7,719 matches
-
Ha‑Yamim ", engleză "Six-Day War" sau "Six Days' War") a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian. La începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război între Republica Arabă Unită sub conducerea lui
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
pe teritoriul său și Siria a încercat, la rândul ei, să schimbe cursul afluenților acestui râu. Demersurile siriene au eșuat datorită bombardamentelor israeliene și lipsei de implicare a Iordaniei și a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul din statele coaliției arabe nu recunoscuse existența statului Israel, dar au acceptat de facto situația creată prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. În plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forțele "progresiste" pro-sovietice și cele "conservatoare", care promovau interesele pro-occidentale
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
progresiste" din lumea islamică și se arăta critic față de "forțele reacționare" din Iordania, Arabia Saudită și Iran. Prin blocarea strâmtorii Tiran, Nasser a câștigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reușit să atragă Iordania în coaliția sa, pentru a convinge, apoi, Arabia Saudită să susțină, cu unele rezerve, cauza egipteană. Ca om politic, mai degrabă moderat, Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande și a încurajat mass-media să răspândească lozinci care anunțau distrugerea iminentă a
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
a nasserismului în lumea arabă și, implicit, creșterea credibilității Uniunii Sovietice în regiune. Nemulțumit de atitudinea expectativă a occidentului și a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite la coaliția egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de a ajunge la
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de a ajunge la o coaliție internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unității Naționale, în care Moshe Dayan a fost numit ministru al Apărării, iar conducătorul blocului de
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
consilierul președintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acțiuni militare israeliene. În aceeași zi, având în vedere avantajul strategic obținut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliției arabe.. 5 iunie - Forțele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45, unsprezece baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviația militară a Egiptului. 6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fâșia Gaza. Unități israeliene de tancuri pătrund în
Războiul de Șase Zile () [Corola-website/Science/302509_a_303838]
-
AMN) al primarului Serafim Urechean și cu Partidul Social-Liberal (PSL) - Blocul electoral Moldova Democrată (BeMD), care obține 28.53% din voturi și un număr de 34 mandate de parlamentar. După alegeri, cei 8 deputați ai Partidului Democrat din Moldova părăsesc coaliția Blocul “Moldova Democrată” (BMD) și își constituie propriul grup parlamentar, care îl susține pe Vladimir Voronin la alegerile pentru funcția de președinte al Republicii Moldova. În perioada 25 septembrie 1995 - 22 iunie 1998 și din 1 septembrie 2005, Dumitru Diacov a
Dumitru Diacov () [Corola-website/Science/302534_a_303863]
-
pentru Politică Externă din Moldova (APE). A deținut și funcția de consul onorific al Kazahstanului în Republica Moldova. La 1 februarie 1999 demisionează în mod neașteptat din funcția de prim-ministru Ion Ciubuc și pleacă de la putere primul guvern instalat de Coaliția de centru dreapta - Alianța pentru Democrație și Reforme (ADR). La 19 februarie 1999, omul de afaceri Ion Sturza, pe atunci vicepremier și ministru al economiei în cabinetul Ciubuc, este desemnat pentru funcția de premier de către președintele Petru Lucinschi. În perioada
Ion Sturza () [Corola-website/Science/302535_a_303864]
-
și a devenit la scurt timp președinte al Partidului Democrat din Moldova, iar după anticipatele din 29 iulie 2009 când PCRM și PDM aveau în sumă 61 mandate (numărul necesar pentru alegerea șefului statului) Marian Lupu a refuzat să facă coaliție cu fostul partid, formând ulterior Alianța pentru Integrare Europeană (AIE) cu PL, AMN și PLDM. Pe 30 decembrie 2010, Partidul Democrat (PDM) din nou a dat prioritate Alianței formând așa numita AIE-2 cu PL și PLDM (AMN nu a trecut
Marian Lupu () [Corola-website/Science/302527_a_303856]
-
false, fapt care „sustrage politicienii și populația de la soluționarea problemelor cu adevărat serioase din Moldova”. El pledează pentru consolidarea statalității Republicii Moldova și națiunii civice moldovenești, cu menținerea bunelor relații de colaborare și de bună vecinătate cu România. Contribuind la formarea coaliției pro-europene, susținând vectorul de integrare europeană, Marian Lupu este susținătorul ideii că integrarea europeană nu trebuie să izoleze Republica Moldova de partenerii din Est. Marian Lupu susține ideea privind existența poporului și națiunii moldovenești și faptul că Republica Moldova din punctul de
