7,950 matches
-
semănătorul a ieșit să semene. 4. Pe cînd semăna el, o parte din sămînță a căzut lîngă drum, și au venit păsările și au mîncat-o. 5. O altă parte a căzut pe locuri stîncoase, unde n-avea pămînt mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pămînt adînc. 6. Dar, cînd a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. 7. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85116_a_85903]
-
sămînță a căzut lîngă drum, și au venit păsările și au mîncat-o. 5. O altă parte a căzut pe locuri stîncoase, unde n-avea pămînt mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pămînt adînc. 6. Dar, cînd a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. 7. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o. 8. O altă parte a căzut în pămînt bun, și a dat roadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85116_a_85903]
-
le-a zis: "Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămînță bună în țarina lui. 25. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină între grîu, și a plecat. 26. Cînd au răsărit firele de grîu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina. 27. Robii stăpînului casei au venit și i-au zis: "Doamne, n-ai semănat sămînță bună în țarina ta? De unde are dar neghină?" 28. El le-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85116_a_85903]
-
excesiv de șovăitoare, de data aceasta am conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin... Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură: ― O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viață de om... Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie și de dispreț: ― Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!... O viață de om nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!... Dacă ne-am călăuzi după considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci și simți că i s-a uscat cerul gurii. " De ce geme soldatul?" se gândi dânsul ca să-și domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întîlni iarăși ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră și încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric. Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mișca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
pe front și deci să nu uite ceva pe-aici... În același timp, însă, își dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gîndurile-i proprii și-și răspunse: "Conștiința mea e împăcată"... Și numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredințeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze și să trădeze, și că, prin urmare, el, care din întîmplare l-a judecat și l-a osândit, n-are să-și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
într-adevăr spânzurat, atunci... Apostol se uită repede înapoi, ca și cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător: ― A fost vinovat... Domnule căpitan, a fost vinovat... Sosiră în colțul ulicioarei, spre locuința locotenentului. Lumina albă chiar atunci răsări iarăși în văzduh, mai aproape, mai limpede, urmărită îndată de bubuituri mai furioase. ― Lumina! suspină Bologa. Ispitește, mereu ispitește lumina!... Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbușe... Dar arătarea albă se topi iarăși
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în fața generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Și strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ștreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
sprâncene. Totuși, vrând să-și dovedească indulgența față de un erou, răspunse prietenește: ― Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoința... În clipa aceasta Bologa simți lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică și avu o șovăire. Pe frunte îi răsări o cununiță de picuri fierbinți. Ca să câștige timp sau să se liniștească, tuși puțin și plecă fruntea. Pe urmă își redobândi încrederea și, pironindu-și ochii cu hotărâre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat: ― Știu, excelență... am aflat că divizia
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
generalului, inexplicabilă și neașteptată, îl exaspera pe Bologa. Vru să-i mai obiecteze că serviciul la coloana de muniții e mai obositor ca la o baterie, dar chiar atunci își aduse aminte de preotul român din coridor și îndată îi răsări în inimă dorința de a-l cunoaște. Nu-l mai interesa nici generalul, nici frontul. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulțumire, strânse o mână grasă și moale, se închină și ieși cu figura luminată... Trecu grabnic în vagonul soldaților
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
domoli cu o șoaptă și câinele i se gudură la picioare, bătând pământul cu coa-da-i stufoasă, parcă i-ar fi fost rușine că nu l-a recunoscut mai curând... Zgomotul portiței și lătratul dulăului dezmorțiră casa întunecată. O licărire galbenă răsări în dosul unui geam, dispăru și se ivi iar în antreu, apropiindu-se de ușa dinspre curte. Apostol urcă treptele și bătu. Lumânarea se opri șovăind... Din altă odaie se auzi glasul doamnei Bologa, și apoi cheia se învîrti de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
fără preț. Ploaia drămăluia mereu țiglele cerdacului cu sunete moi, apătoase. Sus, în spatele crucii pălmuite de stropi năvalnici, între nourii suri, râdea o geană albastră-luminoasă, vestitoare de soare nou. Apostol rămase un răstimp cu privirile obosite. Frânturi de gânduri îi răsăreau în creieri și se stingeau repede, netrebuincioase. Pieptul îi era greu de un simțământ nou și de o năzuință nelămurită și totuși poruncitoare... Îl însuflețea o poftă mare să îmbrățișeze lumea întreagă, să plângă de bucurie și să împartă lacrimile
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nu plâng pe nimeni, ci adun picăturile de ură pentru ziua care va veni negreșit, care se apropie!... Aici orice sinceritate întîmpină numai gloanțe. Astfel lașitatea mea e o armă de luptă și de rezistență... Trebuie să rezistăm până când va răsări soarele nostru, trebuie să rezistăm și să trăim dacă vrem să răsară soarele! Bologa se buimăci de ura ce ardea cu flacără în ochii locotenentului și zise cu tristețe: ― N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pricina urii tale! ― Nici
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
