7,852 matches
-
pariziană". Ne aflăm, într-adevăr, în prezența discursului indirect liber, în care cele două voci, cea a naratorului și cea a personajului, par a împărtăși același punct de vedere. Acest tip de narațiune instabilă este caracteristic romanului stendhalian, în care naratorul oscilează, față de eroul său, între o ținere la distanță ironică și identificare. Dacă relativa realizare constantă a "discursului" în "povestire" este ceva comun, nu la fel se întâmplă și cu fenomenul invers, intruziunea "povestirii" în "discurs", cu excepția, bineînțeles, a citatului
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
acest termen nu se referă la Julien Sorel decât în măsura în care acesta este personajul principal al povestirii pe care o citim. În anumite texte asistăm chiar la nașterea unei adevărate ficțiuni secundare în ficțiunea principală, o ficțiune secundară care implică un narator și un naratar: Încotro? Puțin ne pasă. Nu face decât să treacă prin povestirea noastră. Nu-l veți mai revedea 103. Aici vedem cum personajul dispare atât din povestire, cât și din scena narativă. Deicticul viitor (veți revedea), de exemplu
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului pierdut ar fi naratorul, acest roman și-ar pierde sensul: personajul său principal se definește tocmai prin faptul că nu are acces la cunoștințele naratorului și că nu coincide cu el decât la
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului pierdut ar fi naratorul, acest roman și-ar pierde sensul: personajul său principal se definește tocmai prin faptul că nu are acces la cunoștințele naratorului și că nu coincide cu el decât la sfârșitul povestirii. Astfel, într-o povestire la persoana întâi singular, aceasta
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului pierdut ar fi naratorul, acest roman și-ar pierde sensul: personajul său principal se definește tocmai prin faptul că nu are acces la cunoștințele naratorului și că nu coincide cu el decât la sfârșitul povestirii. Astfel, într-o povestire la persoana întâi singular, aceasta poate fi substituită unei non-persoane, fără să presupună modificarea sistemului de reperaj non-deictic. Iată și indiciul pentru faptul că nu este
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cuprinzând-o pios în brațe 105... Datorită lui eu, se trece constant de la un plan al enunțării la un altul. Acest eu se interpretează în două feluri: fie ca personaj al "povestirii" ("văzui"..., "spusei"...), fie ca un element din "vorbirea" naratorului. Acesta din urmă este cel care își asumă responsabilitatea, de exemplu, a lui "poate" sau a lui "nu mai știu". 2.9. Perfectul simplu și înlănțuirea narativă După cum am văzut, în cazul "povestirii" nu există interlocuțiune și nici un adevărat trecut
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
nu este aleatorie, însă, în cazul de față, ea nu marchează o schimbare de plan enunțiativ. Textul este omogen, deși este imposibil să fie caracterizat ca "discurs direct" sau "povestire". Și aici ne revine sarcina de a impune figura unui narator ce nu poate fi atribuită nimănui, care ar dezvolta simultan o enunțare atât "populară", cât și literară. Însă această enunțare, în loc să vizeze o contopire armonioasă între cele două registre ale ei, ca în Otava, destabilizează într-un fel textul, făcându
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Moarte pe credit, tensiunea dintre "discurs" și "povestire" va face loc unei dezmembrări generalizate a articulațiilor sintactice naturale, datorită punctelor de suspensie care perforează narațiunea. În aceste condiții, asigurarea continuității textului într-un univers sfârtecat îi revine enunțării vociferante a naratorului. 2.11. Prezentul narațiunii Până în prezent am asociat "povestirea" folosirii prezentului simplu. De fapt, această asociere nu corespunde decât celei mai clasice întrebuințări. Dacă definim "povestirea" ca un mod al narațiunii care presupune ruptura de situația de enunțare și în
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