Marian Lupu () [Corola-website/Science/302527_a_303856]
-
guverne și parlamente face și în prezent obiectul unor vii discuții, fără ca adversarii unor republici parlamentare să fie considerați antidemocrați. De fapt, teoriile lui Schmitt se opuneau mai mult conceptelor social-democrate și liberale, majoritatea guvernelor Germaniei de după primul război fiind coaliții din care făceau parte social-democrații și liberalii. Critica lui Carl Schmitt a instituțiilor “burgheze” a fost apreciată pozitiv de generația tânără a juriștilor socialiști, printre care Ernst Fraenkel, Otto Kirchheimer și Franz L. Neumann. Dintre reacțiile lor se poate aminti
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
24 aprilie 1932 pentru parlament duseseră la alegerea a 162 deputați ai partidului național socialist, 57 de deputați comuniști și 204 de deputați ai diferitor partide de centru-stânga, totalul fiind de 423 de deputați. Partidele de centru-stânga care guvernaseră în coaliție până atunci nu puteau obține majoritate de voturi fără a include în coaliție și partidul național-socialist, care însă cerea formarea unui guvern monocolor, deoarece acest partid obținuse cele mai multe mandate. Conform legislației existente, guvernul anterior continua să funcționeze în mod provizoriu
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
național socialist, 57 de deputați comuniști și 204 de deputați ai diferitor partide de centru-stânga, totalul fiind de 423 de deputați. Partidele de centru-stânga care guvernaseră în coaliție până atunci nu puteau obține majoritate de voturi fără a include în coaliție și partidul național-socialist, care însă cerea formarea unui guvern monocolor, deoarece acest partid obținuse cele mai multe mandate. Conform legislației existente, guvernul anterior continua să funcționeze în mod provizoriu, până la numirea unui nou guvern. Situația nu era unica de acest gen din
Carl Schmitt () [Corola-website/Science/302525_a_303854]
-
de Hohenzollern-Sigmaringen. Monarhia a fost abolită la 30 decembrie 1947, în contextul comunizării țării de către Uniunea Sovietică. Pe fondul instabilității interne care s-a instalat odată cu abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, abdicare de care a fost responsabilă „"monstruoasa coaliție"”, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinț străin. Sensul politic unei astfel de acțiuni era de a contracara poziția externă potrivnică formării statului român unitar, existentă în rândul imperiilor istorice vecine care erau obișnuite să domine spațiul
Monarhia în România () [Corola-website/Science/302686_a_304015]
-
1917 de către social-democrați și de liderul sindical Oskari Tokoi. Cabinetul său nu reflecta însă componența parlamentului finlandez, cu majoritate absolută dată de socialiști. El cuprindea șase reprezentanți ai social-democraților și șase din partidele nesocialiste. Teoretic, noul Senat consta dintr-o coaliție națională largă, dar în practică, cum principalele grupări politice nu erau dispuse la compromis și cei mai experimentați politicieni rămăseseră în afară, acesta s-a dovedit incapabil să rezolve vreuna din problemele majore ale Finlandei. După prima Revoluție Rusă din
Războiul Civil Finlandez () [Corola-website/Science/302693_a_304022]
-
organizarea partidului în vederea insurecției. Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori Internaționalei Socialiste și președintelui acesteia Louis de Brouckere, ca și conducerilor partidelor socialiste din țările membre, precum și Partidului Laburist Englez, informând-le despre hotărârea României de a se alătura Coaliției Antihitleriste, aliaților săi firești. Istoria consemnează evoluția evenimentelor premergătoare actului de la 23 August 1944, afirmarea PSD ca o forță politică democratică și națională, care și-a asumat răspunderi de importanță capitală. La 24 August 1944, apare primul număr al ziarului
Constantin Titel Petrescu () [Corola-website/Science/302813_a_304142]
-
pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronării unui regim de libertate și democratie. În toate discuțiile ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenția că atitudinea PSD față de partidele din coaliția antihitleristă este datorată spiritului de colaborare națională pentru reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea menținerii întregii independențe ideologice și politice a fiecărei organizații politice. Ca urmare a diligențelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost
Constantin Titel Petrescu () [Corola-website/Science/302813_a_304142]
-
