67,494 matches
-
era chiar amintită cu numele de "Bucul lui Vladul". La anii 1619 - 1629, hrisoavele amintesc un alt moșnean stăpânitor în Bucu, anume Nedelco, moștenitor al ocinei neamului lui Vladul. Până la 1650, cel mai de seamă stăpânitor în părțile Bucului e amintit "Oprea ot Bucu", căpitan, apoi agă al Țării Românești în vremea voievodului Matei Basarab. De la sfârșitul sec. al XVIII-lea și până la 1863, moșia Bucu zisă Mătăsești de la creșterea intensă a viermilor de mătase, s-a aflat în proprietatea mănăstirii
Bucu, Ialomița () [Corola-website/Science/301233_a_302562]
-
Cuza devine capitala de «Plasa». Iveștiul a fost reședința de « plasa » până în 1950. În târg apar :telegraful, poștalionul, compania de dorobanți (1869), judecătoria, poliția rurală, jandarmeria, gară CFR Ivești, bibliotecă comunala, școala. Între cei mai mari boieri din zona localității amintim : fam. Ciucă, Spătaru, Mihalache Cantacuzino, fam. Arhip, fam. Anastasiu, fam. Economos, fam. generalului Eremia Grigorescu. Localitatea se înscrie între puținele localități din țară care se poate lăuda cu o reală viața militară. Înaintașii s-au dovedit buni patrioți. Din rândul
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
Popa în lucrarea « Evocări » prezintă informații din timpului primului război mondial. Generalul Eremia Grigorescu comandantul corpului 6 armata cu sediul în târgul Ivești va deveni comandantul armatei I care-i va bate pe nemți conduși de Makennsen. Între alți generali amintim pe Nicolae Sava, ctitorul bisericii „Sf. Sava” din Ivești. Ca urmare..., venirea comunismului a distrus gospodăriile oamenilor din localitatea Ivești prin proceduri silnice., adică înființarea colectivă. În timpul acestui proces de colectivizare le-a sustras bunurile țărânilor avuți ce însemnau a
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
activitatea să le-a modificat. Subsolul localității nu oferă bogații utile, dar cercetările s-ar putea să aducă la lumină unele resurse. Depozitele sedimentare oferă materiale de construcții formate din nisipuri și pietriș. Pădurile au contribuit și în acest sens amintim că pe Siret a existat o fabrică de cherestea în perioada interbelică care folosea atât lemnul din localitate cât și cel dus cu plutele. Pădurea Cuhalm care se întindea pe o lățime de 5-7 km astăzi a rămas doar în
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
în anii 20 de familia generalului Eremia Grigorescu, moșie devenită în 1949 I.A.S Ivești iar după revoluția din 1989 revine în parte nurorii generaluli Ariadna Grigorescu-Negraponte. Vinurile « Băbeasca neagră » și « Feteasca albă » luând premii naționale și internaționale. De amintit că Iveștiul este capitala Podgoriei Ivești situată în sectorul sudic al câmpiei Tecuciului. Podgoria Ivești este una din podgoriile vechi ale României. Viticultura acestei podgorii este strâns legată de evoluția vechii moșii Blăjesti, atestata documentar din 15 iulie 1448, printr-
Comuna Ivești, Galați () [Corola-website/Science/301215_a_302544]
-
au continuat, autoritățile trimițând în zonă importante contingente militare( Regimentele 3 Roșiori, 7 Călărași, 13 Iași, ș.a.) care au înfrânt rezistența dârză a răsculaților. Pentru a marca eroismul sătenilor, în fața școlii din Bădeni a fost ridicat un monument pentru a aminti urmașilor numele celor care s-au jertfit pentru respectarea înțelegerilor și a drepturilor oricărei persoane, indiferent de starea socială.Problemele funciare au continuat și după răscoală, ziarul "Adevărul" semnalând, la doi ani după marea răscoală, că „ ...în comunele Bădeni și
Bădeni, Iași () [Corola-website/Science/301258_a_302587]
-
