KorAP: Find »[drukola/base=apuca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...244 245 246 ...1055 >

26,366 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426

comentariu, traseră de funia veche până când pielea de capră care servea drept găleată ieși la suprafață cu apa picurând prin toate părțile. Dar ce se întâmplă după aceea îi lăsă perplecși pe cei de față, căci, în loc să bea, tinerii se apucară să se spele pe față și pe mâini, iar apoi începură să-și spele cu grijă parbrizul mașinii. Nu vă e sete? întrebă în sfârșit Aisha, fără să-și poată ascunde nedumerirea. Oh, nu! Deloc, răspunse șoferul, surâzând. Ne-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
și-i spuse tot în franceză, dar cu un pronunțat accent străin: — Nu te obosi. Oricine ar fi fost, acum sunt deja departe și cel mai bine ar fi să plecăm cât mai repede. Ajută-mă să scot apă! Se apucară să tragă de funie, dar imediat Gacel făcu un pas și întrebă cu naturalețe, cu toate că se vedea clar că face eforturi să-și păstreze calmul: — Vreți să beți? Pilotul îl privi cu coada ochiului și îi răspunse cu vădită acreală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
Asta te va face să înțelegi mai bine situația și în ce măsură prietenul tău a comis un delict de neiertat. — Nu este prietenul meu! protestă vehement celălalt. Nu l-am văzut niciodată. — O mare greșeală din partea ta... - zise tuaregul. Dacă te apuci să traversezi un continent fără să știi ce fel de oameni te vor însoți, poți să ajungi în asemenea situații... Pleci odată sau trimit pe altul? — Plec, plec, se grăbi să răspundă austriacul și apoi se întoarse spre ceilalți ostatici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
se vede cu totul altfel. — Și nu ți s-a părut minunat? — Într-un anumit fel... Se vedea clar că beduinul nu era foarte interesat de subiect, ba chiar ar fi preferat să-l uite cât mai repede, așa încât se apucară să descarce materialul transportat și să-l stivuiască la umbra unei stânci. Când terminară, asudați și gâfâind, se așezară lângă cutii și, după ce băură niște răcoritoare și mâncară o cutie de biscuiți, tuaregul făcu un semn spre elicopter: — Ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
se îngrijoreze, recunoscu nou-venitul. Atât timp cât sunt în viață, există o speranță. — Doar că pe mine nu mă interesează „speranțele“ care se prelungesc mult timp după ce plecăm noi și-l fac pe vreun ziarist ce n-are de lucru să se apuce să pună metodele noastre sub semnul întrebării. Vreau ca toți cei șase să se întoarcă acasă cât mai repede și, dacă se poate, pe propriile lor picioare. Bruno Serafian, căruia toți îi spuneau Mecanicul, cu toate că nimeni din organizație nu știa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
filtre la locul lui, pentru ca apoi, cu o cheie franceză să-l fixeze. — Nu - răspunse zâmbitor. Nu încerc să te sperii. Sau poate că da. Poate că cel mai bun lucru care ți s-ar putea întâmpla este să te apuce cufureala și s-o ștergi de-aici cât mai repede. Și cum vrei s-o șterg? Întotdeauna am depins de organizatori și nu am nici un mijloc de transport. — Nu mă înnebuni! — La ce mi-ar servi o mașină în mijlocul deșertului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
și adăugă: Și pe deasupra mai avem și un binoclu pentru întuneric... - Se înclină și abia atinse cu buzele obrazul maică-sii. - Nu te mai necăji - o rugă. O să trecem noi și peste asta, dar ca să reușim, va trebui să ne apucăm de treabă chiar acum. De îndată se îndreptă spre celălalt capăt al peșterii, unde se aflau ostaticii, și întrebă pe un ton imperativ: Cine e Maurizio Belli? Cel mai tânăr dintre ei abia șopti: — Eu! Vino cu mine! — Unde? — Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
departe. — Doamne ajută! murmură. Dar de îndată ce rosti aceste cuvinte, înțelese că în acel loc, în acel moment și în acele împrejurări, nu Dumnezeu, ci el însuși trebuia să se ajute - așa că, luându-și inima-n dinți, se ridică în picioare, apucă dromaderul de dârlogi și, pentru ca acesta să se scoale și să-l urmeze, sâsâi, așa cum văzuse că făcea tuaregul. Când, jumătate de oră mai târziu, călcă iarăși pe nisip, se simți într-un fel reconfortat, ca și cum finețea și moliciunea lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
