KorAP: Find »[drukola/base=poetă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...244 245 246 ...299 >

7,468 matches

Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843

Un Descântec de ploaie, mostră antologică în notă patetic-jucăușă, ține de mentalul întâiei tinereți; nici un pic de sfială erotică, nimic vaporos ori încifrat, dimpotrivă o exhibare francă a farmecelor vârstei; nimic din angelismul petrarchist ori eminescian. Orchestrare în totul ingenioasă! Poeta se adresează sieși; propoziția "Sunt cea mai frumoasă femeie" (devenită refren), de cinci ori repetată, acreditează ideea de descântec, de magie albă, în așteptarea Zburătorului: Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile Înnebunitele ploi și ploile calme, Ploile feciorelnice și ploile

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Ana Blandiana Somnul din somn (1977), apanaj al nocturnului, e plutire spre neant, levitație, preludiu la stingerea într-un "septembrie, / într-o livadă". Terorizați, vecinii "visează că dorm în somnul din somn". Dar, cu toate stereotipurile tragice (nu puține) confesiunile poetei nu sugerează dramatic prăbușirea; altfel spus, tristețea sa, comunicată apăsat, e cea a condiției umane în totul, fenomen normal, ineluctabil, de unde ca la Sadoveanu transferul într-o mâhnire calmă, inclusiv un fel de poeticitate a neliniștii care finalmente se dezagregă

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
văd" (Intoleranță). Program estetic amintind de clasicul clare et distincte percipere al retoricii lui Quintilian, dar și de Racine, citat în legătură cu binomul austeritate și naivitate (naiv în sensul de nativus, originar, înnăscut). Într-un interviu din 1980, Blaga, pe care poeta nu-l văzuse niciodată, era declarat model, admirat pentru sobrietate: "Este poetul de la care am învățat că într-un poem o metaforă înseamnă mai mult decât două metafore. Este profesorul meu de economie a mijloacelor artistice" (Constantin Coroiu, Dialoguri literare

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Anei Blandiana își exercită seducțiile orizontul vizibil, cu modulații de anotimpuri, și orizontul abisal (cu altă distribuție de voci și sunete) determinând o cunoaștere vizionară. Natura e un datum. Orientarea spre ea ține de caracterul răsăritean al ființei noastre comunitare. Poeta Cu fața spre munți, modelată structural de mitologia spațiului, veghează lângă arbori și ape atentă la "graiul plantelor", de unde un sistem de metafore deschis înconjurimii, "pomi verzi", "vântul galben", "berzele neduse", plopi și paltini, păsări și fluturi, ploi, ninsori și

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Somnul din somn bunăoară Satul întreg, Satul în care mă-ntorc, Sat ori din cicluri următoare, Ochiul de greier (1981), Stea de pradă (1985) și celelalte, introducând in illo loco, în "țara frunzelor fragede", probează cât de adânc înfiptă este poeta în humusul ancestral; aspect ca și neobservat până acum. Tentacule fine duc afectiv în Țara părinților, însă în țara lor "se ajunge întotdeauna târziu". Clare, sentimentele exclud declarativismul grandilocvent; nici alămuri și nici tobe patriotarde. "O țară e făcută și

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
bine și de cald e-acasă, Când unul altuia ne suntem țară Pe de altă parte, abundă întrebări generalizatoare (Cine suntem?) și răspunsuri (O suită de interviuri, selecție datată 2001 și intitulată Cine sunt eu? edifică multiplu). În postură de poetă a condiției umane în integralitate, o Ana Blandiana cogitativă se abandonează relativismului universal; lirismul cedează pasul lucidității. Ia naștere o stilizare aforistică, uneori frizând paradoxul: Nici un răspuns nu se naște / Decât când nimeni nu mai are nevoie de el (Contratimp