Slatioarele (situat în imediata vecinătate a satului), lacul Ochiul Boului, lacul Rațca. Populația satului Slatioarele este de cca. 600 persoane. Rețeaua stradală este de tip rectangular. În trecut locuitorii se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor și destul de limitat cu industria, amintind aici micii meșteșugari, precum: tâmplari, croitori, cizmari, fierari. Chiar dacă se află la doar câțiva kilometri de orașul Urziceni, în Slatioarele s-a păstrat tradiționalismul specific satelor. Până și datinile dispărute din multe sate, aici își mai găsesc încă ecoul lor
Slătioarele, Ialomița () [Corola-website/Science/301252_a_302581]
-
cunoaște locul fostului cimitir al satului, aflat pe coasta ponoarelor la nord de sat și o piatră mare, probabil pe locul unde a fost Sfântă Masă a bisericii vechi. În anul 2003 s-a ridicat aici un monument care să amintească peste veacuri de existența acestui schit. Biserică este construită în formă de corabie, în plan basilical, din bârne, cu pereții căptușiți cu scândura pe ambele părți, pe temelie de piatră și acoperită cu tablă zincata. Pereții în exterior sunt fără
Coada Stâncii, Iași () [Corola-website/Science/301267_a_302596]
-
climat continental de nuanță excesivă, fenomenele de reducere a debitului din timpul anului sunt punctuate și de inundații datorită ploilor mari, care produc revărsări peste tot șesul sau a zăpezilor abundente, repede topite. Dintre afluienții mai însemnați ai pârâului Dobrovăț amintim pe stânga pâraiele Pietrosu (7 km lungime), unit cu Vărăria (3,5 km ), Stârminosul (5 km), Pahomia (2,6 km), Podu Popii(4 km), Chehan (1,5 km) și Hartopu (2 km), iar pe partea dreaptă întâlnim pâraiele Însurațelu (6
Dobrovăț, Iași () [Corola-website/Science/301273_a_302602]
-
de mine. M-au avertizat că dacă voi povesti cuiva ceea ce lucram acolo, mă împușcă. Și nu am povestit nimănui. Eu eram plătit pentru că eram civil, dar s-a lucrat și cu mii de soldați. Era un șantier mare"", își amintește Ștefan Lupu, acum în vârstă de 84 de ani. Și Neculai Beraru a muncit la Șantierul 229 Spinoasa. A lucrat, însă, ca soldat, era militar în termen și nu primea salariu. ""Prin 1952 au adus încă vreo 500 de oameni
Spinoasa, Iași () [Corola-website/Science/301307_a_302636]
-
se ocupe de operațiune pe generalul Rab, de origine maghiară. ""Din câte auzeam eu, aceasta bază militară secretă deservea toate forțele militare din zona Moldovei. De aici se făcea aprovizionarea cu combustibil și armament. Totul fusese calculat"", și-a mai amintit Ștefan Lupu. Aprovizionarea celorlalte unități militare nu se realiza cu trenul pentru că nu putea fi eficientă. După ce se finalizau lucrările la unitatea militară, putin mai încolo, pe șesul Bahluiului, între Erbiceni și Belcești, pe o suprafață de 300 de hectare
Spinoasa, Iași () [Corola-website/Science/301307_a_302636]
-
unității militare au ajuns pe mâna Occidentului și, de aceea, a fost abandonat totul. Se vorbea că unul dintre generalii care răspundeau de proiect se încurcase cu o spioană"", a adăugat Ștefan Lupu. Primarul comunei Erbiceni, Constantin Ivan, și-a amintit, de asemenea, că a auzit povestea generalului trădat de amantă de la bunicii săi. Aceștia la rândul lor au auzit-o de la unii dintre ofițerii care s-au aflat pe șantierul 229 - Spinoasa. Era vorba despre un general rus care avea
Spinoasa, Iași () [Corola-website/Science/301307_a_302636]
-
și Ruși, până în zilele noastre. Prima școală din sat s-a construit, prin 1882, în partea de sat, denumită Ungureni. În anul 1911, a fost înființată Școala Sticlăria, de numele căreia se leagă o generație întreagă de dascăli, dintre care amintim fam. Galeriu Toader. Localul școlii cuprindea o sală de clasă și două cămăruțe pentru locuința învățătorului. Fiii învățătorului, Vasile și Constantin Galeriu, au purtat mai departe făclia învățăturii, luminând generații de tineri, care au devenit, la rândul lor, dascăli sau
