KorAP: Find »[drukola/base=pradă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...246 247 248 ...271 >

6,754 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Dunăre. Principalul tip de locuință la avari era iurta (cortul), fiind preferate zonele joase de câmpie, bogate în surse de apă. Treptat, în cursul secolului al VII-lea, locuința se va stabiliza, înfiripându-se așezări mari sau mici. Expedițiile de pradă și subsidiile bizantine au dus la acumularea unor mari bogății, care intrau în tezaurul regal (al kaganului). Subzistența comunităților umane avare o asigurau populațiile supuse, romanici, germani, slavi, populații sedentare care practicau agricultura. Populația autohtonă din teritoriile dominate de avari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bine latina ca să încerce să se substituie unui general roman, Chilbudios, guvernatorul Traciei. Numărul celor ce vorbeau latina, în nordul Dunării, creștea și datorită prizonierilor romani aduși de slavi din sud. Procopius, în Istoria secretă, spune că de pe urma actelor de pradă ale slavilor, 20.000 de romani sunt duși anual în robie în părțile scitice, adică în nordul Dunării.19 O importantă mărturie contemporană despre romanicii din nordul Dunării și conviețuirea lor cu slavii, în a doua jumătate a secolului al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor. Bulgarii cei "grozavi în toată lumea" după două secole vor fi prezentați de Teofan, după un izvor contemporan (Ioan de Antiohia), ca o "nație spurcată".2 În a doua jumătate a secolului al VI-lea, bulgarii își încep expedițiile de pradă împotriva Imperiului-Iordanes afirmă că bulgarii pradă în Tracia, iar împotriva lor luptă Mundo, descendent din Attila. Bulgarii sunt chemați în ajutor și de împăratul Zenon, în seolul al V-lea, împotriva goților. În Panegiricul lui Ennodius, bulgarii apar ca "vulgares

