62,720 matches
-
Își puteau permite un patefon Înainte de anii ’50, iar tonomatul nu Înlocuise Încă orchestra). Prăpastia dintre generații ce avea să caracterizeze deceniul următor nu se făcea simțită deocamdată. „NewLook” lansat de Christian Dior În februarie 1947 (menit să contrasteze cu criza de textile din timpul războiului, noul stil, de un lux ostentativ, abunda În fuste ample, umeri falși, mâneci bufante și o avalanșă de funde și falduri) a fost adoptat, după posibilități, de femei de toate vârstele: aspectul exterior era Încă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Miracol la Milano, 1951), o mulțime fără adăpost cântă „Vrem un acoperiș deaspura capului, vrem să credem, noi și copiii, În ziua de mâine”. Modelele de consum În Europa postbelică reflectau penuria prelungită de pe continent și impactul durabil al Marii Crize și al războiului. Raționalizarea a ținut cel mai mult În Marea Britanie: pâinea s-a distribuit pe cartelă din iulie 1946 până În iulie 1948, cupoanele de textile au fost folosite până În 1949, aprovizionarea cu haine și mobilier minimal din timpul războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai puțin de cinci ani, În Franța de după război mașinile erau vechi de douăzeci de ani. Un fermier francez obișnuit producea mâncare pentru cinci concetățeni; fermierul american producea deja de trei ori mai mult. Patruzeci de ani de război și criză economică apăsau asupra Europei. „Epoca postbelică” a durat, așadar, multă vreme; mult mai mult decât susțin unii istorici când Înfățișează dificila perioadă de după război În lumina avantajoasă a deceniilor de prosperitate care au urmat. Puțini europeni de atunci, informați sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scepticism amar. Înainte de primul război mondial, Europa era un continent optimist: politicienii și jurnaliștii priveau cu Încredere spre viitor. Treizeci de ani și două războaie mondiale mai târziu, oamenii fixau cu anxietate un trecut teribil. Mulți observatori anticipau o nouă criză postbelică, alt val de extremism, un al treilea război mondial. Dar uriașa nefericire colectivă pe care europenii și-au provocat-o singuri În prima jumătate a secolului a avut un efect profund depolitizant: departe de a căuta din nou soluții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1919 era Încă viu În mintea politicienilor și a electoratului. Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau Îngrijorător cu crizele internaționale În serie din anii ’30. În iulie 1951, Aliații vestici declaraseră că „starea de război” cu Germania a luat sfârșit, dar pe fondul unui Război Rece care se agrava rapid, șansele de a Încheia un tratat de pace erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
170 la Începutul deceniului, numărul armelor nucleare de care dispunea armata americană a ajuns la 841 În 1952, apoi la 2.000 În perioada intrării Germaniei În NATO (pentru a ajunge la 28.000 șapte ani mai târziu, În pragul crizei cubaneze). Pentru a lansa aceste bombe, aviația militară americană dispunea de o flotă de bombardiere B-29 care s-a extins de la 50 de avioane la Începutul blocadei Berlinului la peste 1.000 cinci ani mai târziu. Primele bombardiere intercontinentale B-52
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și transformaseră zona estică Într-un stat suveran, ei nu puteau ignora la nesfârșit hemoragia de resurse umane. Dar nu sensibilitatea rănită a conducătorilor RDG e motivul pentru care Moscova a atras din nou atenția internațională asupra Berlinului, generând o criză de trei ani În legătură cu statutul orașului. În 1958, URSS era din nou Îngrijorată că Statele Unite i-ar putea Înarma pe vecinii săi vest-germani, de data aceasta cu arme nucleare. Nu era, așa cum am văzut, o temere nefondată - la urma urmei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
urmei, o Împărtășeau și unii occidentali. Hrușciov a decis așadar să folosească Berlinul, oraș de care rușii, de altfel, nu se sinchiseau ca pârghie pentru a bloca nuclearizarea Bonnului, de care le păsa În schimb foarte mult. Primul pas În criza Berlinului a fost făcut la 10 noiembrie 1958, când Hrușciov a declarat public, la Moscova, adresându-se puterilor occidentale: Imperialiștii au transformat chestiunea germană Într-o sursă permanentă de tensiune internațională. Elitele conducătoare ale Germaniei Occidentale fac tot posibilul să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trebuia să ia sfârșit. Altfel, URSS avea să se retragă unilateral din Berlin, Încheind pace separată cu RDG și lăsând Vestul să negocieze soarta zonelor proprii de ocupație cu un stat est-german independent. Din noiembrie 1958 până În vara lui 1961, criza Berlinului a fiert la foc mic, nervii diplomatici s-au tocat mărunt, iar exodul est-germanilor s-a transformat Într-un puhoi. Ultimatumul lui Hrușciov a fost lansat În iunie 1961 În cadrul Întâlnirii la vârf cu John F. Kennedy, desfășurată la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
