6,670 matches
-
bravul autor interpolează o ciudată confesiune: „Cea mai dulce sărutare pe care am primit-o În viața mea a fost când o femeie - o făptură blondă, pe terenul de vânătoare - s-a aplecat În șa și m-a sărutat În timp ce ședeam În șaua mea.“ Să considerăm că „ședeam“ conferă durată și concretețe sărutării pe care căpitanul „a primit-o“ atât de confortabil, dar nu puteam să nu mă gândesc, chiar și la vârsta de unsprezece ani, că acest mod de a
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mai dulce sărutare pe care am primit-o În viața mea a fost când o femeie - o făptură blondă, pe terenul de vânătoare - s-a aplecat În șa și m-a sărutat În timp ce ședeam În șaua mea.“ Să considerăm că „ședeam“ conferă durată și concretețe sărutării pe care căpitanul „a primit-o“ atât de confortabil, dar nu puteam să nu mă gândesc, chiar și la vârsta de unsprezece ani, că acest mod de a face dragoste În poziție de centauri era
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mama, căreia Îi zvâcnea obrazul stâng ca atunci când era supărată, urmărea cu atenție, din locul ei de la capătul mesei lungi, indispoziția și lipsa mea de poftă de mâncare. Eu ridicam capul ca să dau o explicație - dar masa dispăruse și eu ședeam singur pe o buturugă de la marginea drumului, desenând curbe după curbe pe nisipul maroniu cu bățul plasei de fluturi, care se legăna ca un metronom; curbele erau curcubee pământene ale căror culori diferite erau redate prin diversele adâncimi ale șanțurilor
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
voce de departe, cu o bruschețe găunoasă. Am traversat un fel de sală de așteptare și am intrat În biroul Îndrumătorului meu. Amurgul cafeniu sosise Înaintea mea. În birou nu era altă lumină decât licărirea unui cămin masiv lângă care ședea o siluetă Întunecată, Într-un fotoliu și mai Întunecat. Am Înaintat spunând: „Numele meu este...“ și m-am Împiedicat de serviciul de ceai așezat pe preș lângă fotoliul de răchită al domnului Harrison. S-a aplecat mormăind Într-o parte
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
fusese dus sau dusă la clinica Binet ori cam așa ceva) părea a-l Împiedica să se concentreze asupra chestiunii foarte personale și importante despre care voiam să-i vorbesc. Pe o masă dintr-un fel de mic vestibul, pe care ședea Înainte un bol cu peștișorii aurii, se afla acum un teanc de reviste Punch legate - totul arăta cu totul altfel. Altfel erau și uniformele Înzorzonate ale chelnerițelor, nici una nefiind la fel de nostimă ca una anume pe care mi-o aminteam foarte
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
un glas care era doar un pic mai puțin repezit și ceva mai sec, m-a poftit să intru. „Nu știu dacă mă mai țineți minte...“ am Început eu să spun În timp ce traversam odaia Întunecată, Îndreptându-mă spre locul unde ședea, lângă un foc plăcut. „Ia să vedem“, spuse el, Întorcându-se Încet În fotoliul scund, „Nu-mi prea dau seama...“. A urmat un trosnet Îngrozitor, o zăngăneală fatală: călcasem În serviciul de ceai așezat pe jos, lângă fotoliul lui de
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
una din zile din acele mici mașinării numite plimbătoare; de la Înălțimile inițiale, elastic și sigur, copilul a ajuns tot mai jos, până ce, la un an și jumătate, a atins pământul În fața plimbătoarei, strecurându-se În față din locul pe care ședea și bătând cu călcâiele pe trotuar, anticipând astfel eliberarea lui viitoare În vreo grădină publică. Un nou val evolutiv a Început să se umfle, ridicându-l treptat, din nou, de la pământ, când, la aniversarea a doi ani, a primit un
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a zărit În șanțul unei grădini regale. Iar și mai aproape de lac, vara, mai ales duminicile, locul era năpădit de trupuri omenești În diverse stadii de goliciune și solarizare. Numai veverițele și anumite omizi rămâneau Îmbrăcate. Gospodine cu tălpi cenușii ședeau pe nisipul cenușiu slinos, În costume de baie; masculi respingători, cu glasuri de foci, În slipuri pline de noroi, se zbenguiau prin jur; fete extrem de atrăgătoare, dar neîngrijite, menite să aducă pe lume peste câțiva ani - la Începutul lui 1946
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
prin "Ospățul de biruință". Boierii, în straie de sărbătoare, cu anterie și bărbi după datină bizantină; cei tineri, cu scurte, rași după nărav talian; toți mustăcioși, cu plete unse cu unt; nu puțini, legați cu feși, însemnați în bătălie cum șade bine unui viteaz. Se bucură. Toți sunt veseli, pe jilțuri rânduite pe lângă pereți, sau în grupuri, discutând cu aprindere; râd, vorbesc toți odată, prea mult și prea tare. Desigur, e beția izbânzii, dar nu e de lepădat nici contribuția fantasticului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