în Alhing. Prin liderii lor, proporțional cu locurile deținute (Athing are 63 de locuri), se ia o hotărâre de comun acord privind viitoarea componență a guvernului, al cărui viitor prim ministru va fi liderul partidului politic majoritar al alianței sau coaliției. Apoi, utilizând exact configurația guvernamentală propusă de partidele politice câștigătoare ale alegerilor, președintele numește guvernul. Doar dacă liderii partidelor nu sunt capabili să ajungă la o concluzie acceptabilă și acceptată într-un interval rezonabil de timp, președintele are dreptul și
Politica Islandei () [Corola-website/Science/302871_a_304200]
-
declarație de independență a Islandei, a numit un guvern neparlamentar. Regentul avea, pentru evidente motive practice și pragmatice, puterile unui președinte. De altfel, Sveinn Björnsson a și devenit primul președinte al Islandei în 1944. Guvernele Islandei republicane au fost întotdeauna coaliții a două sau mai multe partide, din moment ce nici unul din partidele politice islandeze nu a avut vreodată după 1944 majoritatea în parlament. Actualul guvern este bazat, evident, pe o alianță. Ca urmare a alegerilor pentru consiliile locale din 1994, partenerii coaliției
Politica Islandei () [Corola-website/Science/302871_a_304200]
-
coaliții a două sau mai multe partide, din moment ce nici unul din partidele politice islandeze nu a avut vreodată după 1944 majoritatea în parlament. Actualul guvern este bazat, evident, pe o alianță. Ca urmare a alegerilor pentru consiliile locale din 1994, partenerii coaliției guvernamentale, partidul conservativ, Partidul Independenței (PI), și Partidul Social-Democrat (PSD) au pierdut suportul alegătorilor în întreaga țară, incluzând capitala Reykjavik, care fusese tradițional "bastionul" Partidului Independenței. Din aprilie 1995, după alegerile parlamentare, în care a pierdut patru locuri, din totalul
Politica Islandei () [Corola-website/Science/302871_a_304200]
-
Independenței (PI), și Partidul Social-Democrat (PSD) au pierdut suportul alegătorilor în întreaga țară, incluzând capitala Reykjavik, care fusese tradițional "bastionul" Partidului Independenței. Din aprilie 1995, după alegerile parlamentare, în care a pierdut patru locuri, din totalul celor 63 ale Althing-ului, coaliției PI - PSD i-a rămas controlul parlamentului, dar cu o majoritate simplă. După aceste alegeri, primul ministru și liderul Partidului Independenței, Davíð Oddsson, a decis să formeze o coaliție parlamentară cu Partidul Progresiv, asigurându-și astfel o majoritate mai stabilă
Politica Islandei () [Corola-website/Science/302871_a_304200]
-
care a pierdut patru locuri, din totalul celor 63 ale Althing-ului, coaliției PI - PSD i-a rămas controlul parlamentului, dar cu o majoritate simplă. După aceste alegeri, primul ministru și liderul Partidului Independenței, Davíð Oddsson, a decis să formeze o coaliție parlamentară cu Partidul Progresiv, asigurându-și astfel o majoritate mai stabilă și mai puternică de 40 de locuri, decât dacă ar fi avut o alianță politică cu PI. Datorită părerilor și tendințelor divergente din interiorul partidului referitoare la economia Islandei
Politica Islandei () [Corola-website/Science/302871_a_304200]
-
în 1923 avea să aducă un deficit bugetar și mai mare. Raymond Poincare, președintele Consiliului de Miniștri, a propus oprirea inflației prin asanare bugetară, creșterea impozitelor și împrumuturilor externe, însă neavând succes, a demisionat. În 1924, alegerile sunt câștigate de coaliția de radicali și socialiști, iar Millerand, nemulțumit, a demisionat și el, fiind succedat de republicanul moderat Doumergue. Liderul Partidului Radical, Eduard Herriot, a devenit premier, conducând un guvern radical omogen, susținut de socialiști care nu puteau să fie la guvernare
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
națională alături de conservatori și laburiști, însă fără a consulta Camerele prin intermediul unui cabinet de război format din cinci membri pe durata războiului. În decembrie 1918 , conservatorii au obținut 48% din sufragii, liberalii 14%, laburiștii 22%, formându-se un cabinet de coaliție conservator și liberal. Guvernul s-a preocupat de reluarea consumului și a investițiilor, provocând o supraîncălzire a economiei, ajungându-se la creșterea prețurilor. S-au emis bilete de banca în număr masiv pe durata războiului, lira sterlină fiind depreciată cu
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]
-
iar partidele nu reușeau să controleze situația. În octombrie 1922 Mussolini a organizat Marșul asupra Romei și a cerut puterea. Regele Victor Emmanuel al III-lea a acceptat și i-a acordat puter extinse. S-a format un guvern de coaliție, fascismul considerând că era nevoie de un guvern național.Lipseau socialiștii și erau doar trei fasciști în guvern. În 1924 au loc alegeri, în baza Legii Acerbo, care oferea o prima majoritară partidului care obținea mai mult de 40 % din
Perioada interbelică () [Corola-website/Science/303086_a_304415]