KorAP: Find »[drukola/base=poetă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...246 247 248 ...299 >

7,468 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

Nu mai am douăzeci de ani!" "Să ne facem daruri" se numește unul din volume, adică să ne dăruim tot ceea ce ne-ar putea face fericiți pe noi și pe cei din jur. Într-un cântec cuprins în acest volum, poeta ne asigură că aparține cu tot ce are mai bun acestui pământ. "Viraje'", "Post meridian", "Frigul" sunt poeme de notație, sclipitoare prin fantezia asociativă: după-amiază are aerul de femeie între două vârste care a comis de mult o crimă; marile

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
poezie trecută prin toate experiențele estetice, dominate însă de sentimentul liniștii și de cel al contemplației; căutările permanente țin aici de formă: "Acum mi-au rămas doar cicatricele/ și s-a făcut deodată atâta liniște/ încât pot să le număr." Poeta însă așteaptă în veșnicie pe mult visatul călător menit să-i alunge singurătatea pe care este răstignită cu palide cuie de lacrimi. Nina Cassian este o poetă a iubirii și a morții, a rațiunii, a credinței în "viața de dincolo

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cicatricele/ și s-a făcut deodată atâta liniște/ încât pot să le număr." Poeta însă așteaptă în veșnicie pe mult visatul călător menit să-i alunge singurătatea pe care este răstignită cu palide cuie de lacrimi. Nina Cassian este o poetă a iubirii și a morții, a rațiunii, a credinței în "viața de dincolo a poemului". Cu "O suită de poeme" ne propune "Quasi una fantezia...", vis de copilărie incluzând fosforescența candorii și premonițiile experienței: "Era o vârstă bucuroasă de zăpadă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
a poemului". Cu "O suită de poeme" ne propune "Quasi una fantezia...", vis de copilărie incluzând fosforescența candorii și premonițiile experienței: "Era o vârstă bucuroasă de zăpadă/ cu frigul convertit ornamental,/ abur de aur, fastuos apel,/ netemător de unda nomadă." Poeta este încă departe de iubire, ca de Styx. Era vârsta primelor ninsori și treceau prin vreme culorile fără sentimente; era vremea dansului nepăsător, al jocului cu lumina, cu sentimentul plenitudinii, când "miezul de piersică este plin de sânge". Piese reprezentative

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Este partea problematizantă a volumului: cearta cu haosul, izolarea simbolizată de acvariu, trecerea timpului și întoarcerea în cerc: "odată-n acvarium, ca-ntr-o hipnoză,/ am privit înotând un pui de rechin." V. "Orgoliul, singurătatea și arta" Terorizată de real, poeta întârzie în extaz. În realitatea materială, condiția ei este singurătatea și singularitatea: Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această săptămână de zahăr, sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ și părul lung lunar pe țeastă." Pentru Nina Cassian, scrisul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
apă/ scrie, scrie, scrie." Doina Sălăjan "Confidențe", Editura Tineretului, 1957; "Despre copilărie", Editura Tineretului, 1957; "Versuri", E. P. L., 1967; "Transfigurări", E. P. L., 1969; "Umbra faptei", Editura Cartea Românească, 1973. Doina Sălăjan a editat cinci volume de versuri și este o poetă remarcabilă, sensibilă, cu o largă pastă impresionistă în pictura peisajului și în sugerarea i edenului, a tăcerii și a liniștii: "Un verde gras ca pasta se întindea pe dealuri,/ Fluid precum o apă se liniștea pe foi./ Departe, ca o

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
floarea de strugure; un adevărat paradis de mirosuri și culori se convertește în stări lirice: "Și cine-i de vină/ că-mi umblă-n grădină,/ de-o săptămână, Bucuria cu tristețea/ De mână?" În volumul "Umbra faptei" poezia devine discursivă; poeta meditează asupra unor sentimente ca singurătatea, destinul, cumpătarea, liniștea, precum și asupra impresiei că "umbra faptei" o urmărește și devine obsesie. Doina Sălăjan a obosit, emoția a secătuit, comentariul este rece, poeta își contemplă parcă trăirile de la distanță, concretizându-le epic

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
De mână?" În volumul "Umbra faptei" poezia devine discursivă; poeta meditează asupra unor sentimente ca singurătatea, destinul, cumpătarea, liniștea, precum și asupra impresiei că "umbra faptei" o urmărește și devine obsesie. Doina Sălăjan a obosit, emoția a secătuit, comentariul este rece, poeta își contemplă parcă trăirile de la distanță, concretizându-le epic, ca în această "Teamă nezisă", din care ar fi trebuit să lipsească comentariul. Solul unui tragic rege care-i oferea totul, subjugând-o pentru totdeauna, spune destul, simbolistic, pentru ca explicațiile să