va veni negreșit, care se apropie!... Aici orice sinceritate întîmpină numai gloanțe. Astfel lașitatea mea e o armă de luptă și de rezistență... Trebuie să rezistăm până când va răsări soarele nostru, trebuie să rezistăm și să trăim dacă vrem să răsară soarele! Bologa se buimăci de ura ce ardea cu flacără în ochii locotenentului și zise cu tristețe: ― N-ai să fii fericit niciodată, Gross, din pricina urii tale! ― Nici n-am nevoie de fericire... cel mult de răzbunare! Fericirea e pavăza
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
iar până să vie dânsul acasă... Pe uliță treceau din când în când oameni singuratici spre biserică. În odaia lui era aprinsă lampa și, prin ferestrele mici, cu Perdeluțele albe netrase, văzu patul așternut. " Dar dacă n-are să vie?" îi răsări prin minte pe neașteptate și în aceeași secundă îi zburară din suflet toate bucuriile. Un fior de frig îl străbătu din cap până-n picioare. Intră în ogradă, mâhnit, cu un cărbune aprins în inimă. Petre plecase. Era singur în toată
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se putea apuca. Ieși pe afară, căutând să fugă de remușcări. " Am năvălit ca o vijelie în viața ei, am răscolit-o și nu m-am gândit decât la mine!" își zicea întruna scârbit, rătăcind de ici-colo. Apoi deodată îi răsări în ochi zâmbetul Ilonei, fericit, supus, strălucitor de iubire și credință. ― Nu-ți pare rău, Ilona? o întrebă dânsul, șovăitor. ― Nu! răspunse fata hotărât. ― Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremurând. ― Da! răspunse ea cu înflăcărare. În fața ei râdea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
căscă ochii cenușii spre Apostol care, furios, țipă așa de ascuțit, că și șoferul se uită o clipă înapoi: ― Îngrozitor! ― Îngrozitor... am înțeles! făcu plutonierul speriat, fără zâmbet, întorcînd repede capul. Îndată ce rămase singur, în fața lui Apostol începu iară să răsară pădurea spânzuraților... Dar acuma părea că toți sunt la fel și în privirea tuturor strălucește aceeași însuflețire stranie, ademenitoare, ca și focul din ochii oamenilor care pornesc la asalt. Apostol se cutremură. "Același om, spânzurat de nenumărate ori, ca o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică și tulburare. Avea acuma intuiția că îl așteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi amenință însăși temelia ființei... Se opri în dosul ușii, cu ochii în gol, și deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un braț care arată înainte, în viitor, o țintă hotărâtă... Îi veni să țipe, să se apere și anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frămîntîndu-și mâinile încrucișate la spate
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o baladă sângeroasă. In mijloc, neclintit, cu părul lung, puțin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învîrti în orbite, cu luciri repezi, fața pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Și în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau și mureau în creieri, parcă toți atomii materiei cenușii s-ar fi aprins și ar arde cu flăcări clocotitoare. Pretorul se apropie de masa pe care hârtia albă râdea neatinsă, ridică sentința sub lumina lămpii și, fără introducere, începu să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de cuvintele lui Apostol care atârna tot mai greu pe brațul lui amorțit... Urcușul se isprăvi. Pârâul iar murmura alături, somnoros. Lui Apostol i se părea că merge de o veșnicie pe o cărare fără sfârșit și din nou îi răsări în creieri întrebarea: "Unde mergem?" Atunci preotul parcă se poticni și îndată prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grăbite. ― Am sosit? întrebă Bologa, neîndrăznind să ridice ochii. ― Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
forța de a-și întoarce tractorul în brazdele pămậntului. Am asociat numaidecật sậngele cu viața. În purpuriul lui, vedeam forța de a clocoti, de a sfida legile gravitației, de a înălța fruntea senină a gậndurilor către soarele care sta să răsară de după crestele munților. Mi s-a părut atunci în inconștiența mea candidă că reușisem să sfidez moartea, pentru că nu mă înfiorase cu nimic trupul acela golit de suflet. Mă simțeam puternică, învingătoare, întoarsă parcă dintr-o bătălie crậncenă, cu laurii
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
un tirbușon. Dacă beau, să beau destul, dacă mor să mor sătul!!! 30.05.2009 Parabolica Când eram În vremea mea, șapte mândre mă ținea, șapte mândre din trei sate și mi le iubeam pe toaaaate... Lăutăreștile de fiecare zi răsar din cele două boxe, iar mușterii cârciumii discută despre furtuna teribilă care a lovit tam-nisam localitatea. Îngândurat, Sandu Șpriț a oftat ce a oftat, apoi a deschis discuția care-l rodea În interior precum roade șoarecele porumbul de la siloz. Dragă
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
sfâșiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglindă în umedul val, O stâncă stârpită de ger Înalț-a ei frunte spre cer. Pe stânca sfărmată mă sui, Gândirilor aripi le pui; De-acolo cu ochiul uimit Eu caut colo-n răsărit Și caut cu sufletul dus La cerul pierdut în apus. Cobor apoi stânca în jos, Mă culc între flori cu miros, Ascult la a valului cânt, La gemătul dulce din vânt. Natura de jur, împrejur, Pe sus e o boltă
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
stele, Noi viermuim în masse în cadavrul Cel negru de vechime și uscat Al vechiului pământ care ne naște - Certîndu-ne-ntre noi, ființi ciudate, Grețoase în deșărtăciunea lor. Este un ce măreț în firea noastră, Dar acel ceva nu din noi răsare. O moștenim de la Titanul mort. De la pământ, în care ne nutrim. În moartea lui e ceva sfânt și mare, E o gîndire-adîncă și-ndrăzneață Pentru ce el fu condamnat la moarte. Viața noastră e o ironie, Minciuna-i rădăcina ei
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
așază-ntr-a ei aripi Și sboară-n noapte printre stele de-aur. {EminescuOpIV 96} ECO Cu-ncetu-nserează și stele isvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele crețe Și stâncile rar Ca stâlpii răsar, Negriți și-ndoiți de furtună În lună. Diamant e în aer, în codri miros Și umbră adânc viorie; Și luna-i a cerului scut argintos Și stele păzesc în tărie Și văile sunt În aburi de-argint Pierdute-ntr-al
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]