KorAP: Find »[drukola/base=artistă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...245 246 247 ...251 >

6,258 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

terminologia studiilor culturale, „împrumuturile” din istoria artei sunt practici opoziționale care rezistă forțelor social-politice dominante. Reconfigurările trupului artistei se asamblează și în cheie feministă, deoarece idealurile estetice construite de lumea masculină în legătură cu feminitatea sunt respinse. De pildă, în „Self-Hybridations” (1998-2002Ă, artista parafrazează și grefează canoanele frumuseții clasice pe propriul chip; inspirată de transformările corporale din cultura indienilor mayași și olmeci, precum strabismul sau elongațiile de craniu, dorește să scoată la iveală monstruosul artificial, de tip Frankenstein, mai degrabă decât frumosul „natural

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
multiculturalăă distanța nu mai e una uriașă. Eterogenitatea modelelor estetice și diversitatea culturală sunt scoase la iveală în contextul multiculturalismului și al revoltei împotriva imperialismului cultural-artistic: chipul său european este hibridat cu caracteristici faciale precolumbiene și africane. Identitatea avatarică a artistei, multiplă și maleabilă, este deja un simptom al alterității. Etalând o lume a carnavalului pestriț prin care se transgresează limitele normalității, în care grotescul este norma și monstruozitatea este firescul, „arta carnală” desființează barierele dintre frumos și urât, real și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
interacționează cu vizitatorii ambientului virtual („Face à face”, 2000Ă, în timp ce Orlan creează „L’Art charnel”. Sintagma este inventată în 1990, ca o contrapoziție la body art, aceasta din urmă fiind considerată o artă a suferinței și a purificării în viziunea artistei, întâlnită în special la acționiștii vienezi din anii ’60. Spre deosebire de pildă de performanțele lui Chris Burden, în care artistul a cerut unui prieten să-l împuște în braț („Shoot”, 1971Ă sau ale Ginei Pane, artista care își mutilează corpul în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și a purificării în viziunea artistei, întâlnită în special la acționiștii vienezi din anii ’60. Spre deosebire de pildă de performanțele lui Chris Burden, în care artistul a cerut unui prieten să-l împuște în braț („Shoot”, 1971Ă sau ale Ginei Pane, artista care își mutilează corpul în sensul socializării unui ritual simbolic („Azione sentimentale”, 1973Ă, Orlan nu urmărește salvarea spiritualizată prin durere. Performările sale sunt autoportrete vii, mutante, desfigurări ale feței în scopul refigurării: se trece de la chirurgia estetică la „estetica chirurgiei

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Orlan nu urmărește salvarea spiritualizată prin durere. Performările sale sunt autoportrete vii, mutante, desfigurări ale feței în scopul refigurării: se trece de la chirurgia estetică la „estetica chirurgiei”. Arta sa se identifică, nu doar cu o imagine, ci cu propriul chip: artista își programează transformarea deopotrivă pe corp și în imagine, prin chirurgie cosmetică și prin vizualul electronic. Așadar, își creează un corp fantomatic și fantasmatic, un asamblaj de o materialitate fluidă între elementul organic și tehnologia medicală și imaginală. Creațiile artistice

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
chirurgilor plasticieni care produc artă, cu ajutorul laserului, din „pânza de carne”, dar și produse ale tehnoculturii prin care identitatea își relevă alteritatea. Acești chirurgi plastici creează conform unui model iconic computerizat care sintetizează trăsăturile faciale ale câtorva capodopere renascentiste. Astfel, artista își plasează propriul corp în centrul actului artistic, un atelier de creație sau un mediu artistic, un corp deteritorializat, deopotrivă obiect artistic, imagine și subiect. De la manipularea trupului fizic prin chirurgia cosmetică la manipularea imaginii digitale, suportul construirii operei de

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
făcute din propriul sânge și tehnologia digitală. Doctorul, fotograful și videograful poartă haine cu înfățișare religioasă, iar ceasurile de perete indică timpii diferiți specifici zonelor în care performanța este receptată. Mitologia și ideologia se întâlnesc, împreunându-și simbolurile și iconurile. Artista mizează pe actul alegerii, pe împotrivirea la presiunea socială care obligă femeia să se înfrumusețeze în mod artificial și alterează scopul însuși al chirurgiei cosmetice. Arta sa se îndreaptă împotriva legilor divine, ale naturii sau ale societății, ca o „blasfemie

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
cosmetice. Arta sa se îndreaptă împotriva legilor divine, ale naturii sau ale societății, ca o „blasfemie” și ca o atitudine neconfortabilă pentru diferite categorii ale privirii, în special cele instituționalizate, canonizate și istoricizate. Pe de altă parte, performările imaginale ale artistei Orlan se întâlnesc cu performările corporale ale lui Stelarc (vezi primul capitolă: chirurgia cosmetică și restilizarea feței sunt, precum implantul sau proteza la artistul australian, modalități de modificare funcțională și de augmentare a corpului, dar și de estetizare a acestuia

