KorAP: Find »[drukola/base=apuca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...248 249 250 ...1055 >

26,366 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370

enervează superioritatea lui niciodată afișată, dar evidentă, înțelepciunea de netăgăduit, de care se umple spațiul la fiecare cuvânt de-al său, de care nu face însă caz niciodată. Genial - și o știe. De ce n-o spune, ca să am de unde-l apuca? De ce nu greșește nicodată? Groaznic de enervant. Dar îl iubesc. Mă inspiră. Aș vrea să schimbăm locurile - dacă s-ar putea, evident -, numai că banii tatălui meu nu ajung pentru asta. Sunt un dobitoc nețărmurit. Încet, înainte de a mă ridica

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
îmi doresc de o viață, sau nici eu nu mai știu eu ce sperând. Mă ridic. Suntem față în față. Ochii săi negri și mari sunt nesfârșiți, iar eu m-am pierdut deja. Și totuși de-aici trebuie să-l apuc, nu din altă parte, pentru că nu am cum. Purtat și îndurerat de imensa lor bunătate, iată, am și intrat înăuntrul lor, iar acum zbor spre Moartea Mea sau Înțelegerea Finală. Acorduri minore, prelungi, tonuri stelare calde și plăcute, armonii galactice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
aerul se termină. Cum e posibil? Mă zvârcolesc, încercând cu o ultimă sforțare să nu primesc moartea la mine. Mă răsucesc. Vreau să urc, pentru Dumnezeu! Vreau să mă nasc din nou. Cu ochii plini de sânge plesnindu-mi, mai apuc să-l văd pe prinț. Coboară, mort fiind, drept, în picioare, cu capul atârnându-i în piept, parcă rupt. Ești o păpușă, prințule. Ca și mine. Acum se întâmplă, acum se va întâmpla. Acum! Cuvântul acum îmi stăruie în minte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
câțiva pași prin încăpere, aproape distrus. Să se lase de scris nu putea, deși luase în calcul de mai multe ori această variantă. Dar altceva pur și simplu nu știa să facă și nici nu voia. Doar nu se putea apuca de afaceri la această vârstă, sau de grădinărit, unde mai pui că nici nu s-ar fi priceput. Să-l ucidă pe puști, strecurându-i otravă în paharul cu apă de la capul patului, strecurându-se el însuși, mârșav, pe lângă părinții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
rog, o ambulanță... Deodată, o bufnitură surdă îi reținu atenția, întrerupându-l. Slăbit din pricina sângelui scurs, Mircea Cârpenișteanu se prăbușise. Acum horcăia. - Chiar am încercat să te omor, tâmpitule, spuse cu greu scriitorul, printre suspine. Numai că tu n-ai apucat să vezi. - Dar de ce, domnule Cârpenișteanu? întrebă copilul, de data aceasta îngrijorat, aplecându-se spre el. Ce motive ați fi avut să mă omorâți? Doar n-am făcut nimic rău! - Asta crezi tu, Măceș. Asta crezi tu. Dar faptul că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
făcut, ce imensă greșeală! Cum naiba s-o mai poată repara? Dar ia, ia stai, ce-ncearcă el acum să-i demonstreze prin cifra asta uriașă pe care o afișează și-o tot învârte pe ecran? Doar nu s-a apucat să calculeze Universul? Sau ăștia sunt de fapt banii pe care îi datorează primarul Franței? Mai bine-ar fi asta. Peste măsură de revoltat și gata să facă o faptă necugetată, Ionel este năpădit totalmente de obsesiile care-l bântuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
depărtară, ieșind pe o ușă. Exact în acea clipă, una dintre secretarele aflate în încăpere observă că se făcuse întuneric, mult prea întuneric pentru ora respectivă a zilei. Întoarse capul spre geam pentru a vedea ce se întâmplă. Nu mai apucă să înțeleagă însă despre ce era vorba. Asteroidul care intrase pe orbita Terrei în urmă cu câteva minute, ca pentru a sublinia accidentalitatea existenței, era mult prea mare pentru a putea fi privit. PAGINĂ NOUĂ DOMNUL DIRECTOR Într-un alt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
umor care îi era specific numai și numai lui însuși. Nu-l mai întânise la nimeni altcineva. Încă și mai fericit, bărbatul urcă scările agenției unde lucra domnișoara Kaly, femeia pe care o iubea la nebunie și cu care nu apucase până în ziua aceea să se căsătorească decât în fața statului, spre marea lui părere de rău, pentru că era o instituție care lui i se părea cu totul și cu totul lipsită de importanță. Acum, dacă Dumnezeu avea să-i ajute, aveau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
