1,318 matches
-
Eram salvați, mama nu fusese nevoită să facă ce i se ceruse. Dacă aș fi făcut-o, nu un clinchet s-ar fi auzit, ci o adevărată salvă de zornăieli, căci tatăl tău îmi dăduse să port sute de dinari, îngrămădiți în zece pungi pântecoase, pe care le agățasem în jurul șoldurilor, convinsă fiind că nici un bărbat n-ar cuteza să scotocească atât de departe. Când trecătorii providențiali ajunseră în dreptul nostru, am văzut că era vorba de un detașament de soldați. Mohamed
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
a fi încercat măcar să mai capăt niscaiva informații. Zece zile mai târziu, sosisem la destinație fără nici o bătaie de cap. Pentru a nimeri peste un ținut aflat în plină forfotă. Nici nu trecusem bine de poarta orașului când populația se îngrămădise deja în jurul meu, unii adresându-mi-se arțăgoși, alții sâcâindu-mă cu întrebările. Încercam să stau liniștit, nu, nu am văzut trupele din Fès venind încoace; da, mi-au ajuns și mie la urechi niște zvonuri, dar nu le-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mai curând o cavitate în stâncă decât o adevărată galerie, ceea ce mă liniști, deoarece puteam atinge cu ușurință fundul grotei, asigurându-mă astfel că nici o sălbăticiune nu se aciuase acolo. În afară de neîmblânzita mea Hiba, care se comporta tot mai ciudat, îngrămădind pietre pentru a îngusta intrarea, curățind cu grijă locul, înfășurând burduful și curmalele în lână spre a le feri de ger, în vreme ce eu însumi, trândav și batjocoritor, îi tot trânteam sarcasme și dojeni, fără să izbutesc s-o descrețesc, s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
înainte tot ce mai posedam, și am numit-o „viața mea“, ceea ce nu era decât un lucru just, deoarece datorită ei mi-a îngăduit Dumnezeu să scap de la moarte. Două zile și două nopți vântul șuieră necontenit, iar zăpada se îngrămădi, astupând foarte curând intrarea grotei și făcându-ne prizonieri. În a treia zi, niște păstori veniră să degajeze deschizătura, nu cu gând să ne salveze, ci pentru a se adăposti în grotă cât stăteau să mănânce. Nu părură nicidecum bucuroși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
o djerma care venea pe fluviu în sus și tocmai ajungea în dreptul nostru. Mi-a trebuit un lung moment ca să deslușesc ce anume era ciudat în ambarcațiunea aceea pe care n-o văzusem apropiindu-se. Femei frumoase, bogat înveșmântate, erau îngrămădite acolo laolaltă cu copiii lor, cu aerul pierdut, în mijlocul a sute de oi al căror miros ajungea până la noi. Unele aveau pe frunte bijuterii împletite în ghirlandă, iar pe cap, bonete înalte și înguste ca niște tuburi. E de ajuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
o clipă de fazanul prăjit pe care îl ungea cu miere. Ce caută Valens aici? — Poate că vrea o audiență la guvernator, zâmbi Lucilius. Dar cine nu știe că la ora asta guvernatorul doarme? Bucătarii, ajutoarele lor și sclavii se îngrămădiră la fereastră. Nu puteau să audă ce le spuneau Valens și oamenii lui gărzilor acolo, în fundul curții, dar vedeau gesturile lor agitate. Întotdeauna Valens a adus nenorociri, zise bucătarul-șef ștergându-și degetele cu o cârpă. Am dreptate? — Întrebați-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lămpița din fața urnei din lemn de paltin în care se afla cenușa Velundei. PARTEA A DOUA 20 Vânzătorul de melci își lăsase coșurile la umbra castanilor, pentru a le feri de soarele acelei zile de primăvară. Mai mulți oameni se îngrămădeau în jurul lui. — Vedeți? întrebă vânzătorul arătând spre fântâna de piatră, fără să-l bage în seamă pe tânărul așezat pe marginea ei, care privea apa, adâncit în gânduri. Vedeți? Iată cum cheltuia banii Julius Caesar... Fântâna aia a construit-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îl scoteau pe medic din amfiteatru. La intrare mai erau câteva grupuri de oameni și un car cu gratii, tras de boi albi cu coarne mari și înconjurat de soldați înarmați cu pila și scuturi. Valerius fu aruncat printre zdrențăroșii îngrămădiți înăuntru. Alți oameni, încătușați, mergeau în urma carului. Cu toții erau condamnați să ajungă în arenă. Vitellius făcu semn să vină lectica și se urcă în ea. Porunci să se dea deoparte perdelele și să se meargă în urma carului, apoi se lăsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să înțeleg că tocmai tu nu ai încredere în mine? Deodată, funcționarul care-i supraveghea pe gladiatori ridică privirea de pe pergamentul ce conținea numele luptătorilor, arma cu care luptau și adversarul. Începu să strige numele, unul după altul. Gladiatorii se îngrămădiră în jurul lui, ca să-și primească echipamentul. Nu li se dădură însă armele. În clipa aceea intră Skorpius, și Valerius simți un fior rece pe șira spinării. Skorpius înainta fără să privească pe nimeni, cu părul de culoarea paiului strâns în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
