KorAP: Find »[drukola/base=italian & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...244 245 246 ...248 >

6,186 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

și Începutul anilor ’30, problema nucleară nu stârnea pasiuni În Europa. Era prea abstractă. Numai britanicii și (În mod oficial) francezii aveau arme nucleare, iar dintre ceilalți nimeni nu Încerca să se Înarmeze, cu excepția unei minorități din clasa politică vest-germană. Italienii, danezii și olandezii se arătau ocazional neliniștiți de prezența bazelor militare americane pe teritoriul lor, care i-ar fi pus În pericol În eventualitatea unui război. Dar armele care suscitau Îngrijorare aparțineau superputerilor, iar europenii au conchis, pe bună dreptate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
idee nouă: primele demersuri de la Roma pentru a atenua sărăcia și deznădejdea Sudului au fost Întreprinse la Începutul secolului XX de guvernele reformiste ale lui Giovanni Giolitti. Dar eforturile anterioare nu se soldaseră cu succese și singura soluție pentru necazurile italienilor din sud rămânea (aceeași Încă de la apariția Italiei moderne) emigrația. Însă Cassa reprezenta o mobilizare de resurse mult mai amplă decât orice plan anterior și avea mai multe șanse de reușită, fiindcă se acorda perfect cu mecanismele politice de bază

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
creștin-democrat sau un reprezentant În parlamanetul național era ales și reales pentru că promitea electrificare, apă curentă, credite rurale, străzi, școli, fabrici și locuri de muncă - și, cum partidul lui avea monopolul puterii, avea posibilitatea să se țină de cuvânt. Creștin-democrații italieni semănau În multe privințe cu partidele similare din Germania federală, Olanda și Belgia. Nu aveau bagaj ideologic. Desigur, De Gasperi și urmașii lui se Întâlneau regulat cu autoritățile papale și aveau grijă să nu propună sau să sprijine proiecte legislative

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și național. Fiecare organism social, de la sindicate la cluburile sportive, se declina În variantele creștin-democrat, socialist, comunist, republican și liberal. Din punctul de vedere al „Omului Economic”, sistemul avea pierderi imense și contraria inițiativa privată și eficiența fiscală. „Miracolul economic” italian s-a produs, cum vom vedea, mai degrabă În ciuda sistemului decât datorită lui. și totuși, stabilitatea politică a Italiei postbelice a fost condiția crucială pentru progresul economic al țării și transformarea socială care i-a urmat. Iar acea stabilitate se

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
politica socială. În acest mod, creștin-democrații și-au creat o bază multiregională și multiconfesională În politica germană. Ei se puteau baza pe voturi provenite atât de la sate, cât și de la orașe, atât de la patroni, cât și de la muncitori. În vreme ce creștin-democrații italieni colonizaseră statul, În Germania, UCD a colonizat atribuțiile statului. În politica economică, În protecția și serviciile sociale și În special În subiectul Încă delicat al diviziunii Est-Vest și al numărului mare de germani exilați, UCD era ferm pe poziții ca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și de Vest. În afară de mult mai vechea colonie din Québec și câteva insule din Caraibe, Africa de Nord (Algeria În special) era singura colonie franceză În care europenii se așezaseră În număr mare. Dar mulți dintre aceștia nu erau francezi, ci spanioli, italieni, greci sau de alte naționalități. Chiar și un algerian tipic francez ca Albert Camus era parte spaniol, parte francez, iar strămoșii lui de origine franceză sosiseră foarte recent În Algeria. Franța nu avusese de multă vreme un excedent de populație

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-lea a creat cu adevărat o societate postagrară 4. Pe parcursul următorilor treizeci de ani, numeroși europeni au abandonat pământul și și-au găsit slujbe În orașe, cele mai mari schimbări petrecându-se În anii ’60. În 1977, doar 16% din italienii ocupați lucrau pământul; În regiunea Emilia-Romagna din nord-est, cota populației active ocupate În agricultură a scăzut precipitat, de la 52% În 1951 la doar 20% În 1971. În Austria, cifra la nivel național scăzuse la 12%, În Franța la 9,7