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
poate exista în afară (Sufletul). Iubire, spaimă de singurătate, / Zeitate ambiguă / Îngropată până la brâu în pământ (Iubire). În urmă, un șir de părinți necunoscuți, / În față, un șir de fii necunoscuți, / Ce știm? Pe cine cunoaștem? (Nordul). Eul mobil al poetei balansează între o trăire meta-rațională, eruptivă, pasională, și o luciditate transtemporală; legănare continuă între memoria trecutului, cu mecanismele ei, și proiecție în cântul eliberator. O poetică a reveriei, o nobilă formă de umanism activ își aliază rigorile conștiinței morale. O

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
cu un lat de mână este Ca brațul tău stâng. Tâmpla ta de argint strâmbă este Asemenea icoanelor vechi, Ieronim, Tâmpla mea cu desene frumoase Strâmbă începe să fie și ea Și țeapănă-n oasele roase. În strategia vizuală a poetei acționează pluriform mirajul, însă nu în direcția sublimităților; aproapele și departele întristează, deopotrivă, atât în Apa morților, în Asemenea ielelor, cât și în alte priveliști. La Sadoveanu, fenomenul reveriei treze era definit astfel: "Mirajul acesta al depărtărilor în bărăganuri are

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
aprehensiuni, nimeni necunoscând Calea. Totuși, Țara lui Ieronim e "țară sfântă". Deasupră-i: "un cer cu îngeri și cu păsări și cu sfinți". La picioarele unei nimfe (în Inima reginei), întristatul Ieronim cu un umăr de-argint "plânge cu plâns curat". Poeta însăși își urmează plânsul. Fantome împresoară; o Doamnă pasăre are "bot de pasăre / și picioare de copil"; în odaie intră un "ochi de gheață", motiv de descântec (Talismanul). Până și în Eden, moartea e inevitabilă: "Cu blânda regină în față

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
1976, trimite la grecescul holocaust (kaiein = ardere), referire biblică la practica sacrificială la ebrei și nu numai. Lui Avraam i s-a poruncit să nu-și sacrifice fiul, ci să aducă spre ardere-de-tot un berbec (Facerea, XX, 2). Prin ardere-de-tot, poeta vizează sensul derivat: acela de jertfire-de-sine. Existența în totul e zbatere perenă între "duhul lumii vii și al celei moarte" ( Urci încet purtat de roata), cursă stereotipă de la iluzie la obstacol. Când "sufletul desprins de trup" și "capul desprins de

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
cel mult un gest, o privire tandră: "Sora mea de dincolo / Se mai vede doar cum pleacă / Pe calul ei năzdrăvan / Împușcat acum un an..." În fond, Linia vieții (1982), linie ambiguă, coexistă cu moartea. Natura însăși, precară în spovedaniile poetei, spectacol peren de alternanțe, nu estompează tragicul cum se întâmplă la Eminescu, la Sadoveanu, la alții. Introspectivă, totdeauna gânditoare, retrasă într-o subzonă de penumbre, în preajma Ilenei Mălăncioiu adulmecă moartea, fâlfâie păsări de noapte nevăzute, se închid obloane; anotimpurile repetă

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Totdeauna axat pe contrasensuri, Cioran înțelegea să resemantizeze conceptul de moarte: "Acumulând întruna mistere găunoase și monopolizând nonsensul, viața inspiră mai multă spaimă decât moartea; de fapt ea este marele Necunoscut" (Eseuri, Buc., 1988, p. 11). Trebuie "să plângi", crede poeta, să fii pregătit de orice, de îndată ce întrezărești impactul (Din nou). Recluziunea în Eul agitat e tortură, așteptare mizeră Exil factice: "Exilată în țara din creierul meu / Unde nu e nici iarnă, nici primăvară. / Ci numai timpul în care mi-e

