6,271 matches
-
a țărilor nordice, „vechea stângă” a comuniștilor și socialiștilor n-a reușit niciodată să guverneze singură. În vestul Europei, balanța politică era controlată și adesea dominată de o nouă creatură politică: partidele creștin-democrate. Partidele catolice erau ceva obișnuit În Europa continentală, prosperând În special În Belgia și Olanda. Germania wilhelmină și apoi Republica de la Weimar au avut un Partid Catolic de Centru, iar aripa conservatoare din politica austriacă a fost multă vreme legată de Partidul Popular Catolic. Însăși creștin-democrația era o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se va ridica În mai puțin de două decenii. În octombrie 1945, Charles de Gaulle Îi informase imperios pe concetățenii săi că vor fi necesari douăzeci și cinci de ani de „muncă acerbă” pentru revirimentul Franței. Dar până atunci, credeau pesimiștii, Europa continentală avea să cunoască din nou războiul civil, fascismul și comunismul. Când secretarul de stat american George C. Marshall s-a Întors, la 28 aprilie 1947, de la Întâlnirea de la Moscova a miniștrilor aliați de Externe, dezamăgit de atitudinea Uniunii Sovietice În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Imperiul Britanic - uneori, Roosevelt părea că vrea micșorarea Marii Britanii postbelice la fel de mult pe cât dorea stăvilirea Uniunii Sovietice. Dacă se poate vorbi de o strategie coerentă a Statelor Unite Între 1944 și 1947, obiectivele acesteia erau: 1) să ajungă la un acord continental european cu Stalin; 2) să constrângă Marea Britanie să renunțe la colonii și să adopte convertibilitatea monedei și comerțul liber; 3) să se retragă rapid din Europa. Dintre acestea, numai al doilea a fost atins; al treilea a căzut victimă imposibilității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alimentată până la un punct, fiindcă ea convenea celorlalți aliați. Uniunea Sovietică dorea un astfel de aliat strategic În Vest, care Îi Împărtășea suspiciunea față de „anglo-americani”; englezii doreau ca Franța să aibă rolul cuvenit În consiliile europene, scutind Marea Britanie de obligații continentale; chiar și americanii vedeau niște avantaje, deși nu foarte multe, În a-i da Parisului un loc la masa principală. Astfel, francezii au primit o poziție permanentă În noul Consiliu de Securitate al Națiunilor Unite, un rol În administrația militară
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părerea. La fel ca Marea Britanie, Franța era un imperiu - cel puțin pe hârtie. Dar În cursul ocupației Parisul se Înstrăinase de colonii. În orice caz, În ciuda posesiunilor importante din Africa și sud-estul Asiei, Franța a fost Întotdeauna o putere eminamente continentală. Manevrele sovietice În Asia sau viitoarea criză din Orientul Mijlociu nu-i priveau pe francezi - spre deosebire de englezi - decât indirect. Tocmai pentru că teritoriul Franței se micșorase simțitor, Europa domina acum câmpul său vizual. Iar În Europa, Parisul avea Într-adevăr motive de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a extins spre sud și sud-vest. Iar țarul Alexandru I a consacrat modelul de implicare În Europa a Rusiei imperiale. La Congresul de la Viena din 1815, unde puterile aliate victorioase și reciproc suspicioase s-au Întâlnit pentru a restabili echilibrul continental În urma Înfrângerii unui tiran (exact ca În 1945), intențiile țarului Alexandru I au fost foarte clare. Preocupările țărilor mici erau eclipsate de cele ale marilor puteri. Cum Marea Britanie avea interese preponderent coloniale, iar pe continent Rusia nu avea rival, țarul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
n-ar fi avut nimic de obiectat la memorandumul din noiembrie 1944 al lui Ivan Maiski, comisar al poporului pentru probleme externe: „Pentru noi, cea mai avantajoasă situație ar fi ca În Europa postbelică să existe doar o mare putere continentală, URSS, și o mare putere maritimă, Marea Britanie”. Desigur, 130 de ani mai târziu, existau și diferențe: În 1945, Stalin era mai preocupat de Asia Centrală și Orientul Apropiat decât fusese Alexandru (dar nu și succesorii lui, foarte activi În zonă); invers
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Europa, nu aveam decât o promisiune verbală a președintelui Truman privind sprijinul american”. Noua abordare față de Washington a fost inițiată de britanici. Într-o cuvântare din Parlament, la 22 ianuarie 1948, Bevin promisese că Marea Britanie va coopera cu vecinii continentali pentru o strategie de apărare comună, o Uniune Europeană Occidentală, având În vedere că securitatea britanică nu mai putea fi separată de cea continentală - o ruptură grăitoare de gândirea britanică din trecut. Această Uniune Europeană Occidentală a fost inaugurată oficial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o cuvântare din Parlament, la 22 ianuarie 1948, Bevin promisese că Marea Britanie va coopera cu vecinii continentali pentru o strategie de apărare