penibil cu zdrențele de costum de Moș Crăciun care îi mai rămăseseră, dar acum, văzând fetele, nici că-i mai păsa. Își potrivi capul rupt de explozie la loc, după care se îndreptă spre ele, cu ea deja sculată. Nu apucă însă să facă mai mult de cinci pași, că o voce care nu se știe de unde îi suna extrem de cunoscut îl opri în loc. - Bă, Abdulah. Fostului Moș Crăciun nu-i venea să creadă. Cunoștea vocea asta, o cunoștea bine, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
puteau trăi oamenii acolo? Cauză-efect, îi trecu prin cap deodată, nu se știe cum. În clipa în care deschise ușa apartamentului de bloc din Timpuri Noi unde își aminti că stătea cu chirie de zece ani, pe Abdulah aproape îl apucă plânsul. Era o mizerie de nedescris, cumplită, iar cei doi copii ai lui urlau de foame. Deschise frigiderul, încercând să încropească două sandvișuri cu brânză stricată. Apoi, supărat, dibui sticla de palincă de sub pat, răsturnându-se deprimat. Mult mai târziu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
asemenea nesimțire chiar nu mai pomenisem. A cui Dumnezeu putea fi această voce care nici nu vorbea măcar și care cuteza să-mi violeze conștiința? Ce mama naibii? Între timp, în vreme ce nu mă hotăram cu nici un chip ce cale să apuc, duritatea și lungimea obiectului nevăzut din geantă îmi dădură, nu-mi explic cum, cumplita bănuială că nu putea fi vorba decât despre un femur. De om. Pe cine ucisesem? De ce? Tânăra din noaptea respectivă? Asta ar fi putut oarecum să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
pot uita nici acum: - Eu sunt Bobby Giordano!! urlă el, răgușit. Mama-i din Ploiești, tata din Milano.../ Stilul meu inconfundabil și versul trohaic fac victime pe unde mă duc.../ Cuceresc orice femeie în metru iambic și fut tot ce-apuc... Bravoo! se auzi strigătul unui tânăr din sală. Bine, Giordano! Însă acesta continuă, cu o privire absolut incredibilă, pentru care orice actor și-ar fi dat probabil și viața: - Vă reamintesc, eu sunt Giordano Bobby și fac rime atât dă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
a unor ființe supreme, ciudățenia aceasta a gândirii? Ori toate la un loc? Cine și cât de bine a putut orchestra planul acesta care nu i-a putut permite minții umane să zboare decât până acolo unde se desparte înțelegerea, apucând-o pe drumuri diferite? Nu știu și nu am cum ști ce răspunsuri poate găsi fiecare în încercarea de lua cât de puțin și pe umerii săi o parte din povara universului acesta colosal... Iată-mă atunci și pe mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
din povara universului acesta colosal... Iată-mă atunci și pe mine stând între cele două lumi, veșnic nehotărât, ca urmare a acestor întrebări fără răspuns, asemeni ecuației fără rezolvare a apariției gândirii, pe deplin nedesăvârșit, nicicând știind încotro s-o apuc în afara artei, singura în stare să scape strânsorii acesteia fără seamăn a materiei, căreia nici măcar știința nu-i poate oferi vreo soluție... Oare numai astfel se pot împlini sufletele precum cel al meu, adăstând la răscrucea dintre lumi?... Nu știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
nu s-a putut sinucide la timp... dar poate că nici acum nu e prea târziu, poate mai bine mai târziu decât niciodată, așa cum o spune nu mai știu care proverb al neamului meu de mult uitat. Repede, repede să apuc lama aceea uriașă pe care cine mai știe ce suflet prieten al meu mi-a strecurat-o în cameră pentru a mă ajuta atunci când gardienii locului acesta aveau să nu mai fie atenți... Cât de rece poate fi! Și uriașă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
oamenii vor fi nevoiți să caute refugiu întru mașină!! Faptul că ai furat lumina din mâinile aceluia ne va arunca întru virtualitate!! Iar din pricina ta, misiunea de a îl împăca pe Dumnezeul nostru îmi va reveni chiar mie!! N-am apucat însă să-mi termin vorbele. Încet, poate mult mai încet decât ar fi impus-o situația prezentă și urletele mele, blestematul Lucifer se și întoarse spre mine, într-o liniște devenită deodată perfectă. Nimeni nu îndrăznea să mai miște, ca și cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488