unii pe alții, la nevoie. Desigur, ajutându-ne, s-au ajutat, că și ei au a bâțâi de frica osmanlâilor, ca și moldovenii. Prea bine! Oamenii vrednici găsesc totdeauna în Moldova o pâine. Cu dragă inimă-i împământenim, slobozi să șadă și să trăiască fiecare după voia și credința sa. Bunicul meu, Alexandru, a căzut sub grea afurisenie din partea papistășimii pentru că oploșea pe toți boemii husiți persecutați ce pribegeau suferind pentru credința lor. Nu voi a călca această moștenire sfântă: toleranța
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe boier Stanciu Marele. Și... și dacă bătrânu' ne dă în gât lui Vodă? grăiește Negrilă crispat. Aoleooo! Pușche pe limbă! își scuipă Cupcici în sân. Isaia aista-i uns cu toate alifiile, știe el cum să-l ia... Da' șezi în cur, boier Cupcici, e cu așteptare și Alexa se înghesuie să-i facă loc. Aoleooo! Parcă pot?! Curu' meu e-o rană! se vaicăre Cupcici plângându-și de milă. Dumnezeule! Ce-am pătimit!... Să vedeți! La "Întrecerile voinicești" de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
vorbim?! Un coate-goale! Un sărăntoc! Un măscărici obraznic!... Auziți: "Moșia mea e spada!" Unde s-a mai pomenit boier fără moșie?! se slobozește Negrilă. Îi mai smintește mintea și grecoteiul de Zamblako Comnenul, cum că niște "înțelepți din vechime" cică ședeau într-un butoi și propovăduiau că toți oamenii, ar fi chipurile egali! scuipă Isaia cu scârbă. Grecoteiul aista nu-i întreg la minte. Îl smintește și pe Vodă, parcă nu-i el smintit îndestul. Aiștea-s nebuni de legat! întărește Negrilă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai aparții! De blestemele Moldovei nu te temi?! Ștefan îi zâmbește cu blândețe: Fii pe pace, Părinte... Daniil se descarcă: O! Doamne! Trufie, numele tău e Ștefan! Nu cumva, gândurile tale umblă pe "Cărările Veșniciei" cu sabia în mână cum șade bine unui viteaz voievod? În Ceruri, nimeni n-are nevoie de Ștefan Vodă... Moldova cui o lași? Ștefan tace... Îl privește pe Iisus, coroana sa de spini... Încet, își încinge spada... Când am fost uns domn, am îmbrăcat cămeșa morții
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
plantat într-o stație de tramvai, de unde aveam o excelentă perspectivă - și deci posibilitatea optimă de a o „supraveghea” - asupra unei case de pe bulevardul Mărășești, așezată pe colț, unde locuia o fată deosebit de frumoasă. O descoperisem - și descoperisem că acolo ședea - în cursul deselor, deja evocatelor mele plimbări în acea perioadă, plimbări care mă aduceau, aproape în fiecare după-amiază, în parcul Libertății, unde uneori mă așezam pe o bancă și citeam (romanele filozofice ale lui Voltaire, îmi amintesc). Traseul era mereu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nu trebuie să vorbești așa... Ceea ce spui este... o blasfemie - și chiar în acea clipă am realizat că îl plagiasem pe Alioșa Karamazov, care îl plagiase pe Iisus din „Legenda marelui Inchizitor”. Am rămas multă vreme tăcuți. Dezmeticit oarecum, V.M. ședea vădit stingherit. — Ce citești, l-am întrebat mai mult ca să zic ceva, luând în mână volumul învelit în hârtie de ziar ce zăcea pe bancă, între noi, și începând să-l răsfoiesc mecanic. — Caragiale? Un semn de carte, din pânză
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Sfânt (Fapte, cap. 1-4): „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. / Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. / Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. / Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt...”. Din simpli oameni, Petru și ai lui s-au transformat, am spune, în supraoamenii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
același loc. / Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. / Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. / Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt...”. Din simpli oameni, Petru și ai lui s-au transformat, am spune, în supraoamenii răspândirii Evangheliei. Intervalul dintre Înălțare (când a început existența lor fără Hristos) și Cincizecime