Într-un asediu, și operațiunea asta începe să semene cu un asediu, cel care este obligat să înainteze are parte de tot ce-i mai rău în comparație cu ăla care trebuie doar să aștepte. — O să țin cont de asta. Bruno Serafian apucă micul transmițător, își drese glasul de două ori și apoi ordonă, încercând să pară cât mai hotărât și autoritar: — Reluăm marșul! Încet și cu atenție. S-ar putea ca mizerabilii ăștia să aibă arme cu bătaie lungă. La cel mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-l, cei patru bărbați își dădură seama că toate eforturile lor erau condamnate eșecului, așa încât se lăsară să cadă la pământ, asudați, frustrați, însetați și obosiți, uitându-se cum voinicul călăreț îl ajunse din urmă pe bărbatul ce fugea și, apucându-l de un braț, îl saltă ca pe un fulg, făcându-i loc în spatele lui, pentru ca apoi să se întoarcă fără grabă la adăpostul sigur din munți. Când Julio Mendoza îi comunică lui Bruno Serafian vestea proastă că pe fundul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
adevăr că asta înseamnă că i-au omorât și pe ceilalți? Nu știu ce să spun. Sud-africanul se gândi câteva clipe și apoi arătă spre cer, făcând un gest negativ cu mâna: — Mie nu-mi intră-n cap că cineva s-ar apuca să omoare patru persoane în patru locuri diferite și destul de departe unul de altul. Asta chiar că n-o înghit! — Nici eu... - recunoscu armeanul. Dar nu găsesc nici o altă explicație. Și, în fond, ce contează acum deasupra cui zboară vulturii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
câteva secunde mica dună ce se afla la trei metri în spatele ultimului mercenar păru că prinde viață. Suleiman Sayah ieși din nisipul unde stătuse îngropat în tot acest timp și, proptindu-și genunchiul în spatele numărului unsprezece, luat prin surprindere, îl apucă de gât și-i rupse șira spinării fără să-i dea timp nici măcar să scoată un strigăt de alarmă. Cât ai clipi, îi luă arma și munițiile, binoclul de noapte și bidonul cu apă pe jumătate gol și o luă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
de piatră, își studie îndelung interlocutorul și, în cele din urmă, preciză pronunțând foarte apăsat cuvintele: — Ați fi capitulat, și știi asta foarte bine. Fără apă, mâine pe vremea asta n-ați mai putea obliga nici măcar propriile voastre mâini să apuce o armă. — E foarte posibil. — E sigur. Noi, tuaregii, știm mai multe despre efectele setei, și de aceea nu ne face plăcere ca nici măcar cel mai rău dintre dușmanii noștri să sufere ceea ce, fără îndoială, este cea mai groaznică moarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
un minunat bijutier, capabil să creeze strălucitoare giuvaieruri ce i-ar fi adus admirație, bogăție, femei frumoase și respect, dar soarta a vrut să se oprească chiar în pragul acestui tentant viitor. Acum era deja prea târziu ca s-o apuce pe calea cea bună, și știa asta. Luna se ascunse, noaptea deveni și mai neagră, și, pe întuneric, imaginația lui o luă razna, făcându-l să creadă că urletul vântului devenea insuportabil. Singura lui speranță era să vadă vulturii zburând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
Pilotul, care oprise motoarele, și cei doi însoțitori ai săi rămaseră în expectativă. Fără să se grăbească, pe deplin conștient de importanța momentului, Gacel Sayah scoase din teacă un hanger lung și ascuțit de care nu se despărțea niciodată, și apucă mâna dreaptă a prizonierului, ce scoase un profund geamăt de groază. — Nu! aproape că urlă. Nu, te rog! Iartă-mă! Iartă-mă, te implor! Eram foarte obosit și n-am știut ce fac. Călăul său așteptă până când celălalt închise instinctiv

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406

am Început deja să umblu la inteligență; măruntele mofturi, divagațiile, cînd eu orbecăiesc după Începutul unui discurs despre subsoluri. Cotloanele acelea pline de vechituri pe care le ocolești de atîta vreme pentru că, odată pătruns acolo, nu știi de ce să le apuci mai Întîi, că nu e nici o rînduială și te Împresoară de-a valma din toate părțile baloturi de boarfe și mirosuri și urme de mîini. Spuneam că el face parte din altă familie. PÎnă și felul În care se gîndește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
