1,138 matches
-
De un rang mai înalt decât îngerii, acești supraveghetori își aținteau din palatele lor aeriene privirile de acvilă asupra mușuroaielor de furnici pe care truditorii pământului, în neghiobia lor, le-nălțau, și se prăvăleau din când în când asupra gloatelor înspăimîntate, răpind la ceruri cîte-un muritor. Nimeni nu le putea pătrunde căile și-nțelege gândurile. Doi oameni dormeau într-un pat: unul era luat și altul lăsat; două femei săpau la cîmp: una era luată și alta lăsată. Unde era cadavrul
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
de coșuri pe bărbie, tocmai își dădea jos din jurul șoldurilor labele negre și păroase de cârpă umplută cu câlți. Înghițitoarea de șerpi era în capot și căuta în cap, de păduchi, cimpanzeul, ținîndu-l în poală ca pe-un copil. Năvăli înspăimîntată, cu o bucată de ziar vechi în mână, și baba-n lameuri, care lăsă deschisă, de uimire, ușa barăcii. "Aha! Uite dovada! Voi singuri v-ați trădat!" Stănilă smulse ziarul cu care femeia se-ntorsese de la privată, îl despături și
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
atins cu degetul meu unghiile lui înnegrite de cizmar? Dacă m-aș fi transferat în trupul lui de martir? Aș fi rămas să zac acolo, pentru totdeauna, un cifotic paralizat, murdar de excremente, pe jumătate putred, privind tavanul cu ochi înspăimîntați, pe când el, în trupul meu de adolescent, ar fi alergat către lumea tomnatică, aurie în soare, de dincolo de ferestre. Am zâmbit, căci, în definitiv, nu mi-ar fi displăcut schimbu-ăsta de piei și de cărnuri. Eram atât de chinuit, de
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
își începu, ca-n vis, calvarul, purtat înainte, parcă, de privirile muscalilor, ce se adunau asupra lui ca să se-mprăștie iar ca picioarele unui miriapod. Era dat din privire-n privire, ochi de tineri și de bătrâni, la fel de lărgiți, la fel de înspăimîntați, cu aceleași cruci strâmbe între sprâncene. Dacă lumina ar fi străbătut prin ferestrele zidite, căpitanul, în înaintarea lui monotonă și nesfârșită, ar fi văzut de multe ori zorii, amiaza și amurgul, apoi cornul erodat, dar tot mai plin în fiecare
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
curat, al muierilor. Pe când scopirii de la masa cea lungă cu pâine și vin, acum curbă ca văzută printr-un ochi de pește, se subțiau spre tavan ca ațele, devenind strunele unei nemaivăzute țitere, Vasile, fostul Vasili, băiatul fără umbră, țărănușul înspăimîntat și fermecat de aripile Mariei, soldatul și-apoi căprarul neobosit la izirciț și-n cele din urmă căpitanul de pompieri încă fercheș, deși trecut de patruzeci de ani, continua să se răsucească în cochilia tot mai strâmtă și mai strimtă
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
sul și, a doua zi în zori, porneam cu el spre fabrică, printr-un aer roșu și-nghețat, ajungeam în curtea fabricii, mama intra cu covorul pe umăr în cea mai stranie casă de cărămidă, iar eu așteptam în curte, băiețel înspăimîntat și încă netrezit bine, printre mari damigene cu acid sulfuric, nu mai înalt decât ele. Străin, străin în peisajul acela de ținut îndepărtat, peste nouă mări și nouă țări. Mama se reîntorcea cu un alt carton la subbraț, cu alt
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
trântit alături de câinele cu limba de-un cot la umbra unei damigene cu acizi. Priveam vârfurile ciudate ale plopilor, coșurile de fabrică din zare... Mă simțeam străin în lumea aceea vastă și-ncremenită. Cum mama nu mai ieșea, m-am hotărât, înspăimîntat, să merg s-o caut. Am urcat treptele către ușa de unde ar fi trebuit să apară, am intrat deodată într-un loc umbrit și-nghețat, în care nu mai deslușeam formele, dar unde deja simțeam feromonii celei pe care-o iubeam
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
memoria lui dincolo de momentul în care, simțindu-se deodată transfigurat, cu facies de rege și de Dumnezeu, deschisese ușa garsonierei lui de la opt și privise cu altfel de aparat vizual și absorbise în altfel de creier imaginea a trei copilași înspăimîntați, aproape străvezii în lumina ferestrei de la terasă, care-o luaseră la fugă, țipând, pe scări în jos. Afla abia acum că avusese și copilărie, acum se desfăcea într-o zonă a scoarței lui cerebrale o-ncrengătură de neuroni ce secretau, asemenea
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