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Paul Georgescu). Ambele atitudini, repet: ambele sunt preferabile duplicității perfecte în care Petru Dumitriu s-a complăcut. Duplicitate care atinge apogeul în episodul rugăciunilor mentale „rostite” în „altarul” oricărei ședințe - prezidiul: Fiindcă vorbeam despre rugăciune... am ajuns să mă rog șezând în prezidiu la ședințe, nu de partid - că eu n-am fost membru de partid - dar în ședințe de muncă cu muncitorii de la Canal ș.a.m.d. Și ședeam în prezidiu și nici nu închideam ochii și mă rugam: „Doamne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ședințe - prezidiul: Fiindcă vorbeam despre rugăciune... am ajuns să mă rog șezând în prezidiu la ședințe, nu de partid - că eu n-am fost membru de partid - dar în ședințe de muncă cu muncitorii de la Canal ș.a.m.d. Și ședeam în prezidiu și nici nu închideam ochii și mă rugam: „Doamne, iartă-mă pentru ce fac în clipa asta”». Pasajul acesta mi s-a părut de-a dreptul fantastic și de cum l-am citit am avut o promptă, neechivocă reacție
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
martie 1868 adresat subprefectului Bistriței de Jos (propunea expulzarea evreilor din comunele rurale În cinci zile), În care spunea: „Având În vedere că după ordinile D-lui prefect, după ordinul D-lui ministru de interne relativ la neîngăduirea jidovilor a mai ședea prin comunele rurale, s-au dat D-voastre ordine;.....Având În vedere că după inspecția ce am făcut prin comună, am văzut că D- voastră ați neglijat În totul, vă ordon ca pe toți jidovii aflați În comuna D-tale
ASPECTE DIN ACTIVITATEA POLITICĂ ȘI DIPLOMATICĂ by CRISTINA NICU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91556_a_92304]
-
derogare la această stipulație din toate tratatele.... Așa am zis străinilor: evreii, după Constituțiunea noastră, nu pot poseda imobile rurale; prin urmare, nu putem noi să nu introducem În tratat aceasta restricțiune; comuna, după ea, Îi poate Împiedica de a ședea În comunele rurale. Vă Întreb care este textul de lege care oprește pe evrei a cumpăra și a poseda imobile urbane? Chemați pe toți legiștii țării, și veți vedea că toți vă vor spune, că nu este nici un text care
ASPECTE DIN ACTIVITATEA POLITICĂ ȘI DIPLOMATICĂ by CRISTINA NICU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91556_a_92304]
-
numai a acesteia. Libertatea de exprimare exercitată prevalent iresponsabil este o trăsătură a democrațiilor infantile. Privit normativ, spațiul public românesc are trăsăturile unor group therapies în care mulți oameni își exhibă frustrări îndelung reprimate. Presa a ajuns un „divan psihanalitic”. Ședem tolăniți, cu ușile vraiște deschise, iar „psihanalistul” (patron sau redacție) ne spune: Toarnă, toarnă frate! Toarnă fără grijă față de consecințe. Părerea ta este „adevărul”. Numai el contează. De ce „torni”? Imboldurile sunt multe: interesul, voluptatea mioritică, voluptatea cruciadei pentru puritate sau
Dincolo de îngeri și draci: etica în politica românească by Mihaela Miroiu [Corola-publishinghouse/Memoirs/1964_a_3289]
-
proastă și-a extins-o asupra întregii tagme bărbătești. Excepție făcea doar pișicherul de frate-său, părintele Teoctist însuși, față de care nutrea o desăvârșită admirație și o nemaipomenită duioșie. Ceea ce o caracteriza pe Sofica era naivitatea. Pe un pescar ce ședea cu instrumentul în baltă l-a chestionat curioasă: - Așa-i că peștii trag la crâsnic prin apă? Pe o țigancă borțoasă a întrebat-o dacă a avut relații cu un bărbat. Femeia s-a holbat: - Haoleu, cocoană, da’ nu se
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
lumii gândăcești: caradaște uriașe și nasicorni maro. Una dintre ele avea elitre în carouri ca o tablă de șah. Popovici se amuzase odată pe socoteala profesorilor Stino și Gorovei care se plimbau într-un amurg pe strada Maior Ioan, unde ședea băiatul. Ascuns în liliacul de lângă gard, Fus așezase pe trotuar o cârpă pe care o trăgea de sfoară. Absorbiți în discuții, Gorovei era cât pe ce să calce pe fantasma care i se zbătea între picioare. Ca un popic, dintr-
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]
-
amintiri îmi sunt legate de orașele Roman, Iași și Agnita. În 1940 o parte din Transilvania și Basarabia erau cedate. Veniseră la putere legionarii iar în noiembrie a avut loc cutremurul de pământ. În acel an ne aflam la Iași. Ședeam cu chirie pe Sfântul Atanasie când, într-o noapte, mama nea trezit ca să ne scoată din casă. Dormeam cum dorm copiii, adânc, așa că n-am simțit cutremurul. Am văzut doar chipurile mamei și Soltanei, fata din casă, mai albe decât
Muzeul păpuşilor de ceară by Marcel Tanasachi () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91828_a_93567]