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
tortură, așteptare mizeră Exil factice: "Exilată în țara din creierul meu / Unde nu e nici iarnă, nici primăvară. / Ci numai timpul în care mi-e dat să visez / Mi s-a făcut dor de țara de-afară". Efigie esențială La poeta Arderii de tot, gravitatea e un dat funciar, structural, dimensiune personală imuabilă, de unde o izbitoare succesiune de re-începuturi, vizibile de la un volum la altul. Solitudine, Plâns, Moarte, în agregări psihice neistovite, traduc, îmbinate, sentimentul tragic al Eului anxios, Eu programat

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Frecventului Coșmar îi urmează o Melancolie rece, nordică, prelungă: "Melancolia coboară încet / Dintr-un cer de metal / în care Dumnezeu șade singur pe tronul lui..." Din trecut răzbat mărturii de luat în seamă; i se adresează Antigona, Crimhilda, Isolda; o dată poeta se simte Ondină; altă dată trimite precum Ion Vinea și Cezar Baltag la biblicul Absalom. În cele din urmă, dimensiunea sa particularizantă nu ține de paradigma funerară, de vreo mistică a morții, ci de calitatea artei, de ceea ce ea înțelege

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
valorificarea expresivă a articulațiilor și interstițiilor, de instrumentația metaforică, de dicțiunea sobră, de frenezia și tensiunea sentimentelor care își caută sunetul. Dincolo de tristețea multiformă subzistă, în filigran, o naturală dragoste de viață. Contribuie la o mai relevantă apropiere de remarcabila poetă (consecventă crezului său estetic și etic) punctele de vedere formulate nu de mult în dialogul cu Daniel Cristea Enache. Substanța lor se află în Recursul la memorie (2003). LEONID DIMOV JOCUL DE-A VISUL CONTROLAT Împrejurări potrivnice, nu puține, au

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
atât de numeroșii confrați de astăzi. Fragmentele de proză poematică (intercalate în volumele esențiale) relevă virtuți de comentator estet; textele de aspect eseistic, frecvent apărute în România literară, întregesc imaginea unui "poet de duminică". PASIONALITATE ȘI FRANCHEȚE CAROLINA ILICA Debutul poetei, cu Neîmblânzită ca o stea lactee (1974), fusese un moment editorial fast; rarisime sunt cazurile în care cineva intră în poezie fără ezitări, fără tatonări; rarisime, de asemenea, cele fără denivelări calitative de la un volum la altul (13 titluri în

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Neîmblânzită ca o stea lactee (1974), fusese un moment editorial fast; rarisime sunt cazurile în care cineva intră în poezie fără ezitări, fără tatonări; rarisime, de asemenea, cele fără denivelări calitative de la un volum la altul (13 titluri în totul). Poetă născută, nu făcută, Carolina Ilica, în special cea din Tirania visului (I 1982; II 1985; III 1993), continuând cu Scară la cer (1997), cu Sonete imperfecte (2000) și celelalte, dispune de o certă siguranță a dicțiunii, încât dincolo de teme și

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
nici bărbat și nici femeie, / Măcar o dată pot să mă închipui?" Între grațios și trufie se desenează silueta din remarcabilul poem Trestia unul dintre cele mai caracteristice stilului său de alternanțe. Suplă ca "o trestie la mal", linia morală a poetei rezultă din analogii cu aceasta: "Știu să mă legăn, să șoptesc și să fluier. / Udă mereu la picioare (...) mă sui / Pe scara mea de noduri, în cer // Iar când mă uit în jos / în ude oglinzi / îmi strevăd slăbiciunile. / Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
deschid porți sublimului; gândul însuși e "o dâră de sânge cald". Nopți de mătase (în Presimțiri de toamnă) refuză melancoliile, stările depresive: "Stele puternice se aprind și se sting: / Precum răsuflarea bărbatului tânăr..." POETICITATEA VISULUI. Cu tripticul Tirania Visului, disponibilitățile poetei ating cote maxime. Motive de vis? Orice moment al realului care transcende în ficțiune e, de când lumea, sursă de aventură poetică. Pe mari întinderi efuziunile lirice eminesciene sfârșesc în vis; meditativul Rilke se simte "încoronat de vis..." Oniricul Leonid Dimov