prin aer ca niște dirijabile enorme, apropiindu-l de fețele lor late, zbârcite, nerase, cu dinți de fier, cu broboade cu flori, rotindu-l și azvîrlindu-l de la unul la altul, pe când Mircișor râdea și plângea în același timp, fericit și înspăimîntat, năucit ca Abu-Hassan de puterea totală a neputinței lui. Victonța, hoața, angajată o vreme la o grădiniță, îi aducea rahat și biscuiți, dosite de ea pe sub fuste. Rahatul era moale, sticlos, verde și roz, pudrat cu zahăr. Nu era nimic
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
ca să sfârșească în alte și alte deformări. Văzu, pe bolta ridicată la o distanță nemăsurată deasupra ei, o femeie goală, cu un fluture mare aproape cât ea în brațe. Fluturele se lungi într-o parte pentru a deveni o față înspăimîntată, urlând neomenesc în infern. Fața se strânse și se-nghesui, rămase în urmă și nu mai era acum decât una dintre miliardele de fețe care avuseseră vreodată ființă, fețe de muște și de păianjeni, de lipitori și de sarcopți ai
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
de povara lui. Rece, hotărât, îi aranjă sumar pantalonii, amânând momentul când va trebui să găsească o scuză convingătoare pentru moartea sa. Când se întoarse spre Frediana, văzu că își revenise oarecum și se trăgea înapoi pe coate, fixându-l înspăimântată și uimită; tunica i se zdrențuise și era murdară de pământ, iar pe pântece, de mici pete de sânge. Retrăgându-se astfel, se apropia de fratele ei, care, imobilizat lângă stâncă, îl fixa pe Balamber cu ochii ieșiți din orbite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mi-am scăpat viața, dar am pierdut tot ce aveam cu mine. — Și pumnalul ăsta? E o armă de fabricație cu totul deosebită, cu măciulie de argint. — O armă burgundă, confirmă Wolfhram, răsucindu-și mustățile. Marcomanul îl fixă un moment înspăimântat, apoi își reveni și i se adresă romanului: — L-am luat de la unul din răufăcătorii aceia, Eminentissime. Ne-am luptat cu furie: el voia să mă ucidă și atunci eu... Ridicând mâna, Sebastianus îl întrerupse: — Bine, bine, spuse, dându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
văzut cu ochii lui ambuscada. O clipă mai târziu, Audbert fu împins în mijlocul masei de războinici. Iar Gundovek îl întrebă aspru: — Deci? Ce-ai de zis? Ce-ai văzut? Strângând din umeri și rotindu-și ochii de jur împrejur, vizibil înspăimântat, marcomanul bâlbâi: — Eu... eu l-am văzut! — Ei bine, ce ai văzut? Audbert înghiți în sec și privi în jur pierdut. Deschise gura, dar vocea îi ieși sugrumată și nu fu în stare să articuleze vreo vorbă. Privirile a sute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
penitență și rugăciune, să i se îndepărteze amarul potir al războiului și al distrugerii. Sebastianus participă, împreună cu Alpinianus și familia sa, la ritul euharistic celebrat, în biserica galoromanilor, de episcopul lor, Antelmus. Intensitatea rugăciunii pe care o simțea la mulțimea înspăimântată, reunită în jurul acelui om ca o turmă în jurul păstorului său, îl impresionă profund. Prelatul nu se limită la a-i avertiza pe credincioși asupra judecății divine ce îi aștepta din cauza păcatelor lor, ci îi îndemnă să pună mâna pe arme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce se pierduseră în confuzia generală. Gomerius, mai ales, era neobosit, iar vocea sa groasă și cavernoasă, cu un ton întotdeauna liniștitor, aducea un pic de optimism în sufletele multora, care ziua întreagă - iar alții chiar mai multe zile - rătăciseră înspăimântați, pradă nenumăratelor temeri și mânați înainte de o frică oarbă. în mijlocul curții, abatele îi spuse lui Wisichart: — Sunteți siguri că sunteți urmăriți? Crezi că ne aflăm în mare pericol? Burgundul își turnă pe față toată apa dintr-un burduf din piele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe care Gomerius îl apăsa cu toată greutatea corpului pentru a-l împiedica să-și facă singur rău în timp ce se zvârcolea, îi făcu semnul crucii pe frunte, apoi începu să-i mângâie fața și să-i vorbească blând, sub privirile înspăimântate ale hunilor dimprejur. Nu dură mult. Foarte curând, respirația lui Inisius deveni mai puțin gâfâită, încetă să mai scurme pământul cu picioarele, iar ochii săi își recăpătară, în sfârșit, vederea. Puțin după aceea, stors de vlagă, călugărul adormi în brațele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Dumnezeul meu știe să răsplătească îndurarea, dar îi pedepsește pe aroganți. — îndrăznești să mă ameninți? întrebă Balamber și-și duse mâna la mânerul săbiei, mai degrabă ca să-și salveze prestigiul în fața alor săi; făcu totuși, tulburat, un pas îndărăt. Gomerius, înspăimântat, îl lăsă jos pe Inisius și se ridică în picioare, venind instinctiv lângă abate. Acesta