public, puțini politicieni se vedeau cerându-le soldaților „să moară pentru Berlin”. Cum a remarcat discret Dean Rusk, secretarul de stat al lui Kennedy, Zidul avea utilitatea lui: „În termeni realiști, probabil că ar facilita o Înțelegere În privința Berlinului”. Deznodământul crizei Berlinului a demonstrat că cele două mari puteri semănau mai mult decât le plăcea să creadă. Dacă Moscova Își propunea să nu redeschidă subiectul statutului Aliaților În Berlin, Washingtonul accepta existența unui guvern est-german și urma să reziste cererii vest-germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a mai contat, iar zona vestică a orașului a Început să alunece lent În irelevanță politică. Chiar și rușii și-au pierdut interesul. În mod bizar, Occidentul nu a sesizat imediat acest lucru. În anul următor, când a izbucnit criza cubaneză, Kennedy și consilierii lui erau convinși că Hrușciov orchestrează o intrigă complexă, machiavelică, pentru a-și atinge scopurile În Germania. Lecția din 1948-1950 fusese Învățată prea bine. Așa cum Truman și Acheson văzuseră În incursiunea coreeană un posibil preludiu la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
preludiu la o intruziune sovietică În vestul Germaniei, Kennedy și colegii săi au văzut În rachetele amplasate În Cuba o stratagemă a Uniunii Sovietice pentru a forța o Americă vulnerabilă să cedeze În chestiunea Berlinului. În primele zece zile ale crizei cubaneze, nu trecea oră În care liderii americani să nu revină la subiectul Berlinului de Vest și la necesitatea de a „neutraliza” o iminentă manevră a lui Hrușciov În orașul divizat. După cum Îi explica Kennedy prim-ministrului britanic Macmillan la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să-ți mai explic legătura dintre Berlin și această manevră secretă și periculoasă a lui Hrușciov”. Însă Kennedy luase prea În serios propaganda și exagerările sovietice recente și concepea relațiile ruso-americane mai ales În funcție de chestiunea Berlinului. De unde importanța exagerată acordată crizei cubaneze - la 19 octombrie, Kennedy Își informa consilierii cei mai apropiați: „Nu cred că avem de ales... nu e vorba numai de Cuba, ci și de Berlin. și, fiindcă suntem conștienți de importanța Berlinului În Europa și de importanța aliaților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cuba, ci și de Berlin. și, fiindcă suntem conștienți de importanța Berlinului În Europa și de importanța aliaților pentru noi, ne confruntăm În clipa de față cu o dilemă. Altfel, răspunsul ar fi simplu”. Cu trei zile Înainte, când Începuse criza cubaneză, secreatrul de stat Dean Rusk Își rezuma astfel părerea despre acțiunea sovieticilor: „Cred că Berlinul are un rol major În toată povestea. Pentru prima oară, chiar Încep să mă Întreb dacă Hrușciov e pe deplin rațional În problema Berlinului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Angola și Mozambic; acestea constituiau și o piață captivă pentru exporturile portugheze, altfel necompetitive pe plan internațional. Astfel, Mozambicul cultiva bumbac pentru piața portugheză În loc să producă alimente pentru populația locală, o anomalie care a generat atât profituri considerabile, cât și crize periodice de foamete. În aceste circumstanțe, În ciuda revoltelor eșuate din colonii și a puciurilor de acasă, portughezii au amânat pe cât posibil decolonizarea 1. Statele europene se puteau descurca fără imperiile lor, dar puține Își imaginau coloniile supraviețuind singure, fără sprijinul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din partea francezilor, sacrificiile lor nefiind cu adevărat recunoscute sau recompensate. Franța se grăbea să uite trauma algeriană. Acordurile de la Evian din 1962 au Însemnat pentru francezi sfârșitul a cinci decenii de război și teamă de conflict. Populația era sătulă de crize, lupte, amenințări, zvonuri și conspirații. A Patra Republică supraviețuise doar doisprezece ani. Neiubită și neplânsă de nimeni, ea a fost dintru Început slăbită dramatic de absența unui executiv eficient - moștenire a experienței Vichy, care i-a făcut pe legiuitorii postbelici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
britanici ca influență imperială dominantă. Egiptul a reprezentat Însă locul - deși, culmea, nu fusese niciodată o colonie britanică În sensul convențional al cuvântului - unde Marea Britanie a resimțit din plin umilințele și drama decolonizării, suferind o Înfrângere de proporții istorice. În criza Suezului din 1956, Marea Britanie a suferit pentru prima dată o umilință internațională (care a ilustrat și a accelerat declinul țării) de tipul celor cu care francezii se obișnuiseră. Interesul britanic În Egipt era direct determinat de importanța Indiei, căreia i
