7,506 matches
-
cafea puse la prăjit, voci vesele sau tropăieli nedeslușite. Ceva mai încolo, pădurea de palmieri, împărțită, prin ziduri de argilă, în pătrate inegale, foșnea în bătaia unui vânt care nu mai ajungea până la ea. Și mai departe încă, până la marginea zării, începea, galbenă și cenușie, împărăția pietrei, în care totul părea mort. Numai la oarecare depărtare de oază, lângă uedul care, la apus, curgea de-a lungul pădurii de palmieri, se zăreau niște corturi mari, negre. În jurul lor o turmă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
rostea nici un cuvânt, neputându-și smulge privirea de la golul ce se căsca în față. Alături de ea, Marcel nu-și găsea astâmpăr. Îi era frig, voia să coboare. "Ce era de văzut aici?" Dar ea nu-și putea dezlipi privirile din zare. Acolo, tot mai spre miazăzi, unde cerul și pământul se uneau într-o linie pură, i se părea deodată că o așteaptă un lucru de care nu știuse până atunci dar care-i lipsise întotdeauna. În după-amiaza târzie, lumina scădea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
că, din clipa aceea, nici un om nu va îmbătrâni și nu va muri. Pretutindeni, viața se oprise. Doar în inima ei cineva plângea, de tristețe și de uimire. Dar lumina își reluă mișcarea, soarele, limpede și înghețat, coborî, înroșind puțin zarea la apus, în timp ce la răsărit se îngroșa un val cenușiu, stând să se surpe încet peste întinderea nemărginită. Un câine urlă, și lătratul lui îndepărtat se înălță în aerul care se răcise. Janine își dădu dintr-o dată seama că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
că deasupra capului ei cerul era târât într-un fel de rotire greoaie. În străfundurile nopții uscate și reci mii de stele se zămisleau fără odihnă și țurțurii lor scânteietori se desprindeau întruna și începeau să alunece pe nesimțite către zare. Janine nu-și butea lua ochii de la acele lumini plutitoare. Se rotea o dată cu ele și aceeași mișcare încremenită o apropia, încetul cu încetul, de străfundurile ființei ei, în care se înfruntau acum frigul și dorința. În fața ei stelele cădeau una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
deșertul își schimbă fața, nu mai are culoarea ciclamelor de munte, de munții mei, și zăpada pufoasă și moale, nu, e de un galben murdar, e ora cenușie dinaintea marii revărsări de lumină. Nimic, nimic, cât vezi cu ochii în zare, în fața mea, acolo unde podișul se pierde într-un cerc de culori suave. Îndărătul meu drumul urcă până la duna după care se ascunde orașul Taghasa, al cărui nume de fier zvâcnește sub țeastă de atâția ani. Cel dintâi mi-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
gaura pe care o face în metalul încins al cerului, gură neobosită, la fel de neobosită ca și gura mea, ce varsă fără oprire fluvii de flăcări peste deșertul alb. Pe drum, înainte, nimic, nici cel mai mic nor de praf în zare, îndărăt, înspre oraș, sunt sigur că au început să mă caute, nu, nu încă, nu-mi deschideau ușa decât pe înserat, când aveam voie să ies puțin, după ce ziua întreagă curățasem casa idolului și înnoisem ofrandele, iar seara începea iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
ar fi trecut ani și ani de când stau ascuns în stâncile astea. Mai repede, mai repede, oh, de-ar veni o dată mai repede! Peste puțin tot orașul va porni în căutarea mea, vor zbura pe caii lor spre cele patru zări, fără să știe că am plecat pentru ei și pentru a-i sluji cu credință, picioarele mi se înmoaie, sunt beat de foame și de ură. Dar iată, bum, bum, la capătul drumului, două cămile cresc văzând cu ochii, aleargă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
milă, să trag în neputință și în dragostea ei de semeni, să trag în tot ce întârzie domnia răului în lume, să trag o dată, și încă o dată, și iată-i cum se clatină și cad, și cămilele aleargă întins către zare, acolo unde o coloană de păsări negre a țâșnit spre cerul neschimbat. Și eu râd, râd cu hohote, uite-l cum se zvârcolește în veșmântul acela pe care-l urăsc, ridică puțin capul, mă vede, pe mine, pe stăpânul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
șacalii adulmecă văzduhul încremenit, apoi se pornesc să alerge, cu pași mici și plini de sârguință, către ospățul de stârv care-i așteaptă. Am învins! Îmi înalț brațele către cerul mai blând, o umbră violetă începe să se deslușească în zare, o, nopți ale Europei, o, patrie, copilărie, de ce trebuie să plâng în ceasul biruinței?! A mișcat, nu, zgomotul vine din altă parte, iată-i, sunt ei, stăpânii mei, îi văd cum vin ca un stol de păsări întunecate, se năpustesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