să pătrund În lumea bună? Pe mine nu m-au curtat niciodată bărbații cu situație, În schimb aveam mare trecere În rîndurile Lumpenproletariatului. Flăcăii oacheși de pe basculantă strigau după mine „nebunatico“, zarzavagiii Îmi făceau cu ochiul, băiatul cu Înghețata mă apuca de mînă cînd Îi Întindeam banii, ba unul care vindea loz În plic mi-a spus Într-o zi „Împărăteaso“. Ei bine, pe ăsta nu pot să-l uit. Era În săptămîna cadourilor, În piața Matache, chiar la colț, cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
și continuă să fie marea promisiune, miracolul anilor 80. Te simți măgulit să-i primești În casă, ești uimit și complexat ascultîndu-i, lecturile lor ca și hainele pe care le poartă, limbajul, gesturile sînt atît de diferite de ceea ce ai apucat tu la vîrsta lor. Parcă toți acei ani de studenție petrecuți zi de zi la Biblioteca relațiilor cu străinătatea, cînd ai citit pe nerăsuflate Freud și Nietzsche și Weininger și Marx și toate textele sanscrite În traducerea lui Simenski, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
blocului să ne povestim d-ale noastre că d-acu ne ținem mai mult cu amintirile că n-avem ce mai aștepta de la viitor țde asta nu scap nici În mormînt oare ce zile Îmi rezervă viitorul dacă am să apuc anul 2000 o bătrînă de șaizeci și opt de ani cum am să arăt ce-am să mai simt voi privi din balconul acestui bloc sau poate de la fereastra unui azil focurile de artificii și ce va Însemna pentru mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
capu de treburi, da și io... crezui că turbez nu alta. Mă grăbi să vin la dumneata și cînd să pui cutia cu zahăr pă dulap mi să agață mîneca de coada ibricului, se vărsă și cafeaua și zahărul, tot. Apucă-te, Aneto, și șterge, și spală, ierea izinit dulapul ăla că nu-l mai spălai de la Bobotează. Ale dracu lucrurile cînd nu le bagi În seamă, numa ce te trag de mînecă să le slugărești, zău, doamnă Norico, mă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
clepsidre ce nu mai poate fi răsturnată. Un timp de praf Înaintînd continuu În jos și fără ieșire, depozitîndu-se, crescînd În mine, nemaiîncăpînd - neputința evacuării, neputința nașterii - un plod moare lent În viscerele Înfundate și gura care se cască să apuce aerul Înghite cu nesaț doza letală strecurată perfid În lingurița de viață. Într-o dimineață de iunie betoniera e scheletul unui animal preistoric. Zidurile, schelăria, turnurile metalice, șinele, treptele Înguste, jgheaburile de tablă, totul pare o alcătuire de oase calcinate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
cei zece cincisprezece ani pe care ni-i rezervă poate viitorul) ...da ce-ti spui io dumitale toate astea că tot n-ai d-un să știi cum trăia lumea p-atunci, că nici tramvaiu cu cai nu l-ai apucat dă te suiai și coborai din mers și nu să Înghesuia oamenii să le iasă sufletu ca acu — Aveți dreptate, nu l-am apucat, mi-a povestit mama. În schimb Îmi amintesc de trăsuri, aveam vreo șapte, opt ani cînd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
un să știi cum trăia lumea p-atunci, că nici tramvaiu cu cai nu l-ai apucat dă te suiai și coborai din mers și nu să Înghesuia oamenii să le iasă sufletu ca acu — Aveți dreptate, nu l-am apucat, mi-a povestit mama. În schimb Îmi amintesc de trăsuri, aveam vreo șapte, opt ani cînd mergeam cu familia la hipodrom la curse, Îmi plăcea grozav să stau pe bancheta Îngustă din spatele birjarului, făcută parcă special pentru copii, să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
cîte ori mă las prinsă În meandrele unui vers Încercând să-i descui capcanele, mă trezește acea atît de terestră Înțelepciune populară care strivește nepăsătoare micul meu castel de nisip cu talpa ei lată... mofturi, fetițo, mofturi! Viața e ceea ce apuci, ceea ce calci, ceea ce muști, ceea ce scuipi, viața e În mîinile și picioarele tale, În dinții și-n burta ta - restul e vînare de vînt! Cum să mai fii poet; dar ai fost vreodată cu adevărat? CÎnd sacrificai bucuroasă un cenaclu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
asta? Recuzita oratoriei politice e plină de termeni sacri, cum spui, care ascund de fapt cu totul alte intenții și totuși, vezi bine, pentru fiecare din noi, În adîncul ființei noastre, aceste noțiuni Își păstrează sensurile inițiale așa cum le-am apucat din bătrîni. — Aparent. Tocmai aici e perfidia. Nu ai văzut că nici mata nu-mi acorzi creditul cuvenit, pentru că de fapt consideri tot ce Încerc să-ți demonstrez o simplă pălăvrăgeală retorică, susținută cu un patos excesiv pentru că insul În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]