din urmă, însă, își redobândi calmul. Plecând capul, făcu un gest de resemnare cu mâna. Nu. Cum aș putea să te ameninț? Tu poți să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îl ajută să o captureze pe „Prințesa morții“. Unul dintre ei rotea în aer un laț pentru cai. Li se repezi împotrivă cu mânie. — Plecați! le strigă, însoțindu-și ordinul cu gesturi energice ale brațelor. Duceți-vă de aici! Stupefiați, înspăimântați, cei doi traseră de hățuri și, întorcându-și caii, se duseră îndărăt. Frediana, între timp, nu se mișcase din loc. Aștepta acolo, în mijlocul câmpiei, gata de luptă, cu sabia în mână. Balamber observă că nu mai avea scutul pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de teren, aproape de ceea ce mai rămăsese din colibă: câteva scânduri căzute la pământ, mistuite aproape în întregime de flăcări. Acolo îl așteptau tovarășii săi, cărora li se alăturase acum și Divicone, care, la drept vorbind, părea mai mult descurajat decât înspăimântat. Privind prizonierul, un bărbat pe la patruzeci de ani, slab ca și el, dar cu o barbă lungă, izbucni: — Eucherius, de ce ați făcut asta? Voiai deci să mă omori? Celălalt nu-i răspunse. îi țintuia, în schimb, cu o privire îngrijorată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și chiar câte un burg cu aspect trist și sărăcăcios, pe care, de altfel, Divicone, le ocolea cu grijă. întâlniră puțini drumeți, iar aceștia, în general, la vederea săbiilor pe care ei le purtau la șold, măreau pasul și răspundeau înspăimântați, cu jumătate de voce, la salutul amabil al bagaudului. După-amiază, ajunși la o răscruce, unde se înălța, lăsată în paragină și îmbrăcată în lăstari de mirt, vechea nișă votivă a unui cult păgân, zăriră doi oameni în vizibilă așteptare; aceștia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
în grabă, urmându-l pe servitor, își aminti de Flavia. Unde dispăruse? De la balustradă, îl întrebă pe Clemantius, care se întorsese dedesubt și vorbea cu însuflețire cu purtătorii de lectică ai Matidiei, dar nu primi decât un răspuns negativ, stânjenit. înspăimântată, privi în jur, trecându-și nervos o mână prin cârlionții negri. Alți oameni i se adresau, cu glasul frânt de teamă, punându-i întrebări presante, la care, în acel moment, încetă să mai răspundă. Coborî treptele în fugă și ieși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ce venea dinspre poartă părea să facă să vibreze în minte și până în măruntaiele fiecăruia cu aceleași ecouri de groază. Un colț al încăperii rămăsese gol. Acolo, soldatul îl ținea țintuit la zid pe prizonierul său, ce părea pierdut și înspăimântat. Nimeni, însă, nu-l amenința. Sub presiunea loviturilor din poartă, prezența sa părea acum să trezească numai oroare fugarilor, care făcuseră gol în jurul lui și căutau la el pe sub sprâncene, evitând să-i întâlnească privirea piezișă, chiar amenințătoare, acum că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-o ironic, auzise râsul său batjocoritor, însă acum atitudinea sa părea a fi cu totul alta: își apăsa coasta - acolo unde îl rănise daga lui Cilonus - cu o mână dungată de sânge și privea în jur neliniștit, cu o expresie înspăimântată, evitând să fixeze îndelung pe cei care îl înconjurau. Hippolita preferă să-l privească pe soldat, ale cărui trăsături le putea vedea acum cu claritate, la lumina torțelor: i se confirmă prima impresie pe care o avusese în grădină, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mulțime de burgunzi. în orice caz, cel de aici înțelege limba lor. Apucându-l de păr, îi vorbi deodată barbarului în burgundă: — Nu-i așa că mă înțelegi, tâlhar mic ce ești? Tânărul, însă, se mulțumi să-i arunce o privire înspăimântată și nu răspunse. Scuturându-l Mabertus îl întrebă cum îl cheamă, iar el, cu dinții strânși, îi răspunse că îl chema Erhardt. — Ești burgund, așa-i? Primind un răspuns afirmativ, soldatul insistă: — Erhardt, fiul cui? în ciuda ghionturilor brutale pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de distribuirea armelor, o chemă urgent, date fiind împrejurările dramatice. — Acoperișul de la aripa servilor a căzut, domina! — Nu se poate! Hippolita se repezi să-și facă loc și o apucă pe scara ce ducea sus. în timp ce urca, întâlni doi servi înspăimântați ce coborau furioși, ducând în brațe multe securi și alte arme tăietoare de diferite mărimi, dar toate la fel de ruginite. într-unul dintre ei îl recunoscu pe tânărul ce fusese lângă ea în grădină. Băiatul se opri brusc și o privi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]