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cu timp se măsoară prin noi, idei valabile sau netransfigurate poetic. Volumul "Fata morgana" presupune un univers tradiționalist intrat în altă viziune: pământul, țărâna cum o numește ea, grâul, duminicile de pace, nopțile și vântul, bocetele sunt evocate fără nostalgie. Poeta este retorică și uscată: "Sus,/ sus sunt cu păsările,/ îmbrățișată de gravitație/ apropiind, depărtând/ pământul de inimă." Iat-o invocând cina de sub vișinul casei, reușind întrucâtva să creeze atmosfera de familie: "Cină/ sub vișinul casei/ mama, tata, pământul/ Luna venită

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
familie: "Cină/ sub vișinul casei/ mama, tata, pământul/ Luna venită din câmpuri/ cu fața-nverzită de grâu și pelinuri". Sentimentul dezrădăcinatului nu lipsește din acest univers ("Himera nisipurilor",1969). Nici cu poezia de dragoste nu reușește să devină caldă această poetă severă cu sentimentele ei și cu lumea: "Seară și sunetul singurătății altul/ nu se așază ninsoarea/ pe urmele mării, peste urmele mele;/ blestemați pașii noștri/ imposibil să uiți să ștergi urmele vechi./ Nu se așază ninsoarea". Ana Blandiana "Persoana întâia

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
univers. Rămâne notabilă realizarea voluptății trăirilor, ca în "Descântecul de ploaie": "Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă/ Îmi place să le rup frâiele și să umblu cu ele în dinți,/ să amețească, privindu-mă astfel, bărbații." Poeta se cufundă ostentativ în materia curgătoare și, cu o mare acuitate a simțurilor, transpune în act poetic trăiri spirituale rare: "Dar sub mângâierea savantă a ploii,/ satir vegetal, copacii cu seva-n uncrop/ Încep să își joace pe șolduri inelele

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și atunci când își contemplă însingurarea, iubirea și nostalgia evadării avatarii ce țin de condiția umană. Problema opțiunii, atât de frecventă în contextul poeziei actuale, se complică cu acea condiție a devorării speciilor care, plasată în mediul uman, este reprobată de poetă: "Din miile de vieți posibile/ Nu mi se poate pretinde să știu alege doar una/ Animalele unei vieți vânează animalele celorlalte/ Peștii vieții mai mari înghit peștii vieții mai mici... viețile se anulează una pe alta, și nehotărâți încă, și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
frumoși sau doar femei,/ Dulce confuzie, pletele jilave/ Nu îndrăzneau dorința s-o ascundă." Sau: " Trecând din oglindă în oglindă,/ Din apă în apă,/ încearcă într-una,/ Fără să se desprindă/ Dar fără să-nceapă/ Întregul în somn." Este frumusețea poetei, care, ne mărturisește, îi face rău. Ideea purității, care obosește din când în când, nu corespunde în permanență idealului de existență al poetei, și de-altfel înfăptuirea ei deplină s-ar solda cu stingerea existenței însăși: "Știu, puritatea nu rodește

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
apă,/ încearcă într-una,/ Fără să se desprindă/ Dar fără să-nceapă/ Întregul în somn." Este frumusețea poetei, care, ne mărturisește, îi face rău. Ideea purității, care obosește din când în când, nu corespunde în permanență idealului de existență al poetei, și de-altfel înfăptuirea ei deplină s-ar solda cu stingerea existenței însăși: "Știu, puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc copii,/ E marea lege-a maculării,/ Tributul pentru a trăi." Constanța Buzea "De pe pământ", poezii, E. P. L., 1963; La ritmul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
poezii, Eminescu, 1970; "Coline", Editura Cartea Românească, 1970; "Sala nervilor", sonete, Editura Cartea Românească, 1971; "Leac pentru îngeri" (selecții), Albatros, 1972; "Răsad de spini", poezii, Editura Cartea Românească, 1973; "Pasteluri", Albatros, 1974. O caracteristică a poeziei sale este starea nostalgică; poeta se află undeva între vis și realitate: "Parcă plânsesem mult și dormeam/ și mi-era cald și teamă de vis." Constanța Buzea este o poetă a emoției și a intuiției. Când încearcă să scrie o poezie de idei, inspirația poetei

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Editura Cartea Românească, 1973; "Pasteluri", Albatros, 1974. O caracteristică a poeziei sale este starea nostalgică; poeta se află undeva între vis și realitate: "Parcă plânsesem mult și dormeam/ și mi-era cald și teamă de vis." Constanța Buzea este o poetă a emoției și a intuiției. Când încearcă să scrie o poezie de idei, inspirația poetei secătuiește: "Ce să mă fac? Întrebam,/ Stoluri deslușind prin dezghețul din geam./ Încă mi-e frig de domnul iernii, cumplit./ Oare-am pierit? N-am