se așeză lângă bărbatul ei. El îi povesti totul, ținând-o de mână, ca în primii lor ani de căsătorie. Când termină de vorbit, rămase nemișcat, cu fața spre mare, peste care cădea grăbită, de la un capăt la celălalt al zării, înserarea. - El e de vină, spuse Yvars. Ar fi vrut să fie tânăr, și să fie tânără și Fernande, și să plece amândoi departe, dincolo de mare. OASPETELE Învățătorul îi privea pe cei doi oameni cum urcă spre el. Unul era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
femeile rămaseră nemișcate. Nu ieșiră decât bărbații. D'Arrast șovăi o clipă, apoi îi urmă. Noaptea se lăsase de-a binelea și ploaia se oprise. Cerul, de un negru spălăcit, părea lichid. În apa lui străvezie și întunecată, aproape de marginea zării, începeau să se aprindă stelele, ce se stingeau aproape în aceeași clipă, căzând una câte una în fluviu, ca și cum cerul și-ar fi picurat ultimele lumini. Aerul dens mirosea a fum și a apă. Se auzea vuietul foarte apropiat al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
un vânt, în pas de vals, pe dealuri, vara își pierde urma prin parcuri și livezi. Spre școală, veseli, curg copii în stoluri și razele de soare zâmbesc pân’ la amiezi. E-atâta revarsăre de lumină, încât galbenul gutuii îmbată zarea. Doar amurgul se umple de rugină: a venit iar toamna? Aceasta-i întrebarea! Din vii se culeg boabe de chihlimbar, coșurile se-ndoaie sub greutatea lor. Frunza de viță, o pun într-un ierbar și licuricii i-așez în calea
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
dar nonconformist, Francesco del Pugliese, cu alegorii care înfățișaseră doctrina lui Vitruviu despre trecerea civilizației umane de la aera ante Vulcanum la aera sub Vulcano : lupta și coabitarea cu animalele, apariția monștrilor, incen diul unei păduri, prinderea câtorva dintre animale, utili zarea buștenilor aprinși pentru cea dintâi vatră... în sfârșit, tânărul Vulcan azvârlit de pe muntele Olimp pe insula Lemnos, ajutat de către nimfe să se ridice, devenind curând primul învățător al pământenilor, harnic și iscusit, sprijinit de Vânturile zeului Eol, înconjurat încă de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
gri, citi deasupra cuștii : BAGAJE. Avansă, valiza îi fusese smulsă de o mână grea și umedă. Se trezi cu un bon între degete, împins în afara cadrului. Plaja năvăli brusc. Întinsă, perfect plană, o dreaptă albăstrie, sub aburul bolții, nisip făinos, zarea mării întregi, desfășurată, culori până la cer. Râsete, mingi și copii și femei maiestuoase, provocatoare. — Ce faci, bolnavule ? Asta ți-e astenia, la mare ? — Să zicem... Manole întinse mâna, vru să-l bată pe umăr, își aminti de cel care venea
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
fum și de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase și răsfirate vârfuri de pomi desfrunziți, câteva coperișe țuguiate de paie și turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării și linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început și fără sfârșit. Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat și se ducea tocmai pe front... ― Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcîndu-se spre gropari și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
iar măgurile și coastele printre care trecuse aveau o înfățișare nouă, necunoscută. " Dacă bateriile sunt aici, atunci infanteria o fi pe dealurile de colo, se gândi dânsul, întorcîndu-se repede și cercetând cu mai mare atenție șirul de coame care închidea zarea în față. Iar puțin mai încolo, poate chiar pe coasta cealaltă, sunt..." Primprejur domnea liniște albă, peste care plutea surâsul soarelui, ca o pulbere de aur. Brazii nici acele nu și le clinteau, sorbind încremeniți bucuria primăverii. Apostol își auzea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
printre vrafurile de registre și hârțoage, văzu capul sergentului, cu fruntea încrețită și cu creștetul țuguiat, pe care, din spate, pe fereastra colbuită, cădea o lumină de argint vechi. Afară, în ogradă, și mai departe, până la picioarele dealurilor ce închideau zarea, stăpânea atâta liniște și pace, că sufletul lui Apostol se umplu iar de nădejdi, și mai ales de o încredere adâncă. Îi părea rău numai că nici un petec de cer nu-i înfrumuseța orizontul. Tocmai când inima îi era stăpânită
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