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
celebrării corporale: de la revolta socială și strategiile opoziționale ale rezistenței la ontologia și antropologia cibernetice. Spre deosebire însă de artistul australian care fie își adaugă proteze trupești („The Third Hand”, 1992Ă, fie își conectează corpul la Internet („Ping Body”, 1996Ă, artista franceză își remodelează și își imaginează chipul, scoțând la iveală caracterul construit în mod cultural al percepției vizuale sau rolul important pe care-l joacă trupul în construcția imaginii. Avem de-a face cu o traversare a identității avatarice și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
imaginează chipul, scoțând la iveală caracterul construit în mod cultural al percepției vizuale sau rolul important pe care-l joacă trupul în construcția imaginii. Avem de-a face cu o traversare a identității avatarice și interfațate multicultural prin alteritate. Însă, artista nu se revoltă doar împotriva fatalității genetice, ci și împotriva rolului atribuit femeii în societate și canoanelor masculine ale frumuseții feminine. Corpul său nu devine doar un mijloc de expresie artistică, ci și un mediu al activismului feminist (ca la

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în scopul desfiderii privirilor masculine și al ideologiilor dominante care dictează standardele de frumusețe. Iconurile feminine pe care le mixează sunt utilizate ca niște modalități de dobândire a controlului și a puterii, de emancipare și eliberare, de întâlnire cu alteritatea. Artista dovedește că identitatea nu este dată, ci poate fi modelată, pluralizată și hibridată, nu este o stare, ci este un proces al devenirii și al transformării la întâlnirea cu alteritatea, cu celălalt, fie că e vorba de interregnuri, fie de

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
a organicului și a mașinalului. 3.3. Eduardo Kac și corpul transgenictc "3.3. Eduardo Kac și corpul transgenic" Am văzut exemplificări ale ființei cyborgice în cazul performărilor artistice ale lui Stelarc (în capitolul întâiă și ale ființei avatarice la artista Orlan, cu a sa „artă carnală” (în capitolul al doileaă. Să urmărim de data aceasta cea de-a treia ipostază a imaginarului tehnocultural actual, și anume ființa transgenică. Pentru această ilustrare, apelăm la artistul Eduardo Kac, în special la lucrările

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
spațiul corporal al virtualității. 3.5. Char Davies și corpul virtualtc "3.5. Char Davies și corpul virtual" Instalațiile tehnoartistice de tipul realității virtuale, aflate în vecinătatea paradigmei iconic-navigaționale a corpului, pot susține o interpretare fenomenologică, precum sunt cele ale artistei canadiene Char Davies. Artista a început prin a picta în mod tradițional, aderând, în anii ’70, la pictura reprezentațională și la fotorealism, utilizând jocul luminii, al suprafețelor și al marginilor solide, pentru ca, în a doua jumătate a anilor ’80, să

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
3.5. Char Davies și corpul virtualtc "3.5. Char Davies și corpul virtual" Instalațiile tehnoartistice de tipul realității virtuale, aflate în vecinătatea paradigmei iconic-navigaționale a corpului, pot susține o interpretare fenomenologică, precum sunt cele ale artistei canadiene Char Davies. Artista a început prin a picta în mod tradițional, aderând, în anii ’70, la pictura reprezentațională și la fotorealism, utilizând jocul luminii, al suprafețelor și al marginilor solide, pentru ca, în a doua jumătate a anilor ’80, să renunțe la pictura bidimensională

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
aderând, în anii ’70, la pictura reprezentațională și la fotorealism, utilizând jocul luminii, al suprafețelor și al marginilor solide, pentru ca, în a doua jumătate a anilor ’80, să renunțe la pictura bidimensională în favoarea graficii tridimensionale pe computer. În perioada 1987-1997, artista a funcționat ca director fondator al companiei de software Softimage, pentru ca, din 1997, să conducă Immersence Inc. În mod treptat, autoarea a devenit interesată de domeniul artistic al realității virtuale grație potențialului acestuia de producere a imaginilor spațializate și de

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
de producere a transparenței și a ambiguității optice, spațial-tridimensionale, și pe generarea procesului de imersie corporal-senzorială a participantului într-o lume a virtualității, în special prin interfața respirației și a balansării trupului. Imaginea întrupată și spațializată este explorată, în aplicațiile artistei, prin procesul optic al contemplării interactive a lumii și prin navigarea virtuală cu ajutorul întregului corp în spațiul simulat (vezi Hansen, 2001, pentru o interpretare a modului de integrare perceptivă a participantuluiă. Intenția acestor instalații este, prin urmare, una dublă. Pe

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
alteritateă, subiect (vs. obiectă, spațiu (exterioritate vs interioritateă sau natură (vs. culturăă. Pe de altă parte se urmărește oferirea de experiențe solitare și intime receptorului pentru ca acesta să fie uimit în legătură cu „locuirea” ființei umane în lume. În vederea realizării acestei intenții, artista construiește spații fluide, imagini care înconjoară și întrupează în mod senzorial-motric privitorul, folosind reprezentarea vizuală ca modalitate de sugerare artistică a echivocului, mai degrabă decât ca o simplă ilustrație. Utilizarea imaginilor virtuale își propune de fapt să reafirme prezența corpului