acelea sângeroase? De ce nu era cu calul său într-o pădure, departe de toată suferința? Privi în jur, încercând să-și domine dorința de a fugi. Încăperea se golea. Unul după altul, gladiatorii intrau în arenă. Se auzeau strigătele mulțimii îngrămădite pe trepte, aceleași strigăte pe care Valerius le auzise atunci când luptase Salix. Numai că acum el era cel care trebuia să lupte. Marcus se ridică. — Mă duc, zise calm. E rândul meu. Valerius îl privi neliniștit. — Cu cine o să lupți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și platformele începură să urce. Chepengurile se deschiseră și o lumină orbitoare îi învălui pe cei doi gladiatori care ieșeau din pământ, în aclamațiile mulțimii. Amfiteatrul apăru deodată în fața ochilor lui Valerius - un spațiu imens, amenințător, cu trepte unde se îngrămădea mulțimea, care i se păru un animal cu mii de capete întinse spre el, gata să-l devoreze. Apoi îl văzu pe Marcus cu coapsa însângerată, străbătând arena cu pași repezi și îndreptându-se spre ieșirea principală. În mână ținea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
din umeri fără să răspundă, conștient că gladiatorii de la mesele învecinate îl observau, unii cu simpatie, alții cu ostilitate, așteptându-i reacția. Continuă să privească pe fereastra din fața lui. Printre zăbrele se vedea cerul Romei, pe care vântul de miazănoapte îngrămădea nori întunecați, ce apăsau orașul ca o prevestire funestă. O pală de vânt mai puternică aduse înăuntru câteva frunze uscate, ce se împrăștiară pe masa lui Skorpius. Acesta se ridică în picioare. — Nu ucizi niciodată! strigă. Dar în Gallia voiai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de Flamma, care se ridicase între timp. Unii gladiatori erau indignați de cuvintele lui Skorpius, alții îi dădeau dreptate. Se adunară în jurul celor doi. Se repeziră unul la altul, dar fură despărțiți de mulțimea ce intrase în cantină și se îngrămădea strigând în jurul meselor. Sub bolți răsunară numele celor mai admirați gladiatori - în primul rând al lui Valerius, apoi al lui Skorpius. Exista obiceiul ca publicul să asiste la cena libera, banchetul pe care împăratul îl oferea gladiatorilor înainte de munera. Vitellius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe împărat. Voiau să-l atingă pe cel care, în Gallia, avusese curajul să sară la gâtul lui Vitellius. Voiau să-i ceară leacuri, știind că era medic. Iar femeile îl doreau. Valerius scăpă cu greu de mulțimea care se îngrămădea în jurul lui, de mâinile care îl atingeau, și își croi drum spre ieșire, îndreptându-se spre încăperile gladiatorilor împreună cu Marcus. — Oprește-te. Trebuie să-ți vorbesc... Oprește-te! — Lasă-mă. Valerius încercă să se elibereze, apoi văzu chipul celui care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
păru cunoscut. Unde îl mai văzuse? Nu-și putea aminti. Băiatul făcu semn spre ușa bucătăriei. — Să mergem acolo. Valerius îl urmă. Se așezară pe jos, cu spatele sprijinit de perete, printre sacii de făină, ignorați de mulțimea care se îngrămădea în jurul gladiatorilor. În aerul greu, mirosul de mâncare și cel de sudoare se amestecau. Valerius îl privea pe băiat. — Mi se pare că ne-am mai întâlnit, dar... Băiatul îl întrerupse. — Vreau să-ți vorbesc despre jocurile de mâine, zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
un semn al lui, o mulțime de petale albe de trandafir inundă cerul de octombrie și se revărsă asupra arenei. Mulțimea era înnebunită. Toți ridicau mâinile ca să prindă petalele. Zgomotul mulțimii ajungea până în puțul săpat în colina din mijlocul arenei. Îngrămădiți pe platformă, în întuneric, Valerius și alți douăzeci de gladiatori puteau vedea, sus de tot, doar un petic dreptunghiular de cer. Pe albastrul intens se vedeau plutind niște fulgi albi. Ninge? întrebă uimit tracul, arătând cu lancea spre deschizătura puțului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în linii! strigă și se ridică o clipă, apoi căzu, tremurând din cauza febrei, în timp ce în fața lui liniile se deschideau să-i lase să treacă pe Arrius și pe soldații săi. Speriați că inamicii îi vor ajunge din urmă, soldații se îngrămădeau, fiecare încercând să-și depășească tovarășii. — Atenție! — Dacă n-ar fi fost Antonius, am fi pierdut bătălia încă de la prima înfruntare, murmură Errius. A început rău, foarte rău... — Atenție! șopti Antonius, văzând cum rândurile perfect ordonate ale soldaților săi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