comună, o Uniune Europeană Occidentală, având În vedere că securitatea britanică nu mai putea fi separată de cea continentală - o ruptură grăitoare de gândirea britanică din trecut. Această Uniune Europeană Occidentală a fost inaugurată oficial prin Pactul de la Bruxelles, dar, așa cum Îi explica Bevin lui Marshall Într-un mesaj din 11 martie, un astfel de aranjament era incomplet dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1924, economistul francez Charles Gide și alți semnatari de pe tot continentul au lansat un Comitet Internațional pentru o Uniune Vamală Europeană. Trei ani mai târziu, un secretar de stat din Ministerul de Externe britanic se declara „stupefiat” de amploarea interesului continental pentru ideea paneuropeană. Mai concret, primul război mondial a reușit, În mod curios, să-i facă pe francezi și germani să realizeze cât de mult depind unii de alții. După ce confuzia postbelică s-a risipit, iar Parisul a abandonat eforturile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fie excutat de Francezii Liberi, imagina o ordine europeană postbelică fără bariere vamale, cu o singură economie și o monedă unică. Viziunea lui Pucheu (Împărtășită de Albert Speer și mulți alții) era o versiune contemporană sub auspicii hitleriste a Sistemului Continental napoleonian și atrăgea o generație Întreagă de birocrați și tehnicieni care se confruntaseră cu dificultatea de a elabora politici economice În anii ’30. Aceste concepții erau cu atât mai tentante cu cât se prezentau ca izvorând din interesul comun paneuropean
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
singur... Nici nu se pune problema ca organizația să dea ordine membrilor individuali”. Reticența britanică În a ceda câtuși de puțin controlul național era evident incompatibilă cu rolul CECO, așa cum Îl Înțelegea Monnet. Marea Britanie vedea În Comunitate Începutul unei ingerințe continentale În afacerile insulare, cu implicații pe cât de neclare, pe atât de periculoase. Explicând refuzul Marii Britanii de a adera, Bevin Îi spunea lui Acheson: „Când la mijloc sunt aspecte de o importanță vitală, nu putem semna cu ochii Închiși; la fel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cooperarea economică pe termen lung cu Europa. În cel mai bun caz ne-ar greva resursele; În cel mai rău, ne-ar compromite economia”. La care trebuie adăugată nervozitatea aparte a Partidului Laburist când venea vorba de implicarea În acorduri continentale ce i-ar fi putut Îngrădi libertatea de a adopta măsuri „socialiste” acasă, măsuri strâns legate de interesele corporatiste ale vechilor sindicate industriale ce fondaseră partidul cu cincizeci de ani În urmă: după cum explica prim-ministrul interimar Herbert Morrison Cabinetului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
majoră de materii prime și alimente, iar Imperiul (cum Îi spuneau Încă majoritatea britanicilor) era o componentă esențială a identității naționale - sau cel puțin așa părea. Pentru majoritatea politicienilor era imprudent - și practic imposibil - să incluzi Marea Britanie Într-un sistem continental european, care i-ar fi eclipsat o dimensiune esențială a existenței. Marea Britanie făcea așadar parte din Europa, dar și dintr-o comunitate imperială de limbă engleză, la scară mondială. și avea o relație aparte cu Statele Unite. Englezii aveau păreri Împărțite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pentru a merge Înainte În aceste circumstanțe extreme, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, acceptând o penurie fără precedent - ceea ce explică o trăsătură frapantă a acelor ani: victorioasă, mândra Anglie părea mai cenușie și mai tristă decât acele țări continentale mai devreme Învinse, ocupate și devastate. Totul era raționalizat, limitat, controlat. Pesimist notoriu, redactorul și eseistul Cyril Connolly surprindea totuși cu acuratețe spiritul vremii când compara, În aprilie 1947, America și Marea Britanie: Aici nu avem decât jumătăți de ego; cei mai mulți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe englezi, În dezbaterile lor parlamentare, enunțând un principiu. Ei discută numai despre utilitatea sau inutilitatea unui lucru, invocând fapte pro și contra”. E adevărat că În 1950 britanicii au respins propunerea lui Schuman din cauza tradiționalei lor rețineri față de complicațiile continentale, precum și pentru că nu vedeau utilitatea participării la un proiect economic. Dar decizia de a nu se alătura CECO a fost mai ales una instinctivă, psihologică și chiar sentimentală, rezultat al unei experiențe recente absolut aparte. În ianuarie 1952, Anthony Eden