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
salariile celor rămași În urmă și pământul aflat la dispoziția lor au crescut. O a doua soluție adoptată de migranți era mutarea dintr-o țară europeană În alta. Emigrația europeană, desigur, nu era nimic nou. Dar cei cincisprezece milioane de italieni care și-au părăsit țara Între 1870 și 1926 au plecat aproape fără excepție peste ocean: În Statele Unite sau Argentina. Este valabil și pentru milioanele de greci, polonezi, evrei și alții care au emigrat În aceiași ani, sau scandinavii, germanii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Iugoslaviei. Impactul demografic al acestor transferuri de populație a fost semnificativ. Deși imigranții erau oficial „temporari”, ei și-au părăsit casele definitiv. Ei nu se vor Întoarce decât eventual peste mulți ani, pentru a se pensiona. șapte milioane de italieni și-au părăsit țara Între 1945 și 1970. În anii ’50-’70, un sfert din Întreaga forță de muncă din Grecia a plecat pentru a găsi de lucru În străinătate: În perioada de vârf a emigrației, la mijlocul anilor ’60, 117

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
portugheză Sabugal, din nordul rural, populația locală a scăzut, sub impactul emigrației, de la 43.513 persoane În 1950 la doar 19.174 treizeci de ani mai târziu. Avantajul economic al țării „importatoare” a fost considerabil. În 1964, muncitorii străini (majoritatea italieni) constituiau un sfert din forța de muncă a Elveției, al cărei comerț turistic depindea substanțial de sezonierii ieftini - ușor de angajat, ușor de concediat. În Germania de Vest, În anul de vârf 1973, se găseau 2,8 milioane de lucrători

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
origine. Situația lor semăna cu cea a unui personaj caricaturizat subtil În filmul lui Franco Brusati Pane e cioccolata (1973): chelnerul italian disperat din orașul elvețian Lucerna. În 1973, numai În Germania de Vest trăiau aproape jumătate de milion de italieni, 535.000 de iugoslavi și 605.000 de turci 10. Germanii - ca și elvețienii, francezii, belgienii sau britanicii - nu au sărit În sus de bucurie când toți acești străini au erupt subit pe teritoriul lor. Experiența vieții printre atât de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care și-au găsit de lucru la nord de Alpi. Dacă proprietăresele britanice nu mai puteau pune afișe de tipul „Interzis accesul negrilor, irlandezilor și câinilor”, În parcurile elvețiene au mai existat ani buni inscripții ce interziceau accesul „câinilor și italienilor”. În nordul Europei, lucrătorii și alți rezidenți străini erau menținuți deliberat Într-o situație precară. Guvernul olandez a Încurajat muncitorii din Spania, Iugoslavia, Italia (și mai târziu Turcia, Maroc și Surinam) să vină să lucreze În industria textilă, minerit și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
deceniu din 1950 până În 1980. De la 2 milioane și un sfert de vehicule În 1950, posesia de mașini În Marea Britanie s-a ridicat la 8 milioane În 1964 și a atins cifra de 11,5 milioane la sfârșitul anilor ’60. Italienii, care dețineau doar 270.000 de automobile particulare În momentul izbucnirii războiului și 342.000 În 1950 (mai puține decât numărul mașinilor din Londra și suburbii), aveau 2 milioane de vehicule În 1960, 5 milioane și jumătate În 1965, peste

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aceeași experiență și o cultură vizuală comună. A fi „francez”, „german” sau „olandez” era acum ceva modelat mai puțin de educația primară sau festivitățile publice decât de Înțelegerea țării așa cum se desprindea ea din imaginile ce pătrundeau În fiecare casă. „Italienii” - din păcate sau din fericire - au fost modelați mai mult de experiența comună a vizionării de sport sau varietăți pe RAI decât de un secol de guvernare națională unificată. Mai presus de toate, televiziunea a adus politica națională În căminele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
părți ale Europei, dar, mai devreme sau mai târziu, au coborât peste tot. Mersul la cinema a ținut mai mult În Europa mediteraneană - În special În Italia, unde nivelurile de audiență au rămas constante până la mijlocul anilor ’70. Dar atunci italienii nu numai că mergeau la film regulat (de obicei săptămânal), ci erau și mari producători de film: În Roma de la mijlocul deceniului al șaselea, industria filmului era al doilea mare angajator după industria construcțiilor, făcând nu numai filme clasice ale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lungă și costisitoare În SUA: doar cei bogați (și nu mulți dintre ei); câțiva sindicaliști aleși pe sprânceană, trimiși la schimb de experiență cu bani din fondurile Marshall; câteva mii de studenți cu bursă - și o seamă de greci și italieni care emigraseră În America după 1900 și au revenit În Sicilia sau În insulele grecești la vârste Înaintate. Adeseori est-europenii aveau mai multe legături cu SUA decât vesticii, Întrucât numeroși polonezi sau unguri aveau prieteni sau rude plecate În America