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
decembrie au intrat În Sinai. Între timp, britanicii și francezii și-au anunțat retragerea din Suez, care a durat până pe 22 decembrie. Marea Britanie, ale cărei rezerve de lire sterline și dolari scăzuseră cu 279 de milioane de dolari În decursul crizei, a primit promisiuni de ajutor financiar din partea americanilor (concretizat sub forma unei linii de credit de 500 de milioane de dolari de la Banca Americană de Import-Export). La 10 decembrie, FMI a aprobat un Împrumut de 561,47 de milioane de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
modul În care Mollet și Eden contaseră pe sprijinul necondiționat al americanilor. Ei erau iritați de francezi și britanici: nu doar pentru că se angajaseră În secret Într-o expediție atât de prost planificată și executată, dar și pentru momentul ales. Criza Suezului aproape a coincis cu ocuparea Ungariei de către sovietici. Implicându-se Într-un complot imperialist flagrant Împotriva unui singur stat arab, cu intenția vădită de a se răzbuna pe acesta fiindcă Își exercitase suveranitatea teritorială, Londra și Parisul au distras
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un stat independent și Îi anihilase guvernul. Ele puseseră interesele proprii (anacronice, În viziunea Washingtonului) Înaintea intereselor NATO. Mai grav era că francezii și britanicii au făcut Moscovei un cadou propagandistic nemaivăzut. URSS n-a avut aproape nici un rol În criza propriu-zisă: nota sovietică din 5 noiembrie care amenința Franța, Marea Britanie și Israelul cu acțiuni militare dacă nu acceptă o Încetare a focului a avut o influență minimă asupra desfășurării evenimentelor, iar Hrușciov și colegii săi nu intenționau să o pună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o pună În aplicare. Dar permițând Moscovei să interpreteze, chiar și numai simbolic, rolul de protectoare a părții agresate, Franța și Marea Britanie au distribuit Uniunea Sovietică Într-un rol În care ea va improviza cu aplomb În deceniile următoare. Datorită crizei Suezului, diviziunile și retorica Războiului Rece vor fi importate tocmai În Orientul Mijlociu și Africa. Consecințele erorii din Suez au fost resimțite cel mai acut de Marea Britanie. Au trecut mulți ani până când au fost dezvăluite public toate ramificațiile conspirației Împotriva lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu loialitate la pozițiile Statelor Unite. Numai astfel puteau spera să-i influențeze pe americani și să-și asigure sprijinul acestora În momentele critice. Această realiniere strategică va avea consecințe cruciale pentru Marea Britanie și pentru Europa. Consecințele de lungă durată ale crizei din Suez s-au resimțit la nivelul societății britanice. Începutul anilor ’50 fusese neobișnuit de optimist pentru Marea Britanie și În special pentru Anglia. Alegerea unui guvern conservator În 1951 și primele indicii ale unui avânt economic Împrăștiaseră mohoreala egalitaristă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îl mustră cu blândețe: „Tu suferi fiindcă totul s-a schimbat. Jimmy suferă fiindcă totul a rămas la fel. și nici unul dintre voi nu poate privi realitatea În față”. Poate că acest diagnostic al atmosferei instabile din Marea Britanie În momentul crizei Suezului nu era teribil de nuanțat, Însă el conținea o doză de adevăr. Privește Înapoi cu mânie a apărut pe marile ecrane acompaniat de o sumedenie de filme Într-o notă similară, cele mai multe bazate pe romane sau piese de teatru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care ea Însăși le inventase și răspândise În Întreaga lume. Aceste semne nepolitice ale declinului național au avut un impact cu atât mai mare cu cât societatea britanică din acei ani era practic apolitică. Partidul Laburist, aflat În opoziție În timpul crizei Suezului, a fost incapabil să Întoarcă eșecul lui Eden În avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
suportate În parte de consumatorii urbani, dar mai ales de contribuabili. Existau precedente pentru PAC. Tarifele vamale practicate În Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea Împotriva importurilor de cereale ieftine din America de Nord erau relativ similare. De asemenea, În timpul Marii Crize de la Începutul anilor ’30 au existat diverse tentative de a ridica prețurile produselor agricole, cumpărând surplusurile și plătindu-i pe fermieri pentru a produce mai puțin. Iar Într-un acord din 1938 dintre Germania și Franța care n-avea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]