6,525 matches
-
s-au ridicat acum, amîndouă, Împotriva lui, Împingmdu-l să vrea o libertate fără amintiri. După aceea nu va mai spera nimic, Își va putea sparge lira de munții Traciei sau va hohoti Într-un plîns inutil ca o fiară care urlă În pădure sub cerul gol. Dacă nu mai are nici o justificare nu i-a rămas decît să creadă În destin... Pe fața sa se crispează această ambiguitate: să accepte iluzia sau să se Înconjoare de pustiu. În clipa cînd nu
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
curând. Dumnezeu are totdeauna un plan pentru fiecare lucru, chiar și pentru noi. - Mai știi?! Poate-i chiar așa cum zici tu, spuse apropiindu-se de fereastră pentru a privi ploaia de afară. Tunetele și fulgerele păreau să nu mai înceteze, urlând fără cruțare. Carlina simțea un fior de repulsie pentru ceea ce făcuse. Era mai mult ca sigură că acest sentiment și tot haosul din ea, erau doar în mintea ei. El nu-și dădea seama de nimic. Când se uită la
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
ceea ce aș numi un deficit de inteligență. Carevasăzică domnul Mihnea Gheorghiu, cel mai longeviv președinte din această țară, se-ntâlnește în conclav, la fapt de seară, cu onomastic-predestinatul domn Pivniceru și, văzând lista de premianți adusă de UCINefilul domn Damian, urlă distins : Ce-i cu Marele Premiu pentru Puiu ? ! Adică ăsta ne-njură și noi să-l premiem ! ? !, și hârșt, îl taie de pe listă. Omenește, cum să nu-l înțelegi ? Numai că, iată, de la un politruc cu vechi ștate ca domnul
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
care a început iar să vorbească, mai face o pauză, ca apoi să continue cu noi forțe, funcționarul de la biroul din centru i-o taie scurt: Coane, fă bine și vorbește mai încet, că eu nu-s subalternul dumitale să urli la mine. Și chiar de-aș fi, nu ți-aș permite. Doi: rezolvați legal problema celor două apartamente, altfel veți avea de-a face cu legile. La revedere! Trîntește telefonul și se ridică furios de pe scaun: Porcul dracului! Îmi țipă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Cînd ajungem acolo, trimitem gazele în rezervoare și abia apoi intrăm pe aer. După zece ore, instalația va funcționa normal. Taman bine mîine în zori! exclam eu. Nu-i altă soluție, Mihai, clatină Vlad din cap. N-o știm noi!!! urlu eu, plimbîndu-mă prin fața pupitrului de comandă. Trebuie să existe și alte soluții, îi șoptesc, continuînd să mă plimb, lovindu-mă cu pumnul drept în palma stîngă. Și totuși, îi spun lui Vlad, oprindu-mă în fața lui, să ne gîndim, poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
face cîrje din rănile altui suflet!... Ce-aștepți, de ce-ai dat telefon?!... Ca să fii cu sufletul împăcat... Voiai o vorbă urîtă de la mine, ca să fii cu conștiința împăcată, să poți minți... Poftim vorba urîtă: du-te dra-cu-lui! dra-cu-lui! dra-cu-lui!!! urlu eu, apoi arunc receptorul peste telefon, mă prăbușesc pe scaun și-mi las capul pe brațele puse unul peste altul pe pupitrul de comandă. Stau așa mult timp, cîteva minute, și încerc să mă gîndesc la ceva, dar nu-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Să opresc? Nu. Mă descurc eu. De sus, din nori, cad fulgi deși, învăluiți de vînt. Ușa e lovită ritmic de ușorul metalic, iar zgomotul ei mă trimite cu gîndul la nopțile de insomnie ale copilăriei, cînd auzeam cum viscolul urla pe sub streașină și scutura zdravăn ușa de la intrare, în fața căreia, cuibărit pe bucata de preș din lînă, dormea cîinele. Tata se ridica din pat, lua șuba între umeri, aprindea felinarul și ieșea să vadă vitele. Mă sculam și eu din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
trist, strîngînd din umeri, parcă m-am săturat să tot intru pe ușa din dos, pe scara de serviciu. Hai să închidem supapa și să trimitem azotul în rezervoare, zic, simțind că mă dor urechile de zgomot. Lasă-l să urle, îmi strigă Vlad. Ăsta-i cîntecul nostru de izbîndă! Ne așezăm mai bine în scaune, cu capul lăsat pe spate și cu ochii închiși. Ascultăm zgomotul azotului ca pe o apă ce cade în cascadă. În rezervorul de oxigen presiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Mersul ei ușor, pasul sigur al bărbatului. Simți nevoia, văzîndu-i, să întinzi și tu brațul... Da ce să cuprinzi, umerii vîntului?!... Și-atunci, cauți scuze, înfierîndu-le trecutul, anulînd tot ce istoria umană a creat din dragoste ori despre dragoste... Blestemato!! urlă el el, dînd iarăși cu piciorul în sac, rupîndu-l. Moare el bătrînul într-o zi... Dinule, încă o mai iubești? îl întreb eu încet, să-l oblig să se calmeze. Focul a fost prea puternic și bine înrădăcinat, strînge el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
