64,222 matches
-
și diferențiale în ecuații polinomiale, care sunt mult mai ușor de rezolvat. Odată rezolvate ecuațiile, se folosește transformata Laplace inversă pentru a aduce rezultatele înapoi în domeniul timp. În 1812, Laplace a publicat celebra sa lucrare "Théorie analytique des probabilités " („Teoria analitică a probabilităților”), în care a pus în valoare numeroase rezultate fundamentale din domeniul teoriei probabilităților și al statisticii mmatematice. Mai exact, el a prezentat o analiză precisă din punct de vedere matematic a ideii potrivit căreia probabilitatea este raportul
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
se folosește transformata Laplace inversă pentru a aduce rezultatele înapoi în domeniul timp. În 1812, Laplace a publicat celebra sa lucrare "Théorie analytique des probabilités " („Teoria analitică a probabilităților”), în care a pus în valoare numeroase rezultate fundamentale din domeniul teoriei probabilităților și al statisticii mmatematice. Mai exact, el a prezentat o analiză precisă din punct de vedere matematic a ideii potrivit căreia probabilitatea este raportul dintre numărul evenimentelor favorabile și al celor posibile, și a aplicat-o la problemele fizice
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
introdus și noțiunea de corelație, care va fi tratată in extenso în lucrările lui Francis Galton. Deși Christiaan Huygens fusese primul savant care abordase acest subiect, în secolul al XVII-lea, iar alți matematicieni au contribuit la înțelegerea frecvenței evenimentelor, teoria clasică a probabilităților a fost desăvârșită de Laplace. În 1773, citind-și memoriul său științific în fața Academiei Franceze de Științe, cu ocazia alegerii sale ca membru asociat al acestei academii, Laplace a afirmat stabilitatea sistemului solar. Deși Isaac Newton reușise
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
a fost pusă la îndoială în diferite momente de personalități eminente precum Leibniz și Leonhard Euler. Laplace a demonstrat că perturbațiile orbitelor planetelor nu le-ar putea modifica distanțele față de Soare nici după perioade de mii de ani. Chiar dacă această teorie a fost modificată în ultimele două secole, John North comentează că „"scheletul acestei analize rămâne, ca o remarcabilă mărturie a realizărilor urmașilor lui Newton în secolul care a urmat după dispariția sa"”. O problemă specială, pusă în evidență de observațiile
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
a urmat după dispariția sa"”. O problemă specială, pusă în evidență de observațiile astronomice din acea perioadă, era aparenta instabilitate a orbitei planetei Jupiter, care părea a fi în descreștere, în timp ce orbita planetei Saturn era în creștere. Aceste observații contravineau teoriei stabilității sistemului solar. Problema fusese abordată de Euler în 1748 și de Lagrange în 1763, dar fără rezultate notabile. Arătând că în calculele lor, Euler și Lagrange făcuseră o aproximare ce neglija termenii foarte mici din ecuațiile de mișcare, Laplace
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
nu mai sunt neglijabile. Laplace a realizat un nou calcul analitic, considerând și termenii de ordin superior, până la gradul 3 (termenii cubici); a concluzionat astfel că oricare două planete și soarele trebuie să fie în echilibru reciproc, relansând, prin urmare, teoria sa privind stabilitatea sistemului solar. Matematicianul și astrofizicianul britanic Gerald James Whitrow descria această lucrare ca fiind „"cel mai important avans realizat în astronomia fizică, după Newton"”. Laplace a avut o colaborare foarte reușită cu Lagrange în domeniul astronomiei (mai
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
în rândurile comunității științifice europene prin memorii publicate între anii 1780 și 1790. El sugerează că planetele au luat naștere mai întâi prin desprinderea din Soare a unor inele succesive de materie gazoasă, care au devenit apoi sfere solide. Această teorie, numită "ipoteza lui Laplace", sau "ipoteza nebuloaselor", se baza pe mecanica cerească ale cărei baze fuseseră puse de către Newton. A fost teoria predominantă în astronomia secolului al XIX-lea (sub numele de "teoria cosmogonică Kant-Laplace") și rămâne și astăzi una
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
prin desprinderea din Soare a unor inele succesive de materie gazoasă, care au devenit apoi sfere solide. Această teorie, numită "ipoteza lui Laplace", sau "ipoteza nebuloaselor", se baza pe mecanica cerească ale cărei baze fuseseră puse de către Newton. A fost teoria predominantă în astronomia secolului al XIX-lea (sub numele de "teoria cosmogonică Kant-Laplace") și rămâne și astăzi una dintre ipotezele cosmogonice cele mai credibile. Laplace a fost primul om de știință care a postulat existența "găurilor negre" în univers și
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