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prin care muta pe bulgari mai jos în teritoriul primit, până la o linie care unea Marea Neagră cu Munții Haemus, având acum reședința la Aboba-Plisca. Statul păgân bulgar de la Marea Neagră păstra, la început, o alcătuire primitivă, pur militară și "gata de pradă" (Iorga). Bulgarii se așează acum, la începutul secolului al VIII-lea, în părțile de sud ale Dobrogei, din zona Cavarnei, iar organizarea este în lagăr, cea veche asiatică, strict turanică. S-a exagerat enorm, consideră Iorga, în privința hotarelor unui stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungurii stabiliți în stepele nord-pontice și caspice aveau ca trăsătură dominantă nomadismul-trăiau în corturi pe care le mutau din loc în loc. Ei se ocupau cu păstoritul, creșterea animalelor de turmă, iar alte resurse necesare traiului lor proveneau din atacurile de pradă asupra vecinilor lor, slavi și ruși, de unde aduceau prizonieri, care erau transformați în robi și vânduți pe piețele de sclavi. Comunitățile tribale ungare au adoptat preceptele nomadismului ecvestru-societatea nomadă ungară tindea să se militarizeze pentru protecția membrilor ei, a turmelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au ajuns în acest fel în pustă. Profitând de neînțelegerile dintre suveranii germani și cnejii moravi, ungurii au ocupat treptat întreaga câmpie panonică, practic, în câțiva ani. După ce și-au consolidat stăpânirea în Panonia, ei au organizat expediții (atacuri) de pradă în Europa centrală, apuseană și sud-estică. La instigarea lui Arnulf, o primă expediție a avut loc în 899, în Lombardia (Italia). După alte incursiuni în Austria și Bavaria, la începutul secolului al X-lea, ungurii au atacat Moravia Mare, aflată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
iar el a fost ucis. În anii următori, în urma acestei înfrângeri, ei au lansat numeroase atacuri pustiitoare în teritoriile germane, Bavaria, Saxonia, Turingia, Franconia, Suabia, Burgundia, Alsacia, apoi în Lorena (Franța), Lombardia, Toscana, Campania (Italia), care s-au încheiat cu prăzi bogate. Ei nu atacau, în general, cetăți importante și orașe mari, ci doar orășele, sate, mănăstiri. Incursiunile lor erau fulgerătoare, fiind efectuate de cavaleria ușoară.24 Pentru a scăpa de aceste atacuri, tot mai frecvente și mai devastatoare, suveranii italieni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după ce au trecut niște munți înalți (Carpați), "se apucară să lupte cu vlahii și slavii care locuiau țările acestea".25 Creștinarea ungurilor După așezarea lor în Panonia, pe văile Tisei și ale Dunării, ungurii au continuat o vreme expedițiile de pradă spre apus dar și spre est. Dar, treptat, după încetarea incursiunilor și sedentarizarea lor, în evoluția ungurilor s-a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
transilvănean), Kean, "ducele bulgarilor și slavilor", care-și avea "ducatul" (voievodatul) său în părțile sud-estice ale Transilvaniei, "în locuri foarte tari, prin așezarea lor". După "trudă multă și lupte anevoioase", Kean a fost învins și ucis, a fost capturată o pradă bogată, iar în locul său regele Ștefan a pus pe o rudă a sa, Zoltan, după cronici. În cele din urmă, regele Ștefan a supus și pe Ahtum, stăpânitor local din Banat, urmaș al lui Glad, conform "Vita Sancti Gerardi", izvor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Glad, și statul bulgar din sudul Dunării, armata sa din Vidin era alcătuită din români (vlahi), pecenegi și bulgari.25 Expedițiile ungare de la începutul secolului al X-lea, în Transilvania, nu aveau un caracter permanent, sistematic, erau doar incursiuni de pradă și cucerire, apoi cea mai mare parte a maghiarilor și a căpeteniilor lor s-au retras în Panonia, numărul lor fiind redus pentru a putea stăpâni teritoriile cucerite. Cei care au rămas în aceste teritorii transilvane au conviețuit (vezi mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
menționat pe vremea împăratului Andronic II (1285-1328). În 1317-.1318, sinodul patriarhal făcea referire la mitropolitul Vicinei, fără să-i dea numele. În prima parte a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei începe să se diminueze, în urma numeroaselor incursiuni de pradă ale tătarilor instalați în nordul Mării Negre. Rezultatul expedițiilor lor a fost ocuparea Vicinei, la începutul acestui secol. În intervalul menționat, la 1337-1338, este menționat ca titular al scaunului mitropolitan de la Vicina un Macarie. La învestitura sa, el se angaja în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pământ din nordul Dobrogei, de la Niculițel (jud. Tulcea). Sub urmașii lui Vasile II, puterea militară imperială a slăbit și la fel s-a întâmplat cu apărarea frontierei Dunării de Jos. În 1027, pecenegii au organizat prima mare incursiune de pradă la sud de Dunăre, pe teritoriul themei Bulgariei, de unde au fost respinși după mai multe lupte, de "ducele" acesteia, Constantin Diogene. Începând cu 1032, atacurile pecenege s-au deplasat spre Balcani și s-au repetat până în 1036. În primăvara acestui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dârstor, dar conducerea acesteia rămâne în mâinile stăpânitorilor locali.19 Iorga face precizarea că "mișcarea de la Dunăre", unde sunt "cetățile de margine" și "țări" de-sine-stătătoare este în legătură cu o tulburarte mai vastă, în care "maniheii" (bogomilii) din Macedonia se revoltă și pradă până la Filipopol, ei încearcă să pătrundă până în "Paristrion", dar intervenția energică a împăratului Alexie curmă revolta. Formațiunea statală de la Dunăre, cu centrul la Dârstor, se întindea și pe malul stâng al fluviului, locuitorii ei întrețineau orașele de-aici, iar numele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Petru, consemnat de Choniates, marchează data, întemeierea puterii Asăneștilor, ca stat româno-bulgar, în toamna anului 1185. Apoi răsculații s-au îndreptat spre răsăritul Bulgariei și au ajuns în regiunea Preslavului, fosta reședință a statului bulgar, au distrus așezări, au obținut prăzi bogate și au luat prizonieri bizantini. Împotriva celor revoltați a pornit "sevastocratorul" Vasile, unchiul împăratului (deși Choniates susține altceva), învestit cu comanda supremă a armatei bizantine, dar curând acesta a fost înlocuit cu Ioan Cantacuzino, rudă cu împăratul. Însă, în ciuda

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Tatos, stăpânitorul de la Dristra, a cerut sprijinul acestora împotriva Bizanțului. Din împrejurarea respectivă deducem că turanicii își aveau sălașele departe de Dunăre, așadar pe Nipru. Lipsiți de provizii, cumanii au cerut pecenegilor, participanți și ei la expediție, o parte din pradă, dar aceștia au refuzat, urmarea fiind atacul cumanilor asupra pecenegilor. Apoi cumanii au revenit la nordul Dunării cu intenția unei noi răfuieli cu pecenegii aflați aici. Unele grupuri (triburi) cumane urmăreau stabilirea în sudul Dunării, pe pământ bizantin, dar, intuind