care, într-o venă de pe sînul stîng, inima ei își trăda neliniștea. Am bruscat-o", gîndesc înfiorat, aproape dezgustat, pătrunzînd între blocurile îngrămădite ale Cartierului de Nord, în care verdeața a fost înghițită de beton și asfalt, iar șoseaua-ți urlă sub fereastră, că te întrebi dacă proiectanții au avut și cap, sau capul lor era preocupat doar de vilele de sub munte?! Nu-i oare cazul ca muncitorii din Combinatul Chimic "Valea Brândușelor", "beneficiari" ai noilor cartiere, să-și spună părerea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
creindu mi, obicinuite ș. a. - grafiile de influență franceză ale unor cuvinte: biurou, coafeur, mondanități, crisanteme, passă, maneuvra, loyal, marron, gris ș. a. - grafiile de influență engleză: chelnăr, volley, rummy ș. a. - termenii derivați ad hoc din franceză: acablantă (copleșitoare), a braia (a urla), sumbrare (scufundare), armoirul (dulapul), baillând (căscând), puisez (extrag), lancinant (pătrunzător), vale tailla(servitorimea) ș. a. Notele de subsol sunt menite să ajute înțelegerea prin contextualizări, dezambiguizări, trimiteri la lucrări de specialitate, traduceri ale sintagmelor franceze intercalate în originalele românești, identificări ale
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
la 12½ noaptea, pe peronul gării, fără bani, neștiind nemțește. Nu, nu vreau să mă gândesc: simt că mă învârtesc în jurul obsesiei și obsesia în jurul meu, ca un inextricabil ghem de îndoeli și tresăriri. Ca să mă luminez și să nu urlu, te văd, urcându-te triumfătoare, în trenul spre Paris. Cum n’ai înțeles că tăcând această parte, voi inventa, mă voi tortura, nu voi dormi? [...] Prietenele tale au tăcut toate; Biemel e de negăsit, la Vremea nu s’a mai
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
chiar dacă ruptura a fost atât de adâncă, încât a făcut să se piardă întreaga sevă a copacului mutilat. Mouetta, Mica, trec prin momente grave, din ce în ce mai grave, dar îți făgăduiesc să rezist până la maximum de rezistență. Aș vrea să te întreb urlând: „Ce să fac, Mica dragă?“ Cât voi putea, voi lucra și voi aștepta viaticul: revederea noastră. Tu, draga mea, lucrează serios acolo la teza ta de doctorat. Am impresia că aceasta e însă lucrul care te atrage cel mai puțin
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
scumpă și mizerabilă Ly, care în fiecare dimineață îmi apare desfigurată, de nerecunoscut. O port în mine cu spaimă și tristețe, ca pe un avertisment tragic. [...] Tu nu-ți poți închipui ce viață de câine ducem aici. Familia Pal. țipă, urlă și ne svârle epitete din care cel mai inocent e „mârșavi“, ne amenință. Să știi că aici nimeni nu va interveni pentru tine, căci fiecare va fi socotit ca un complice. Am simțit-o la Jeb[eleanu] care m’a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
față. Vrei să-ți vorbesc deschis, și nu numai pentru acum, ci pentru timpul care e posibil să vină, vrei să-ți spun sincer și drept? Eu de multă vreme am renunțat să te mai văd vreodată. De multe ori urlu de du rere, de amărăciune, de disperare - dar ce vrei, dulcea și neui tata mea Mouette, eu, una, nu mai sper. Și dacă-ți spun asta, o fac pentru că și tu, la rândul tău, trebuie să ai în vedere această
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
încep următoarea scrisoare. Dacă nu, consider-o pe asta în același timp și scrisoare de felicitare pentru ziua ta atât de apropiată. La etaj, degete stângace de copil cântă la pian nu știu ce melodie tristă și nostalgică, de-ți vine să urli, să țipi... Mă gândesc la toată seria de zile de sărbătoare petrecute aici, în familie, la cele din copilăria ta, în care te simțeam atât de mult a mea și atât de necesară vieții mele, încât tremuram de emoție și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și solid, că dețin un spațiu locativ pe care nu-l merit, fiind mama unei fiice care nu-mi face cinste etc., că s-o șterg imediat, sărutându-le labele că nu mă aruncă în stradă, cum aș merita - și urlau o serie de amenințări, unele mai violente ca altele. Am încercat să le țin piept în privința ta, fiindcă nu le permit viermilor ăstora să-și lase pe tine balele lor scârboase; asta se întâmpla de dimineață. Cum, pe de altă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