fără să se poată odihni: simțea că îl părăsesc puterile. Coloanele armatelor noastre înaintară prin pădurea Pilwiski. (Chateaubriand, Mémoires d'outre tombe, XXI, cap. 1) Aici, trecerea la prezentul narațiunii permite un contrast la două niveluri: pe de o parte, naratorul evocă la perfect simplu actele lui Bonaparte; pe de altă parte, el focalizează mai intens episoadele semnificative, însă secundare, în care protagoniști sunt niște personaje anonime. Efectele de sens legate de acest prezent al narațiunii privesc îndeosebi distanța dintre evenimentele
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
o fată [...] ariei") este asociat cu o succesiune de fraze scurte, plasându-l pe cititor în poziția de martor direct la un ansamblu brut de acte cu înlănțuire problematică. În schimb, sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
fată [...] ariei") este asociat cu o succesiune de fraze scurte, plasându-l pe cititor în poziția de martor direct la un ansamblu brut de acte cu înlănțuire problematică. În schimb, sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de martor direct la un ansamblu brut de acte cu înlănțuire problematică. În schimb, sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect simplu / imperfect; 3) figura naratorului care se instituie drept martor la ceea ce se întâmplă, asociat cu
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
la un ansamblu brut de acte cu înlănțuire problematică. În schimb, sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect simplu / imperfect; 3) figura naratorului care se instituie drept martor la ceea ce se întâmplă, asociat cu prezentul narațiunii. Interpretarea
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
sfârșitul textului la imperfect arată o altă fațetă a naratorului: naratorul distanțat care descrie scena îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect simplu / imperfect; 3) figura naratorului care se instituie drept martor la ceea ce se întâmplă, asociat cu prezentul narațiunii. Interpretarea efectelor de sens legate de prezentul narațiunii nu se poate face
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
îndepărtându-se de ea. Putem deci distinge trei instanțe diferite ale naratorului: 1) figura naratorului care este și personaj, asociat cu prezentul deictic; 2) figura naratorului rupt de situația de enunțare, care recurge la perechea perfect simplu / imperfect; 3) figura naratorului care se instituie drept martor la ceea ce se întâmplă, asociat cu prezentul narațiunii. Interpretarea efectelor de sens legate de prezentul narațiunii nu se poate face deci decât în context. În următoarea descriere a unui jucător de bowling, ceea ce contează nu
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
exterioare dinamicii narative, reprezentat de forme verbale la imperfect. Folosirea imperfectului este caracterizată aici în mod negativ, el nu trimite la o clasă consistentă din punct de vedere semantic: vom regăsi atât indicații referitoare la decor, cât și comentarii ale naratorului, percepțiile unui personaj etc. Această complementaritate este absolut explicabilă: dacă formele la perfectul simplu implică o succesiune de procese "insecabile", imperfectul, dintr-un punct de vedere aspectual, ca și prezentul, cu care este corelat pentru un reper trecut, marchează faptul
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
presupuși a fi cunoscuți de către cititorul modern? cunoscuți de cutare sau cutare personaje? Dimpotrivă, trebuie să recurgem la termeni tehnici, și dacă da, trebuie să-i definim? Răspunsul la aceste întrebări variază în funcție de estetica de la care se reclamă textul. Dacă naratorul face descrieri detaliate folosind un vocabular tehnic pe care se străduiește să-l clarifice, atunci el îi acordă romanului o funcție didactică. Însă istoria literară arată că aceasta nu este singura valoare conferită descrierii: înainte de secolul al XIX-lea, se
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
cohiponime ale unui termen non-realizat lexical, cel care ar desemna recipientele de sticlă. Vom nota totuși că textul nu se mulțumește să reproducă decupaje fixate în limbă, el are facultatea de a și le institui pe ale lui: de exemplu, naratorul din Gervaise este cel care decide că auriul-stins și culoarea gingașă a rășinii sunt culori "vii". Descrierea se sprijină pe aceste rețele multiple, parcurgându-le relațiile orizontale (între elemente de același nivel) și verticale (elemente ierarhizate). Cum aceste trasee de