care au devenit apoi sfere solide. Această teorie, numită "ipoteza lui Laplace", sau "ipoteza nebuloaselor", se baza pe mecanica cerească ale cărei baze fuseseră puse de către Newton. A fost teoria predominantă în astronomia secolului al XIX-lea (sub numele de "teoria cosmogonică Kant-Laplace") și rămâne și astăzi una dintre ipotezele cosmogonice cele mai credibile. Laplace a fost primul om de știință care a postulat existența "găurilor negre" în univers și a introdus noțiunea de "colaps gravitațional". Este extrem de interesantă, din perspectiva
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
previziune, sugestia lui Laplace conform căreia „forța de atracție a unui corp ceresc poate fi atât de mare încât lumina să nu mai poată părăsi interiorul acestuia”. Deși nu era singurul adept al unei asemenea idei, care se bazează pe teoria corpusculară a luminii susținută de Newton, această anticipare a teoriei contemporane a „găurilor negre” rămâne impresionantă. Laplace a inclus-o în prima ediție a lucrării sale „Exposition du systeme du monde”, publicată în 1796. Din motive necunoscute, el a omis
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
unui corp ceresc poate fi atât de mare încât lumina să nu mai poată părăsi interiorul acestuia”. Deși nu era singurul adept al unei asemenea idei, care se bazează pe teoria corpusculară a luminii susținută de Newton, această anticipare a teoriei contemporane a „găurilor negre” rămâne impresionantă. Laplace a inclus-o în prima ediție a lucrării sale „Exposition du systeme du monde”, publicată în 1796. Din motive necunoscute, el a omis această ipoteză în edițiile următoare ale lucrării. În 1799 Laplace
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
care a apărut în cinci tomuri voluminoase pe parcursul următorului sfert de secol. Această operă, de o mare complexitate matematică pentru acea perioadă, i-a consolidat reputația, atât ca astronom, cât și ca matematician. În fizică, lui Laplace i se datorează teoria forțelor de atracție capilare, care apar în situațiile în care forțele de adeziune intermoleculară dintre un lichid și un solid sunt mai puternice decât forțele de coeziune intermoleculare din interiorul lichidului. Capilaritatea poate induce o mișcare ascendentă a apei, contrară
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
Lord Kelvin) a demonstrat că, dacă se acceptă caracterul moleculară al materiei, legile forțelor de atracție capilare pot fi asimilate cu legile lui Newton (ale forțelor de gravitație). În 1816, Laplace a dat prima explicație științifică a motivului pentru care teoria lui Newton a mișcărilor oscilatorii furnizează o valoare imprecisă a vitezei sunetului: viteza reală este mai mare decât cea calculată de Newton, din cauza căldurii dezvoltate prin comprimarea aerului, care crește elasticitatea și, implicit, viteza sunetului transmis. Spre deosebire de alți matematicieni, Laplace
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
o mai bună înțelegere științifică a lumii. Conceptul „"demonului lui Laplace"”, cu privire la posibilitatea de a se ajunge prin calcul la previziuni de încredere în domenii complexe, nu a fost pus la îndoială decât odată cu lucrările lui Henri Poincaré referitoare la teoria haosului. Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborît pe Dumnezeu la nivel de ipoteză:
Pierre-Simon Laplace () [Corola-website/Science/298288_a_299617]
-
rol fundamental în geometria diferențială modernă. Aceste generalizări ale integralelor au apărut datorită necesităților din fizică, și joacă un rol important în formularea multor legi din fizică, în principal a celor din electrodinamică. Conceptele moderne ale integrării se bazează pe teoria matematică abstractă numită integrală Lebesgue, dezvoltată de Henri Lebesgue. Leibniz a introdus notația standard a integralei, de forma unui "S alungit". Integrala din paragraful anterior se notează formula 3. Semnul ∫ notează integrarea, "a" și "b" sunt extremitățile intervalului, "f(x)" este
Integrală () [Corola-website/Science/298291_a_299620]
-
formula 3. Semnul ∫ notează integrarea, "a" și "b" sunt extremitățile intervalului, "f(x)" este funcția care se integrează, iar "dx" notează variabila în care se face integrarea. La început, "dx" reprezenta o "cantitate infinitezimală", iar S-ul alungit însemna „sumă”. Însă teoria modernă a integralei este construită pe alte fundamente, iar aceste simboluri tradiționale au devenit simple notații. Dacă o funcție are integrală, ea se numește integrabilă. Funcția pentru care se calculează integrala se mai numește integrand. Regiunea peste care este integrată
Integrală () [Corola-website/Science/298291_a_299620]
-
Simbolul ∫ un „S” alungit, reprezintă integrarea; "a" și "b" sunt limita inferioară și limita superioară de integrare, definind domeniul de integrare; "f" este integrandul, de evaluat în raport cu variația lui "x" în intervalul formula 6 iar "dx" poate avea diferite interpretări în funcție de teoria folosită. De exemplu, poate fi văzut doar ca un indicator al faptului că "x" este 'variabila de integrare', ca o reflecție a ponderilor din suma Riemann, o măsură (în integralele Lebesgue și extensiile acestora), o cantitate matematică infinitezimală (în analiza