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
poeta se află undeva între vis și realitate: "Parcă plânsesem mult și dormeam/ și mi-era cald și teamă de vis." Constanța Buzea este o poetă a emoției și a intuiției. Când încearcă să scrie o poezie de idei, inspirația poetei secătuiește: "Ce să mă fac? Întrebam,/ Stoluri deslușind prin dezghețul din geam./ Încă mi-e frig de domnul iernii, cumplit./ Oare-am pierit? N-am pierit!" Reușitele în arta pastelului se vădesc în primele volume: "Umblă roșie secara și parcă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
fă ce vrei./ Fundul văii va fi martor/ Lângă linia ferată/ Lângă sângele femeii/ Risipit în lungul ei." Locul nostalgic, în care soarele a putrezit și în care zidurile au făcut mucegai,este orașul populat cu măști și în care poeta cheamă gânduri sinucigașe: Mă constrânge veghea pe înălțime,/ zilnic îmi inspiră gând sinucigaș/ Să nu pierd prilejul golului din mine." Viața înseamnă trecere, un timp neliniștit tradus într-o muzică eminesciană: "Pentru vapoare, pentru catarge,/ Vântul se duce, marea se

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
stea vorbește altei stele,/ Vreau în cerul tău să fac un dom." Sentimentul timpului apare pregnant în volumul "Norii": "Mereu la vasele din mare, la scufundate și la vii,/ vin mari bătrâni bolnavi de lume, cu măști naive de copii". Poeta dă semne de oboseală, o viață consumată în vise îi trezește regrete, simțim o dureroasă așteptare, o sete de-mplinire care nu mai vine și la care de fapt poeta ne tot anunță că a renunțat: "Dar n-am fost

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
mari bătrâni bolnavi de lume, cu măști naive de copii". Poeta dă semne de oboseală, o viață consumată în vise îi trezește regrete, simțim o dureroasă așteptare, o sete de-mplinire care nu mai vine și la care de fapt poeta ne tot anunță că a renunțat: "Dar n-am fost decât un cal închis în grajd,/ Unde am sfărâmat paiele mele încete,/ Unde mi-am golit urechile/ De sunete văratice și pofte firești,/ Iernând în contemplarea oboselii/ tot mai rotunde

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
fără încărcătură emoțională, nu ne mai spune nimic. "Sala nervilor", "Răsad de spini" sunt volume în care încă se confesează dramatic și discret. Întâmplări și amintiri întoarse în posibilitate, ca și "Pastelurile", vibrează iarăși în suflet. Constanta Buzea este o poetă inegală, dar poetă. Ileana Mălăncioiu "Pasărea tăiată", E. P. L., 1967; "Către Ieronim", Eminescu, 1970; "Inima reginei", Eminescu, 1971; "Poezii", Editura Cartea Românească, 1973; "Crini pentru domnișoara mireasă", Editura Cartea Românească, 1973. Poemele Ilenei Mălăncioiu evocă întâmplări, pentru a ne sugera

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și îi taie drumul, generând un sentiment nostalgic: "Eu am plecat din munte prea devreme/ și mi-au amestecat pe drumul lung/ De bunăvoie turmele în suflet/ Să vadă și să râdă când se-mpung,". Universul spre care se îndreaptă poeta este cel al copilăriei și al satului: Caut cuiburi cu băieții prin scorburi./ Îngropându-mi mâna până la umăr în putregaiul gălbui/ Înspăimântată când o pasăre întârziată/ Se zbate între mine și-ntre pui." Se evocă obiceiuri de nuntă viciate de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
în sfera tradiției, istoria și vestigiile trecutului își fac loc: Și-atunci a venit Doja și s-a urcat pe tron/ și toți au rămas muți de-ndurerare/ Că tâmplele-i erau înfierbântate/ și fierul roșu se-nroșea mai tare." Ca poetă a iubirii, cântă o dragoste pierdută, însingurarea, sentimente puternice care-i înfrumusețează existența, "Ondina", "Au să rămână plopii", "Către Ieronim" (grupate sub genericul "Ritualuri") sunt poeme-descântec care invocă o iubire pură: "Îl cheamă Ion și-i fecior de om/ Cum

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
moartă îl vede/ Și nu-l crede." Așa cum remarcă Al. Piru, tot decorul din celelalte volume reapare în "Crini pentru domnișoara mireasă". Oul, banul, rana, mortul și viul, ochiul rece și ochiul cald sunt elemente ce apar obsesiv și straniu. Poeta pune la îndoială posibilitatea morții: Dacă trupul iubitei tale mereu regăsit/ Ca-ntr-un mormânt fără hotare/ E forma unui chip care nu a murit/ ci doar e urmărit fără-ncetare." Nunta se confundă cu moartea și cu un fantastic

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Ioana Diaconescu "Furăm trandafiri", E. P. L., 1967; "Jumătate zeu", Eminescu, 1970; "Adagio", poeme, Eminescu, 1973. Se pare că Ioana Diaconescu este eleva Anei Blandiana în sensul că descoperim afinități și aceleași trăiri, aceeași explozie vitală, precum și inspirația livrescă. Îi lipsește poetei respirația largă, cuprinzătoare a Anei Blandiana. Cu volumul "Adagio" (1973) îi descoperim Ioanei Diaconescu și note proprii: "Adagio pietrelor și mărăcinilor,/ Adagio fiului; și-a maicii sale vină/ Fie curat ispășită de lacrima luminii/ Etern întoarsă într-un ochi senin

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]