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
heleșteul, abisul oceanic, pământul subteran și norulă, codul (liniile softului utilizate ca marcă a prezenței tehnologieiă și textul (scrieri proprii și fragmente poetice sau filosofice din Heidegger, Bachelard ori Rilkeă. Interfața lucrării poartă emblema experiențelor proprii de scuba diving ale artistei: prin respirație sau mai precis prin controlarea inspirației și a expirației se produce înălțarea sau coborârea imersantului în spațiul virtual, iar prin schimbarea centrului de echilibru al trupului se concretizează schimbarea direcției. Așadar, artista nu recurge la o interfață care

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
experiențelor proprii de scuba diving ale artistei: prin respirație sau mai precis prin controlarea inspirației și a expirației se produce înălțarea sau coborârea imersantului în spațiul virtual, iar prin schimbarea centrului de echilibru al trupului se concretizează schimbarea direcției. Așadar, artista nu recurge la o interfață care implică mâna utilizatorului (de tipul unui joystick, al mănușilor, al bagheteiă din dorința de a evita sugerarea masculină a ideii de control și de stăpânire a lumii create. Această concepție poate constitui un argument

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
un argument în interpretarea lucrărilor sale ca o mostră de feminism (vezi Flanagan, 2002, pentru o astfel de perspectivă asupra lucrărilor saleă. Cadrul natural al instalațiilor sale este unul conotat feminin, embrionic, fluid și visceral, oceanic-maternal, dar și unul oniric, artista încercând să contureze un spațiu al visului și al imaginației. Astfel, imaginea artistică digitală devine o exprimare a imaginației și o desprindere de limitele familiarului, o intrare în neobișnuit și în inimaginabil. Din acest motiv, Char Davies propune imersantului experiența

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
virtuale se produce prin recurgerea la anumite tehnici ale graficii pe computer, tehnici de sugestie și de ambiguizare vizuală, de transparentizare și de translucidizare: trăsături ale particulelor luminoase ale graficii pe computer, mai degrabă decât mecanisme ale efectului de realitate. Artista nu urmărește redarea unui univers realist-optic, ci intenționează să dizolve marginile solide ale obiectelor, să desolidifice materialitatea și, astfel, să evite delimitarea obiectelor de spațiu, să defamiliarizeze și să resensibilizeze percepția receptorului realității virtuale (vezi Davies și Harrison, 1996Ă. Această

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
dispară (Davies, 1998, onlineă. Evidențiind simbioza dintre tehnologie și natură, dintre destrupare și întrupare fizică sau dintre imaterializarea imaginii și materializarea imaginației, această aplicație virtuală oferă participantului posibilitatea imersiei corporale și perceptive în spațiul virtual. Precum însuși titlul instalației sugerează, artista urmărește să producă procesul de „osmoză”, atât în accepția concret-tehnologică a imersiei privitorului în spațiul creat, cât și la nivelul metaforic-artistic al disoluției granițelor dintre afară și înăuntru, dintre identitatea umană și lume ori dintre privitor și privit (în termenii

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
pare că doar prin corp putem transcende corpul (Davies, 1998, onlineă. În continuarea viziunii acestei instalații se află „Ephemere” (1998Ă, cocreație a Softimage și Immersence Inc între 1996 și 1998 și prezentată în Australia și San Francisco, Canada și Mexic. Artista utilizează principiile digital-artistice și tehnicile virtualizării, de exemplu, în „Osmose”: imagini ale transparentizării și ale dizolvării lucrurilor în spațiu, vizualizate prin dispozitivul head-mounted display, imersia și plutirea participantului, interfața respirației și a balansului corporal, raportarea senzorială a trupului la lume

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
lume, conștientizarea dimensiunii temporale a spațiului și a întrupării în fluxul trecător al vieții și problematica interacțiunii dintre artă, conștiință și tehnologie în dimensiunile trăirii spațial-temporale (vezi Hunt, 2000, pentru o interpretare în această direcțieă. Accentuând latura emoțională a imaginii-lume, artista utilizează tehnologia pentru a găsi răspunsuri la chestiunile fundamentale ale existenței umane, ale naturii sau universului și ale artei. Încă o dată, privitorul devine participant în lumea artistică virtuală prin imersie corporală și prin interacțiune în timp real. Însă, universul tematic-vizual

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în funcție de dimensiunile derulării zi-noapte și ale trecerii anotimpurilor. De pildă, râul se metamorfozează în flux subteran sau în venă a sângelui și viceversa; rocile se transformă în organe pulsânde ale corpului, iar organele bătrâne devin oase (vezi pagina web a artistei pentru crezul său artistică. Așadar, dinamica structurii și a viziunii fluide, evidențiind ritmul ciclic al germinației și al putrezirii corespunde procesului complementar de materializare a participantului, în termeni corporal-fizici și de imaterializare a imaginii, respectiv a reprezentărilor tehnoiconice. Această instalație

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]