Sticlăria, Iași () [Corola-website/Science/301308_a_302637]
-
cruce, cu absidele laterale bine reliefate, cu o singură turlă pe naos, fiind construită din piatră, acoperită cu tablă, obiectele de mobilier interior(catapeteasma, stranele, iconostasele, ș.a.) fiind realizate din lemn de stejar. Duhovnici de seamă au păstorit sufletele sticlărenilor. Amintim aici preoții: Nicolae Alexa și Vasile Ungureanu(din anul 1976, slujește cu credință preotul Ioan Lutic, fiu al satului, care a înfrumusețat și dezvoltat vechea zidire creștină). La vest de Sticlărie, se află Podul de lut și Fântâna Cerbului , prilej
Sticlăria, Iași () [Corola-website/Science/301308_a_302637]
-
așezării, asupra căreia și-au menținut dreptul de proprietate boierii Zarifopol și Iancu Sticlăreanu, multă vreme după 1864. Ultimul a avut velnița la Zagavia, zidurile acesteia putându-se vedea și astăzi. În dicționarul geografic al României din anul 1920, este amintit și satul Sticlăria: „Sticlăria sat situat în partea de sud-vest a comunei Bădeni, plaiul Bahlui, județ Iași, situat pe costișa dealului Sticlăria, pe o suprafață de 344 ha, cu o populație de 85 familii, sau 440 suflete are și o
Sticlăria, Iași () [Corola-website/Science/301308_a_302637]
-
Tomești apare din nou menționată în documentele istorice, pentru ca mai târziu, în vremea domniei lui Vasile Lupu, să se stabilească hotarele acestei așezări. În anul 1875, poetul Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar, într-un raport către Prefectul de Iași, amintește de primarul din Tomești în legătură cu o problemă de învățământ. La acea dată, Tomeștiul era deja un cvasicenru administrativ pentru patru sate: Tomești, Goruni, Vlădiceni și Chicerea. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Codrul a județului
Comuna Tomești, Iași () [Corola-website/Science/301313_a_302642]
-
satului, învățătorul Afrasinei Neculai, împreuna cu soția sa, de profesie educatoare. Mărindu-se populația școlara, în anul 1950 a fost construit un nou local de școala, înființându-se patru posturi de învățători. Dintre învățătorii care au funcționat în perioada 1950-1962 amintim pe Nicoara Elena, Afrăsinei Neculai, Agape Livia, Alupei Voicuța. După anul 1962 a apărut posibilitatea înființării claselor gimnaziale, fiind necesară mărirea spațiilor de școlarizare. Absolvenții se îndreaptă în număr tot mai mare spre licee pedagogice, teoretice, școli profesionale și mulți
Totoești, Iași () [Corola-website/Science/301314_a_302643]
-
necesară mărirea spațiilor de școlarizare. Absolvenții se îndreaptă în număr tot mai mare spre licee pedagogice, teoretice, școli profesionale și mulți dintre ei urmează și studii superioare, devenind profesori, ingineri, medici, juriști, economiști, poeți, spre mândria părinților și a dascălilor. Amintim câteva nume: dintre profesori- Simionescu Jan, Agape Ioan, Nistor Mariana, Afrăsinei Dan, Bâlcu Virginia, Bulancea Dan, Apăvăloaiei Dragos, Ojog Aurica, Ojog Nicoleta, Simionescu Constantin, Cruceanu Maria, Bulancea Cătălina, Strâmbeschi Maria, Apăvăloaiei Alina, Beldiman Cornelia, Apăvăloaei Marius-Constantin, Ghidim Bogdan-Dumitru, Lupu Raluca
Totoești, Iași () [Corola-website/Science/301314_a_302643]
-
papală, documente care reprezintă pentru multe localități din Banat prima mențiune scrisă despre existența lor. În 1395 satul e aminitit ca posesie a nobililor din Ciacova. Același statut juridic îl are și în actul de hotărnicie din 1424, când este amintit cu o situație demografică prosperă, mult peste media central-europeană a epocii. Avea atunci 92 de gospodării, din care doar trei fără locuitori. Mai avea la acea dată 11 fântâni și o biserică de zid fără turn. La conscripția de la 1717