din sat. Unde se încrucișează șoseaua cu calea ferată își aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraților. O luă printre șinele care luceau stins ca două săbii nesfârșit de lungi. Uneori se uita în stânga, dar ceața înghițea zarea, și întunericul împreuna cerul cu pământul. Se împiedica de traverse și gâfâia. Pe aici drumul părea mai greu. Când dădu iar în șosea, auzi ropotele râului, aproape, ca niște șoapte stranii... Înainte de a intra în Lunca, la gura drumului spre
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
una cậte una pămậntul. Și astăzi, dupa atậția ani și ani, eu vin tot de acolo, din satul copilăriei mele, cu șoseaua urcậnd grăbită printre dealurile lui ondulate, cu aer proaspăt suflat din vậrful muntelui, dar, dincolo de miresmele și prospețimea zărilor, vin din sufletul curat ca lacrima al acelor răzăși țintuiți de oasele de sub crucile străbunilor și legați de ei prin nevăzutele fibre ale veșniciei. - De unde sunt eu? Sunt de acolo, de peste munți și văi, dintre dealuri împădurite cu esențe tari
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
regăsi în aburul pậinii scoase de mama din cuptor, ea o va regăsi în lumea divină a poeziei, pentru că în fiecare dintre noi se ascunde o îndepărtată lume a copilăriei. Nu știu cum se face că ducem cu noi pậnă în larga zare mirosul rufelor geruite întinse pe sậrmă, clinchetele clopoțeilor de la sanii, merele poleite din Ajunul Crăciunului, mirosul cald al cozonacilor și aburii zglobii ai mămăligii răsturnate din ceaunul de tuci. Nu știu cum se face că ducem cu noi pậnă în îndepărtatele zări
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
zare mirosul rufelor geruite întinse pe sậrmă, clinchetele clopoțeilor de la sanii, merele poleite din Ajunul Crăciunului, mirosul cald al cozonacilor și aburii zglobii ai mămăligii răsturnate din ceaunul de tuci. Nu știu cum se face că ducem cu noi pậnă în îndepărtatele zări de lumini vara cu munții ei împăduriți, toamna cu cămările ei pline, iarna cu candelele aprinse sub icoane făcătoare de minuni, și mai ales, primăverile cu care ne măsurăm aproape inconștienți trecerea. De aceea,trăirile călduroase și tandre ale copilăriei
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
care păsări umblau rătăcite prin visuri, începeau pentru mine cu Frența. Templul adevărat al cuvintelor mele rostite sau nerostite încă se afla acolo. Fiecare dimineață îmi transforma lacrimile în mărgăritare și fiecare amurg îmi șoptea că m-am născut din zări crepusculare, ca o lacrimă în plus în Univers. Acolo, alergam desculță prin ploaia de spini, prin nisipul fierbinte sau prin otava deasă și de aceea, acolo, în fiecare fir de iarbă stă ascunsă o lacrimă a sufletului meu. Și ori
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
el era facut dintr-un alt aluat. Cu toții am trăit atunci spaima morții, dar mai ales am trăit spaimele acceptării lui și ale neacceptării noastre. Trupul său? Descatușarea visată, frậngerea harului matematic! Chipul său? Toate străvechile dureri și noile împăcări... Zările sale? Înlăturarea tuturor durerilor unei existențe tragice. Dacă pătimești mai mult decật alții de pe urma vieții - îmi ziceam eunu-i de mirare. Dar sufletele mari trebuie să îndure totuși mult mai mult decật cele mărunte. Ceea ce dă sens existenței noastre este tocmai
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
Un examen implacabil al conștiinței ne îndeamnă cậteodată să sfậșiem chiar prejudecățile cele mai tiranice. Cu neasemuită plăcere îmi înecasem privirile în nemărginirile cerului și ale mării, adorậnd divinitatea și detestậndu-i pe oameni, creaturi nedemne. Uneori un catarg tremurậnd în zare aducea în existența mea monotonă gustul amar al dragostei stinse; ascultam melodia valurilor, toate curgeau parcă prin mine, iar eu vedeam printre ele pe marinarul plecat în larg, care-și părăsise iubitele, uitậndu-le pentru totdeauna. De aceea, infinitatea mării mă
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
au fascinat, iar el și-a adậncit la rậndul lui privirile, creậnd o comuniune caldă, dar “clandestină”. Ne priveam fix, fermecat unul de celălalt, stăpậniți de același fluid suprafiresc de dulce. Era de o inteligență sclipitoare, fulgerậnd dintro singură privire zările necunoscutului. Ochii lui mă atrăgeau, cutremurători și în același timp enigmatici, împăciuiți de eternitate, răspậndind în măreția lor satanică dorința nemuririi. Sub oceanul tenebrelor acestea, devenisem rapid un delicat reflex, un modelaj după tiparul sufletului său. Omul pe care-l
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]