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate în nordul Dunării. În urma acestor atacuri, trupele bizantine ajung să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după șase ani de campanie neîntreruptă, având mari dificultăți de aprovizionare. În aceste condiții, conducerea militară mongolă a decis să renunțe la ocuparea completă a Ungariei și să înceapă retragerea spre stepele nord-pontice, în ordine, pentru a putea păstra uriașele prăzi capturate. Corpul mongol aflat sub conducerea lui Kadan, care a petrecut iarna din 1241-1242 în Croația și Dalmația, pe drumul de întoarcere, a distrus orașele Târnovo și Chilia din "țara Ulaqut" (țara vlahilor), adică statul Asăneștilor din sudul Dunării. Alte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
acțiunile corpurilor armate mongole pătrunse pe teritoriile locuite de români, deoarece năvălirea și dominația lor au avut consecințe însemnate asupra istoriei noastre. Marea invazie mongolă a afectat din plin toate teritoriile românești a căror stăpânire era atât o sursă de pradă cât și bază de atac asupra altor țări. În primăvara anului 1241, după cucerirea teritoriilor rusești, inclusiv Haliciul, trupe mongole s-au apropiat de ținuturile noastre prin nord și au pătruns în Carpații păduroși. Înainte de a pătrunde în Ungaria, oști

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și muntoase de la sud și est de Carpați, adică cea mai mare parte a lor trebuie să fi rămas, spune Panaitescu, sub oblăduirea voievozilor români, în schimb, ei au fost siliți să ia parte cu cete proprii la expedițiile de pradă ale dominatorilor. În sensul acesta, călugării minoriți (franciscanii) notau că în oastea mongolă erau și "creștini din cei răi" sau "trei sferturi din oastea lor este alcătuită din alte neamuri. Astfel, la asediul orașului Assisi, alături de o ceată de tătari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
economiei specifice practicate de migratori. Principala lor ocupație-păstoritul nomad de stepă-conferea trăsături aparte modului lor de viață, bazat pe mișcarea continuă în funcție de anotimp cu familiile și turmele lor. Îndeletnicirea fundamentală a nomazilor, creșterea animalelor, era îmbinată cu expedițiile (incursiunile) de pradă împotriva populațiilor sedentare agrariene, care le procurau periodic bunuri suplimentare. Dimensiunea războinică a societății nomade era impusă de necesitatea de apărare împotriva triburilor rivale și de dorința de extindere a perimetrului de pășunat. Astfel, câmpiile din preajma celor două fluvii românești

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
decât în 1241, iar, pe de altă parte, fortificațiile din Ungaria, Transilvania și Polonia au slăbit eficiența și forța atacului lor. Eșecul campaniei a intimidat și descurajat pe mongoli, iar pe viitor, ei n-au mai întreprins decât incursiuni de pradă în zonele învecinate. Dar, în anii următori, situația politică și militară s-a complicat chiar în conducerea Hoardei de Aur, ca urmare a disensiunilor dintre ambițiosul emir Nogai și hanul Toqtai, care au dus la conflicte armate directe între cei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mongoli!). Acțiunile militare antimongole ale regilor Ungariei erau parte componentă a politicii expansive a acestora, orientată spre teritoriile extra-carpatice, reactivată de regii angevini de la începutul domniei lor. Dar o serie de acțiuni militare ale lor erau răspunsuri la expedițiile de pradă ale mongolilor și "schismaticilor". Pe de altă parte, expedițiile regilor ungari n-au avut o amploare deosebită-cronicile ungare medievale nu le consemnează, probabil erau confruntări mici, episodice. În ceea ce privește pe "schismaticii", menționați în documente, este bine să precizăm că nu întotdeauna

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe "schismaticii", menționați în documente, este bine să precizăm că nu întotdeauna ele se referă la românii extra-carpatici, cum se crede îndeobște, ci, mai ales, la rutenii din imediata vecinătate a Ungariei, care însoțeau pe mongoli în atacurile lor de pradă sau le organizau ei înșiși, fapte consemnate în izvoarele vremii. Cu privire la participarea românilor la incursiunile mongolilor din Transilvania și Ungaria nu avem, până acum, dovezi certe, dar ținând seama de dependența lor politică față de Hoarda de Aur, a celor din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stăpânirea lui Ștefan Dușan, la 1349, de "țara lui Băsărabă", iar la 1350, el evocă pe Alexandru, domnul muntean, ca pe "regele" vecinilor noștri, "tătarii negri". Pe turcii osmanlâi, domnia românească îi privește ca pe niște călăreți războinici veniți după pradă. Cu totul alta este relația cu Bizanțul-așa îngustat, micșorat și decăzut cum era, acolo se afla "împăratul" creștin, sălașul ortodoxiei. Orice semn de prietenie al lui este considerat de domnii munteni o mare cinste, ca o întărire, o consfințire

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Desideriu, fiul lui Dionisie, care a îmbrăcat veșmintele regești". Lupta s-a dat, cf. "Cronica pictată", de vineri 9 până luni 12 noiembrie 1330. Înfrângerea oastei regești a fost completă, izvoarele, în general, și "Cronica pictată" o confirmă, capturile și prăzile au fost numeroase și de tot felul. Regele, subliniază sursele, a scăpat travestit; înfrânt, el s-a întors la Vișegrad (DRH D, I, p. 47, 53-54, 57; Scriptores rerum Hungaricarum, I, p. 499-500). Izvorul german, Cronica terre Prussiae a lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]