Cebza, Timiș () [Corola-website/Science/301349_a_302678]
-
sau comitele de Arad Francisc de Horozath, la 1510. Într-un defter otoman din 1554, este consemnată cu 42 case. Până la sfârșitul secolului XVII satul nu a mai fost aminitit nicăieri. Însemnările lui Marsigli (1690 - 1700) reiau firul istoric atunci când amintesc Babșa ca aparținând districtului Lunca Lipovei. În continuare, satul este atestat de mai multe ori. Conscripția austriacă de la 1717, anul cuceririi Banatului de către aceștia, menționează că Babșa avea 40 de case. Harta contelui Mercy din 1723 plasează Babșa în districtul
Babșa, Timiș () [Corola-website/Science/301335_a_302664]
-
se învecinează cu Bencecu de Sus (2 km). Are halta proprie la calea ferata Timișoara-Radna. Vestigiile arheologice descoperite aici dovedesc prezența unui așezământ care datează din secolul III. Tot în apropiere trece și sântul român. Hartă lui Cristof Winkler o amintește ca fiind locuită de români. În 1456 era proprietatea a lui Iancu de Hunedoara și, cel mai probabil, era majoritar sârbească. Ulterior a fost stăpânita de mari proprietari precum Ioan Griska, Matei Pann, frații Banffy, Șină și contele Wimpffen. A
Bencecu de Jos, Timiș () [Corola-website/Science/301339_a_302668]
-
este de 25 km. A doua variantă de legătură are circa 24 de km, pe drumul județean DJ591 care pornește la sud-est, trece prin localitatea vecină Sânmihaiu German (la 8km) și intră în Timișoara prin zona de sud. Localitatea este amintită pentru prima dată în secolul XIII, sub denumirea de "Pabd". A aparținut lui Ioan de Meca, Imre Docy, familiei Pető și pe rând, mai multor mari proprietari (grofi). Ultimul dintre aceștia a fost baronul Iuliu Csávossy (Csávossy Gyula), căruia i-
Bobda, Timiș () [Corola-website/Science/301342_a_302671]
-
relativ izolat, în zona de confluență dintre câmpia Lugojului și Dealurile Sacoșului. Singura conexiune rutieră este un drum comunal care îl leagă de centrul de comună, localitatea Știuca. Drumul de acces a fost asfaltat în anul 2008. Satul Dragomirești este amintit pentru prima dată în anul 1439 cu numele de "Dragomerfalva". Localitatea a fost locuită de români. Populația actuală este majoritar de origine etnică ucraineană, provenind din Maramureș. Aceștia au început să se așeze în Dragomirești începând cu anii 1964 - 1966
Dragomirești, Timiș () [Corola-website/Science/301357_a_302686]
-
anul 1761. În prezent aparține Județului Timiș. La recensământul din anul 2002 comuna Bogda avea 414 suflete. Populația stabilă la 1 ianuarie 2009 era de 460 persoane, din care 210 de sex masculin și 218 feminin. În anul 1415 este amintit nobilul Benedict de Buzad în documente istorice. În Sintar, sat locuit inițial de populație de origine slavă, s-au așezat români din județele Arad și Hunedoara. Între 1770-1771 satul Sintar primește numele de Buchberg, în cinstea cancelarului cameral Eduard Buchberg
Comuna Bogda, Timiș () [Corola-website/Science/301343_a_302672]
-
la circa 16 km nord. Față de municipiul Timișoara, distanța pe șosea este de circa 70 km. Se învecinează la nord-vest cu Șemlacu Mare, la est cu Tirol, la sud-sud-vest cu Clopodia. Istoria satului dinainte de perioada habsburgică este puțin cunoscută. Marsigli amintește la 1680-1700 de "Werendin", aparținând de districtul Vârșeț. Existența satului în perioada turcească este evidentă, însă nu s-au descoperit alte informații suplimentare referitoare la acea perioadă. Geograful Remus Crețan, consideră că numele satului reflectă o formă românească veche , întrucât
Ferendia, Timiș () [Corola-website/Science/301359_a_302688]