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
readucă Biserica pe scena politică. Îmbrățișând deschis o politică reacționară, de la legăturile strânse cu Mussolini la entuziasmul pentru dictatorii catolici din Spania și Portugalia, papalitatea a menținut sub Pacelli o linie fermă și În politica internă a țărilor democratice. Catolicii italieni, În special, au fost lămuriți că e o impietate să votezi Împotriva creștin-democraților; În țări relativ liberale precum Belgia sau Olanda, instituția catolică locală avea instrucțiuni stricte să mobilizeze votul credincioșilor exclusiv În favoarea partidelor catolice. Abia la nouă ani de la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Pierre Billard - și-au propus să reinventeze arta cinematografică În Franța: mai Întâi În teorie, apoi În practică. Partea teoretică, schițată În noua revistă Cahiers du cinéma, se axa pe ideea regizorului ca „autor”: Alfred Hitchcock, Howard Hawks sau neorealiștii italieni erau de admirat pentru „autonomia” lor, pentru felul În care Își puneau „semnătura” chiar și pe filmele turnate În studiouri. Din același motiv, noul val francez elogia filmele (pe atunci căzute În uitare) ale unei generații mai vechi de regizori

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
francez: sofisticat, aluziv, spiritual, dezabuzat, matur și european. Filmele italiene din aceeași perioadă, deși distribuite pe scară largă, nu au avut același impact. Producțiile cele mai reușite exploatau cam prea fățiș noua imagine bogată și „sexy” a Italiei și a italienilor - bazată de multe ori pe calitățile fizice ale Sophiei Loren sau pe roluri comice de desfrânat cinic atribuite lui Marcello Mastroianni, ca În Divorzio all’italiana (Divorț În stil italian, 1961) sau Matrimonio all’italiana (Căsătorie În stil italian, 1964

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Eclipsa, 1962) și Il Deserto rosso (Deșertul roșu, 1964), toate cu Monica Vitti, realismul sever și personajele amare, cinice, raționale anticipează universul pustiu și detașat al artei de la sfârșitul anilor ’60, perfect ilustrat de același Antonioni În Blow-Up (1966). Filmului italian Îi lipsea intelectualismul seducător al filmului francez (sau suedez), dar ce aveau toate În comun - și din abundență - era stilul. Acest stil - un amestec În proporții variabile de siguranță artistică, ambiție intelectuală și spirit cultivat - era factorul care singulariza scena

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Tendințele vestimentare ale marelui public nu mai erau dictate exclusiv de sus. Europa continua să fie capitala stilului și eleganței, dar viitorul părea să fie unul al tendințelor eclectice, inclusiv adaptări ale prototipurilor americane sau chiar asiatice (lucru la care italienii excelau). În vestimentație, la fel ca și În idei, Parisul a dominat scena europeană Încă o vreme. Dar viitorul era În altă parte. La reuniunea Congresului pentru Libertatea Culturii din martie 1955 de la Milano, Raymond Aron a propus ca subiect

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
eșecului; György Lukács, gânditorul comunist maghiar care a propus, În scrierile sale din anii ’20, o alternativă la interpretările comuniste oficiale ale istoriei și literaturii, fiind apoi forțat să le abjure; și mai ales Antonio Gramsci, cofondator al Partidului Comunist Italian și autor al unei serii de lucrări strălucite, nepublicate, despre politica revoluționară și istoria Italiei, scrise În Închisorile fasciste unde a zăcut din 1926 până În aprilie 1937, când a murit la 46 de ani. De-a lungul anilor ’60, toți

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
spre Nord În prima jumătate a deceniului crease În Milano, Torino și alte orașe industriale din Nord o cerere de transport, servicii, educație și mai ales de locuințe căreia guvernele nu au reușit niciodată să-i facă față. „Miracolul economic” italian s-a produs mai târziu decât În alte părți, iar tranziția de la o societate agrară a fost mai abruptă. În consecință, neplăcerile primului val de industrializare s-au suprapus și ciocnit cu șocul modernității. Forța de muncă necalificată și semicalificată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În cuvintele criticilor săi, „obiectiv reacționar”. Iar

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Milano. Opt luni mai târziu, după ce conflictul de la Pirelli fusese soluționat și greva luase sfârșit, Banca Agricolă din Piazza Fontana din Milano a fost aruncată În aer. Începuse deja „strategia tensiunii”, care avea să caracterizeze Întunecații ani ’70. Dacă radicalii italieni din anii ’60 puteau fi acuzați că uitau prin ce trecuse Italia, În Germania Occidentală lucrurile stăteau exact invers. Până În 1961, generația postbelică a Învățat că vinovat de război și de Înfrângere era nazismul, Însă aspectele lui cu adevărat monstruoase

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]