aceștia le smulgeau din porticurile aflate de-a lungul colinei. Vitellienii își aruncară torțele, și porțile principale ale Capitolium-ului luară foc. Nu reușiră însă să intre, deoarece, din ordinul lui Flavius Sabinus, apărătorii dărâmaseră statuile ce împodobeau sălile și le îngrămădiseră la porți, pentru ca dușmanii să nu poată intra. Vitellienii atacară atunci alte intrări. Focul se întinse repede. Spre cer se ridicau rotocoale de fum și scântei. Flăcările distruseră templul lui Jupiter Optimus Maximus, ridicat de strămoși, și continuară să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de o senzație amețitoare de libertate și, o clipă, ridică sabia spre cer. O îndreptă, ca într-o ofrandă, spre stelele strălucitoare și spre zei, conștient că își îndeplinise misiunea. Se retrase repede, nebăgat în seamă de mulțimea ce se îngrămădea în jurul lui Vitellius, peste care zeița Dreptății își întindea lințoliul. Înfipse sabia în pământul înierbat, ca s-o curețe de sânge. Căută nerăbdător amuleta. Abia acum își dădea seama că nu auzise glasul care, în acel an teribil, îi șoptise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sesizat rarele momente când am reușit să renunț la a mai înjura. Am început să mă opresc din a face și alte lucruri: înjurat, bătut, lovit femei, fumat, băut, fast food, pornografie, jocuri de noroc, luatul la labă - stau cu toatele îngrămădite într-un ungher, așteptând să iasă din viața mea. Știi de ce? E noul angajament față de mine însumi... Renunțatul la înjurături e de departe cel mai ușor. N-am avut nici o problemă cu el. Nu mi-e dor nici de bătăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
ceea ce numea ea dezinteresul meu. A apreciat discreția mea bărbătească față de rolul jucat de Selina în toată povestea. Mi-a zis că a simțit că-mi poate spune toate aceste lucruri (sunau primii clopoței, bâzâiau soneriile, costume și rochii se îngrămădeau repede pe lângă noi), pentru că și-a dat seama, din felul în care mă așezasem acolo lângă ea, că și eu sunt mișcat și sufăr din pricina durerii foarte speciale a celui înșelat, tăcerea suferinței... Da, înțelegi? Numai sentimente omenești, în toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
mai poți scăpa. Ce-i drept e drept, John. Vreau să spun că abia s-au căsătorit. Marți. Dădu din cap, subțiindu-și buzele livide. Se duse spre masa de biliard. Bilele au căzut ca niște bombe și s-au îngrămădit toate în buzunarul lor. Îmi arată bila albă și bila neagră. — Hai, omule, am spus eu. Las-o moartă. Iisuse, doar suntem ca frații. Nu ți-e dat să-l auzi prea des pe Fat Paul râzând - gura lui nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
pașii ei atunci când reluă urcușul. Pentru un om aflat la sfârșitul căutării, Vultur-în-Zbor nu se simțea câtuși de puțin eroic. în piatra de deasupra ușii de la Casa Grimus erau gravate cuvintele: TOT CE ESTE îNTREG ESTE ȘI MORT. Păsările se îngrămădiră pe ramurile giganticului frasin, în timp ce Vultur-în-Zbor și Media o urmară înăuntru pe posaca Prepelicar. Casa era un fel de labirint triunghiular neregulat, iar fața care dădea spre treptele ce urcau reprezenta baza ondulată a triunghiului. Ușa principală era amplasată spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Maftei, doi veterani de vârstă și în ale scrisului, și‐au prezentat opera - „Trăitori sau trecători prin Târguʹ Iașului” - C.Ostap iar Ionel Maftei - volumul „1000 personalități ieșene - Lexicon”, sala a fost neîncăpătoare, iar elevii de la Liceul „Costache Negruzzi” se îngrămădeau să‐ și procure volumele și să‐ și obțină autografele. Ce‐i rău în aceasta? Ion Mitican, deosebit de prolific, la cei aproa pe 80 de ani, n‐a obosit nici el, editându‐și volumele, scriind texte în publicațiile vremii, cum puțini
Mamă, lecții de viață. In: OMAGIU MAMEI by Ioan Costache Enache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1070]
-
spunea și am alungat gândul. — Nu mai pot continua să fac asta... chiar dacă le spune... nu mai pot face asta. — Ce, Bill? Ce nu mai poți să faci? Sebastian tocmai punea receptorul jos, și în spatele meu se auziră deodată voci îngrămădindu-se în cămăruță. Cineva m-a bătut pe umăr. — Ce e? Are nevoie de CPR? Probabil, am spus peste umăr. Așteaptă puțin... —Sammy, spunea Bill stăruitor, pe un ton ceva mai ridicat. Sammy, vreau să îți spun... să îți spun
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]