Integrală () [Corola-website/Science/298291_a_299620]
-
interval, suma Riemann devine o sumă Darboux superioară (respectiv, inferioară), sugerând legătura strânsă între integrala Riemann și integrala Darboux. Integrala Riemann nu este definită pentru o gamă largă de funcții și situații cu importanță în aplicații (și de interes în teorie). De exemplu, integrala Riemann poate fi folosită pentru a integra densitatea și a găsi astfel masa unei bare de oțel, dar nu poate trata cazul unei bile de oțel care stă pe aceasta. Din această cauza au apărut și alte
Integrală () [Corola-website/Science/298291_a_299620]
-
într-o formă închisă care implică doar funcții raționale, exponențiale, logaritmice, trigonometrice și trigonometrice inverse, și operațiile de înmulțire și compunere; cu alte cuvinte, niciuna dintre cele trei funcții date nu are primitive care se pot exprima prin funcții elementare. Teoria diferențială Galois furnizează criterii generale care permit să se determine dacă primitiva unei funcții elementare este funcție elementară. Din nefericire, aceasta arată că primitivele cu expresii închise sunt excepția de la regula generală. În consecință, sistemele algebrice computerizate nu au nicio
Integrală () [Corola-website/Science/298291_a_299620]
-
2/3) +d (-1/3) + d(-1/3) = 0, așa cum au fost măsurate experimental. În 2001 au fost semnalate în experimentele de fizica energiilor înalte și particule formate din cinci quarcuri (penta-quarcuri). Pentru că situația experimentală nu este foarte clară, unele teorii ar permite existența acestui tip de particule. Structura quarcurilor este un lucru despre care se vorbește des din punct de vedere teoretic, dar cu privire la structura fina a spinului protonului există date recente experimentale care atestă contribuții partonice de polarizare a
Quarc () [Corola-website/Science/298330_a_299659]
-
a este unul dintre cele mai importante concepte ale matematicii moderne. Deși teoria mulțimilor a apărut abia la sfârșitul secolului XIX, aceasta este acum omniprezentă în educația matematică, încă din școala elementară. Acest articol este o scurtă introducere în ceea ce matematicienii numesc teoria "intuitivă" sau "naivă" a mulțimilor; pentru mai multe detalii vezi
Mulțime () [Corola-website/Science/298332_a_299661]
-
unul dintre cele mai importante concepte ale matematicii moderne. Deși teoria mulțimilor a apărut abia la sfârșitul secolului XIX, aceasta este acum omniprezentă în educația matematică, încă din școala elementară. Acest articol este o scurtă introducere în ceea ce matematicienii numesc teoria "intuitivă" sau "naivă" a mulțimilor; pentru mai multe detalii vezi articolul teoria naivă a mulțimilor. Pentru o considerație riguroasă, axiomatică, vezi teoria axiomatică a mulțimilor. a este un concept primar care nu se definește prin raportare la alte noțiuni mai
Mulțime () [Corola-website/Science/298332_a_299661]
-
a apărut abia la sfârșitul secolului XIX, aceasta este acum omniprezentă în educația matematică, încă din școala elementară. Acest articol este o scurtă introducere în ceea ce matematicienii numesc teoria "intuitivă" sau "naivă" a mulțimilor; pentru mai multe detalii vezi articolul teoria naivă a mulțimilor. Pentru o considerație riguroasă, axiomatică, vezi teoria axiomatică a mulțimilor. a este un concept primar care nu se definește prin raportare la alte noțiuni mai generale, ci se descrie / se definește ostensiv. O descriere intuitivă a conceptului
Mulțime () [Corola-website/Science/298332_a_299661]
-
omniprezentă în educația matematică, încă din școala elementară. Acest articol este o scurtă introducere în ceea ce matematicienii numesc teoria "intuitivă" sau "naivă" a mulțimilor; pentru mai multe detalii vezi articolul teoria naivă a mulțimilor. Pentru o considerație riguroasă, axiomatică, vezi teoria axiomatică a mulțimilor. a este un concept primar care nu se definește prin raportare la alte noțiuni mai generale, ci se descrie / se definește ostensiv. O descriere intuitivă a conceptului este dată de considerarea mulțimii drept un număr de elemente
Mulțime () [Corola-website/Science/298332_a_299661]
-
Numărul de elemente al unei mulțimi e denumit și cardinalitate. Pentru mulțimile infinite se folosește termenul cardinalitate, și nu numărul de membri, care ar fi neclar. În cazul mulțimilor finite pot apărea paradoxuri, pentru a căror evitare au fost construite teorii axiomatice ale mulțimilor. În mod neriguros o mulțime este un ansamblu bine definit de obiecte, considerată ca un întreg. Obiectele dintr-o mulțime sunt numite elemente. Elementele unei mulțimi pot fi de orice natură: numere, persoane, litere ale alfabetului, alte
Mulțime () [Corola-website/Science/298332_a_299661]