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sub aspra stăpânire sovietică. De acum Încolo, În Franța, fiecare va trebui să-și exprime alegerea”. Sau, cum a spus cu altă ocazie, „lupta nu e niciodată Între bine și rău, ci Între preferabil și detestabil”. Intelectualii liberali, În varianta continentală (Aron sau Luigi Einaudi) sau britanică (Isaiah Berlin), acceptau mai ușor decât conservatorii conexiunea americană impusă de istorie. Oricât de curios ar părea, același lucru era valabil și pentru social-democrați. Poate și fiindcă amintirea lui Roosevelt era Încă proaspătă, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și femei, frecventau săptămânal săli de dans autorizate, iar la Începutul anilor ’50, numai În orașul Yorkshire din Huddersfield ființau 70 de cluburi muncitorești (deși generația tânără manifesta deja mai puțin interes pentru aceste tipuri de activitate socială). Asupra Europei continentale plana aceeași senzație că timpul s-a oprit În loc. Viața rurală din Belgia părea ieșită de sub penelul lui Millet: fânul era strâns cu furci de lemn, grâul bătut cu Îmblăciul, fructele și legumele culese cu mâna și transportate În căruțe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deja În declin, englezii mergeau la cinema În medie de 28 de ori pe an, cu 40% mai mult decât În ultimul an dinaintea războiului. Dacă În sălile britanice publicul a scăzut constant de-a lungul anilor ’50, În Europa continentală el continua să crească. În prima jumătate a deceniului al șaselea, 1.000 de noi cinematografe s-au deschis În Franța și tot atâtea În Germania de Vest; În Italia au apărut 3.000, ridicând cifra totală la 10.000
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție, această comunitate urma să dețină și o Forță Europeană de Apărare (FEA). Nici americanii, nici britanicii nu erau foarte Încântați, dar au decis să accepte această soluție de compromis În problema apărării continentale. Tratatul de Înființare a Comunității Europene de Apărare (CEA) a fost așadar semnat la 27 mai 1952, Împreună cu documentele auxiliare care prevedeau ca, de Îndată ce toate țările semnatare vor fi ratificat tratatul, Statele Unite și Marea Britanie să coopereze cu FEA, iar ocupația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Londra - care, definitivate apoi În Tratatele de la Paris, vor forma baza politicii europene de apărare În următoarea jumătate de secol. Ca remediu la „prea puțina Anglie”, Eden a propus ca forțe britanice (patru divizii) să fie permanent prezente În Europa continentală (lucru care nu se mai Întâmplase din Evul Mediu). Tratatul de la Bruxelles din 1948 urma să fie extins Într-o Uniune a Europei Occidentale, căreia să i se alăture Germania și Italia (deși Tratatul din 1948, cum am văzut, fusese
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu plutoniu În august 1952, În deșertul australian; paisprezece luni mai târziu, prima bombă atomică britanică intra În dotarea Royal Air Force. Din motive militare și economice, guvernele britanice din acea perioadă abia așteptau să treacă de la o strategie de apărare continentală la una de descurajare nucleară: insistențele lor l-au convins pe Eisenhower să adopte noua strategie, iar englezii nu s-au opus staționării de bombardiere nucleare americane pe teritoriul britanic 7. și francezii aveau un program atomic, aprobat de Mendès-France
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scop colectiv și cu atât mai puțin o identitate națională modernă. Dimpotrivă, dependența de America ilustra slăbiciunea fundamentală și starea de izolare a națiunii. și astfel, deși practic nimic din instinctul, cultura sau educația lor nu Îi Împingea spre Europa continentală, mulți politicieni britanici - și Însuși Macmillan - realizau că, Într-un fel sau altul, viitorul țării se afla dincolo de Canalul Mânecii. Unde altundeva putea Marea Britanie să-și regăsească reputația internațională dacă nu În Europa? „Proiectul european”, În măsura În care el existase vreodată altundeva decât
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iar efectele excluderii economice ar fi forțat Franța să i se alăture”12. Dar nu s-a Întâmplat așa. Iar forma finală a Comunității Economice Europene a avut o anumită logică. De-a lungul anilor ’50, țările Europei de Vest continentale au stabilit relații comerciale bilaterale tot mai strânse. Iar fiecare dintre ele făcea schimburi comerciale Îndeosebi cu Germania de Vest, astfel Încât revirimentul economic european depindea tot mai mult de piețele și produsele Republicii Federale. În plus, fiecare stat european postbelic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bine ales. În Occident, cele trei decenii care au urmat Înfrângerii lui Hitler au fost realmente „glorioase”. Uimitoarea accelerare a dezvoltării economice a fost Însoțită de debutul unei epoci de nemaiîntâlnită prosperitate. Pe parcursul unei singure generații, economiile țărilor din Europa de Vest continentală au recuperat decalajul acumulat În patruzeci de ani de război și depresiune, iar performanța economică europeană și tendințele consumului au Început să semene cu cele din Statele Unite. După ce se ridicaseră Împleticindu-se din moloz, În mai puțin de un deceniu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]