nu pot să văd nimic. Nici nu vreau. Pune-ți degetele pe șale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]
care crezuse că are inima de gheață și că nimic nu-l va mai putea răni vreodată, cu excepția durerii fizice; așezat pe pat, se aplecă În față. — Ridică-mi puloverul. — Nu vreau. Și-l ridică singur la spate și se aplecă din nou. — Uită-te, Maria. Asta nu-i din nici o carte. Nu pot să văd nimic. Nici nu vreau. Pune-ți degetele pe șale. Simți cum degetele ei ating gaura aia imensă În care ar fi Încăput o minge de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2087_a_3412]