altul, frecventaseră cercul [„Sburătorul“], care pe vremuri îmi făceau temenele și care astăzi m-au primit bine înfipți în fotolii, dându-și importanță, adresându-mi-se condescendent în timp ce vorbeau la trei telefoane, cu unul la urechea dreaptă, altul la stânga și urlând ordine în cel de-al treilea, așezat pe birou, și întrerupându-se ca să-mi spună: „Vedeți, nu pot face nimic, sunt ocupat literalmente până peste cap, dar spuneți totuși“. Acesta avea relații editoriale cu Tăticonț și este tatăl celei mai
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să strig: „Ce mă mai așteaptă, Doamne, ce mă mai așteaptă?“ Pe urmă m-am întors acasă; chiar am cumpărat și un pepene; și abia în fața ușii mi s-a pus un nod în gât și mi-a venit să urlu de furie neputincioasă. În fond, de mult ar fi trebuit să mă aștept la asta. Și încă mă număr printre cei norocoși. Alții s-au smintit. Mama celor doi veri ai lui Șaga care învățau la Pitar Moș se duce
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
extrem de detașată. Ca și cum aș avea nenumărate alte opțiuni, una dintre ele fiind chiar aceea de a rămâne aici pe trotuar o vreme. — Poate, zic. — Șaptezeci și cinci de dolari, oriunde în Manhattan. Dar eu nu locuiesc oriunde în Manhattan! Îmi vine să urlu. Stau chiar după colț! Arthur îmi zâmbește implacabil. Știe că a câștigat. — OK. Într-un final, îmi accept înfrângerea. Poate nu-i o idee rea. Mă uit cum îi face semn unui tip în jeanși, care vine fără prea mare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
poate că dacă am avea cu adevărat o viață împreună, dacă ai avea și tu o inițiativă cât de cât, măcar o dată la o mie de ani, poate n-am fi în situația asta atât de idioată acum... Dumnezeule, ce urlă și Lucy asta. Și acum ridică vocea și Tom, apărându-se. — În seara aia când ne-am dus... n-ai făcut decât să te plângi încontinuu... făcut nici cel mai mic efort... Trosc! Rahat. Rahat. Am călcat pe o crenguță
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
și cere-i scuze Carlei în numele meu. Becky, vino cu mine. Intrăm în biroul elegant în tonuri de bej, cu canapea din piele întoarsă, și ea închide ușa. Se întoarce și - preț de o clipă cumplită, am sentimentul că o să urle la mine. Dar, în loc de asta, îmi face semn să mă așez și mă scrutează atent. — Ce faci, Becky? Foarte bine! Deci faci foarte bine. Am înțeles. Christina mă privește sceptic. Ce se întâmplă în viața ta în momentul ăsta? — Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
perfect. Oamenii zâmbeau spre cărucior și spre mine, iar eu începusem să fiu destul de mândră de mine. Însă dup-aia am intrat la Karen Millen, și tocmai puneam pe mine o pereche de pantaloni de piele, când a început să urle ca din gură de șarpe. Nu să scâncească suav și drăgălaș. Nici să se vaiete finuț, cu decență. Nu, m-a cadorisit cu un zbierăt din toți bojocii, gen Femeia asta m-a răpit, chemați poliția! N-aveam la mine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
jalnice sunt emisiunile TV din Anglia, la ora trei dimineața? Mă frec pe obrajii uscați. Și n-are nici un rost să urmărești vreun film, pentru că, exact în clipa în care ajunge la o scenă mai ca lumea, copilul începe să urle și tu trebuie să sari repede în picioare și să începi să-l legeni și să te maimuțărești la el plimbându-te prin cameră, în timp ce îi cânți „Old Macdonal Had a Farm, IA-IA-OU...“, și el tot nu se oprește din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
un balonzaid închis la culoare, sprijinită de zidul clădirii. În timp ce grăbesc pasul spre ea, o văd că se uită la ceas, ridică impacientă din umeri și se duce țintă spre cutia poștală, cu un vraf de plicuri în mână. — Staaai! urlu, grăbind pasul până la stadiul de sprint. Nu le băga! Ajung lângă ea, gâfâind atât de tare că abia pot vorbi. Dă-mi invitațiile, reușesc să îngaim. Sunt mireasa. Becky Bloomwood. — Poftim, zice Judith. Câteva sunt deja înăuntru. Dar să știi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]