cu cât mă simțeam mai biruitor, cu atât mai puțin simțeam și înțelegeam sentimentul meu de ură pentru această ființă bătrână și iubitoare pe care o umileam. De aceea poate că nici nu am rezistat și am plecat ochii primul, apucând lingura și începând să mănânc din nou. Când, după o vreme, împăcat cu mine și dorind să spun ceva fără importanță, am ridicat capul, n-am putut articula o vorbă și am sărit în picioare fără voie. Mâna în care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
te minunezi, nu alta, cum îi adoră ovreiașii noștri pe preoți! Doamne ferește să te atingi de un papă, că toți evreii se răscoală! — Ce coincidență! clătină din cap Takadjiev, dar nimeni nu râse. În grup se discuta aprins. Nimeni nu apuca să spună ceva până la capăt, fiind întrerupt, contestat și contrazis cu înfrigurare. Unii spuneau că Burkeviț are dreptate, că războiul nu-i folosește nimănui, că, dimpotrivă, e ucigător, fiind convenabil doar pentru generali și intendenți. Alții afirmau că războiul e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
nume, și faptul că a făcut asta fără să vadă cine s-a apropiat de el însemna, pentru mine, că, pentru prima dată, sunt remarcat nu pentru cruzimea tinereții, ci pentru sensibilitatea și gingășia inimii. Mi-am strâns degetele și, apucându-l pe Burkeviț de buclele aspre, fierbinți la rădăcină, i-am ridicat capul din mâinile care îl cuprindeau ca o scoică și i-am întors fața spre mine ca să-l pot privi în ochi. Îi țineam părul strâns la ceafă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
și nervos, fără să privească la joc. Când este întrerupt și i se spune că rivalul a făcut mișcarea, tace și se concentrează asupra pieselor. La început, în ochii lui se mai păstrează ceva din gândurile pe care n-a apucat să le spună. Dar cu cât privește mai mult tabla de șah, cu atât mai încordată i se face privirea, iar atenția îi cuprinde chipul precum apa sugativa. Cu ochii fixați pe tablă, jucătorul se încruntă, scărpinându-se la ceafa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
cameră, mi-am spus că a ajuns acolo zburând. Dar, și fără să o privesc, mi-am dat seama de ce nu i-am auzit pașii. - Ce-i asta, Vadicika, nici nu s-a luminat bine de ziuă și te-ai apucat să strigi? Ai s-o trezești pe doamna. Fața ei de femeie bătrână, mică și galbenă ca frunza toamnei, era îngrijorată și supărată. - Dar cu tine ce-i, băbătie, umbli în pâslari în plină vară? o întrebai eu, fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-i fi pe plac, dar și teama îngrozitoare că o plictisesc; când venea noaptea, eram atât de epuizat, încât oftam ușurat în momentul în care Sonia dispărea, în sfârșit, pe poarta casei sale, și eu rămâneam singur. Dar nici nu apucam să ajung acasă că dorul de Sonia începea să mă hărțuiască din nou. Nu puteam să mănânc și nici să dorm, simțindu-mă cu atât mai înfrigurat, cu cât se apropia clipa unei noi întâlniri. După o jumătate de oră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
se lase întunericul. Prin ușa deschisă de la balcon, se vedeau coloanele curbate ale grilajului conturate în reflexe de culoarea piersicii. Nu, spuse Sonia, când Iag, trecând rapid spatele unui fotoliu îmbrăcat în catifea purpurie, cu rosături negre la încheieturi, îl apucă de spătar cu hotărâre, vrând să i-l ofere. Nu, spuse ea, să mergem acolo, e minunat. Și arătă în direcția balconului. Se poate, nu-i așa? întrebă ea, iar Iag, înșfacă rapid și duse în balcon o măsuță rotundă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
aveai impresia că arcușurile acestora se mișcă fără zgomot. Lângă o fereastră mare, stătea Zander care flutura o batistă ca să-mi atragă atenția. — Ei, în sfârșit, iată-te, în sfârșit, ai venit, spuse el, croindu-și drum spre mine și apucându-mi mâna cu mâinile amândouă. Ei, ce mai faci? (îi tremura capul) Ei, cum o mai duci, Vadia? Îi tremura capul epileptic și părea că uită imediat cuvintele pe care le spune, că se scutură de ele, motiv pentru care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
de bucurie. Mik mă ia de mână; mă ridic și încep să merg. La început e cam greu. Mă tem să nu lunec și să nu cad ca un om foarte slăbit care calcă pe gheață. Pe coridor, m-au apucat niște frisoane puternice. Pe coridorul care duce la toaletă e un miros puternic de varză și de alte mâncăruri. Gândindu-mă la mâncare, simt că mă ia cu greață, dar e o greață neobișnuită. Gândul la mâncare îmi face greață

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]