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
de când lumea, sursă de aventură poetică. Pe mari întinderi efuziunile lirice eminesciene sfârșesc în vis; meditativul Rilke se simte "încoronat de vis..." Oniricul Leonid Dimov semnează o Carte de vise. În primul volum al tripticului frapează un procedeu fără precedent: poeta "povestește" în câte o eboșă-pre-text un vis în liniile lui mari; de la astfel de relatări (amestec de proză și vers) se trece la textul poetic propriu-zis. Pe pagina din stânga figurează motivul în stadiul pregătirii de atelier; pe cea din dreapta, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
din stânga figurează motivul în stadiul pregătirii de atelier; pe cea din dreapta, cu același titlu, ni se oferă poemul elaborat, de unde: Ofelia Ofelia, Deasupra stele Deasupra stele, Ploi de toamnă Ploi de toamnă; și așa mai departe. În dublete ca acestea, poeta, tălmăcitoare a propriilor ei vise, decantează și propune sensuri; oniricul acesta diurn cu interstiții de jurnal intim (oniric diferit de gravele visuri philippidiene "în vuietul vremii") ține de imaginarul cuiva la care primează tensiunea secundei. Dacă în genere visul de

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
prin Vorbă, prin Vis; spațiul memoriei devine "un Muzeu-de-Amintiri; o colecție "Unică". Un pod și o apă invită la fantazare: "Ce mai decor pentru doi oameni tineri Ce niciodată nu s-au atins!" Nici haos, nici coșmar, nici lamentații. Mitologia poetei exclude disimetriile; melancolia n-o paralizează. Urmând codul existențial inexorabil, viață și moarte se întrepătrund: "Din foc și din gheață-i făcută / Viața ta. Viață dublă". Într-un Ephemeris acționează consolator o filozofie multimilenară: Stau pe mal; lângă râu. Număr

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
Turchiz cu negru. Sunt șapte pe umărul unei singure flori. Trec zilele, strig, și-mi aduc brusc aminte Vorbele mamei: "Nu zilele trec, Ci zilele noastre!" Natura eternă exorcizează. O ploaie estivală face să întinerească frunza, iarba și "verdele ochilor" poetei. Lacul, Râul, Muntele, Un sat din Ardeal, câte un Colind, câte o întâlnire cu îngeri cheamă la purificare. În câteva cuvinte, fondul liric al Carolinei Ilica are rădăcini în poezia aurorală a vechilor arcadieni; prezidează în viziunile sale consonanțe de

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
sonetele Carolinei Ilinca se înscriu într-un continuum liric nostalgic, tandru, amintitor de Eminescu, insistând pe magic și grație. Cu accente păstrând dimensiunea durativă a vocilor de altădată, autoarea Sonetelor imperfecte se instalează imaginar într-un trecut-prezent: timp transparentizat! Că poeta și-a rotunjit dintru început o mitologie personală, se observă de la primele pagini; dedându-se cu voluptate auscultării înaintașilor ("auscultare" în modul lui Nietzsche), ea intră în rezonanță cu un trecut esențializat, cu reverberații fascinante. Uneori trebuie să stăm în loc

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
aliaj de percepții fine, de freamăt și adeziune la miracolele naturii, de reflexivitate subtilă, tonică, la nivelul unei feminități conștiente de sine. Sute de voci ale altor poeți se constituie, cu timpul, într-un fundal coral. Autoarea Sonetelor imperfecte e poetă de prim-plan. Recitativul său solistic e dintre acelea care nu se uită. DRAGOSTE LA PREZENTUL ETERN. Nimeni nu cunoaște momentul în care se vor fi ivit scriptic cele dintâi chemări erotice din perspectivă feminină. Se citează numele ardentei Sappho

[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]