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
celui care face descrierea, care adesea se străduiește să confere dinamism descrierilor sale. Această impresie de mișcare poate fi dată de "mărci de integrare liniară" (mai întâi..., apoi..., în sfârșit...), însă acesta este cel mai brut procedeu. În fragmentul nostru, naratorul mimează că adoptă punctul de vedere al unui personaj virtual care ar intra în cafenea, descoperind, pe rând, firma, ușa, tejgheaua... în stânga intrării și și-ar plimba apoi privirea de jur-împrejurul sălii. Dacă detaliem și mai mult acest efort de "narati-vizare
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
unele de altele, cu toate că erau înconjurate de un zid și un șanț comun 130. Descrierea este aici "naturalizată" prin deplasarea eroului, a cărui privire organizează spectacolul. În ciuda existenței punctului de vedere al acestui personaj, textul rămâne de fapt controlat de naratorul omniscient, care furnizează informațiile. Eroul pare mai degrabă a citi un plan decât a face un drum; periplul său nu servește decât la a face mai "digerabilă" transmiterea de informații. Această tendință de integrare a descrierilor în intrigă este uneori
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de vedere, chiar în lipsa oricărui verb de percepție. Dacă în acest text, de fiecare dată când este posibil, am înlocui imperfectul cu perfectul simplu, s-ar pierde efectul punctului de vedere: cel care ar povesti succesiunea de acțiuni ar fi naratorul. Însă dacă imperfectul din planul secund este o marcă privilegiată a punctului de vedere, acest lucru nu înseamnă că toate enunțurile din planul secund exprimă gânduri sau percepții ale unei conștiințe. Drept exemplu, dăm următorul paragraf extras din același roman
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
unei conștiințe. Drept exemplu, dăm următorul paragraf extras din același roman: Se sculă îndată. Își trecu pieptenul prin pleata-i căruntă. Despletit, părul îi cădea până mai jos de șolduri. Avea cincizeci și șapte de ani132. Putem considera că aici naratorul se servește de planul secund pentru a da informații referitoare la personaj; nu asistăm la un proces de percepție. 3.5. Enunțuri singulative și iterative Diferențierea dintre primul plan și planul secund nu este singura ierarhizare a narațiunii pe care
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
răsturnare a acestei ierarhii. Pentru primele trei secțiuni din În căutarea timpului pierdut, G. Genette a găsit nu mai puțin de 350 de pagini iterative și doar 285 singulative. Acesta este și motivul pentru care Genette a vorbit despre pseudo-iterativ: naratorul raportează la imperfect scene atât de bine conturate, încât devine de neconceput ca ele să se fi produs de mai multe ori, în special conversațiile lungi între mătușa Léonie și Françoise, bona. Desigur, putem explica un asemenea fenomen axându-ne
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Seuil, Paris. (Exploatare sistematică a opoziției dintre prim-plan și planul secund.) Exerciții 3.1. Studiați și comparați următoarele două descrieri. Identificați fragmentele de "discurs" și "povestire", "scoaterea în relief", structurarea și natura vocabularului, "naturalizarea" descrierii, modul de prezență al naratorului... La ce concluzii ați ajuns privind estetica romanescă a acestor doi autori? Castelul din Quesnay, spuse Rollon, pe care trebuie să vi-l prezint ca pe un personaj căci el este teatrul acestei întâmplări aparținuse din timpuri apuse străvechii familii
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
însă la un nivel diferit: Balzac sau Victor Hugo sunt "subiecții vorbitori" ai operelor lor, indivizii empirici care le-au produs, însă nu lor li se atribuie responsabilitatea enunțării, ci unei anumite figuri a enunțătorului, fie că este vorba despre "narator", despre "poet" sau despre "dramaturg". Un scriitor are toată libertatea să scrie un roman de capă și spadă al cărui narator este o persoană din secolul al XVII-lea; nimeni nu se va gândi să-l identifice cu producătorul textului
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]