729 matches
-
controlul, în vreme ce fața lui Enro lua o expresie de satisfacție sardonică. Dictatorul se ridică și ieși de acolo punând piciorul pe dalele de oglinzi. Cu un surâs lejer, Enro, remarcabil prin musculatura sa, așteptă ca femeile să-i învelească trupul șiroind de apă cu un imens halat. După ce i-l luară, ele îl șterseră cu prosoape, cu mișcări viguroase. În final un halat de cameră, de culoarea părului său de foc îi fu prezentat. Îl îmbrăcă și" vorbi din nou, zâmbind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85126_a_85913]
-
dram de putere pentru a-l susține. Căzu cu fața pe podea; o băltoacă de sânge se întinse pe rogojină, ca o petunie roșie desfăcându-și petalele. Hideyoshi se repezi înainte și cuprinse capul lui Hanbei, astfel că sângele care șiroia acum îi înroși poala și pieptul. — Hanbei! Hanbei! Mă lași singur? Pleci numai tu? Ce-am să mă fac pe câmpul de luptă, fără tine, de-acum încolo? strigă el, vărsând șiroaie de lacrimi, fără să-i mai pese de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
vorbă, trupul lui Hanbei. În cameră era întuneric ca într-o peșteră, dar nu fu aprinsă nici o lampă. Așternutul alb de sub mort arăta ca zăpada din fundul unei râpi. — Kanbei, spuse Hideyoshi, în sfârșit, sunând de parcă durerea i-ar fi șiroit din tot trupul, e jalnic. Mă așteptasem să fie greu, dar... Kanegasaki nu putu spune multe ca răspuns. Părea să fie, și el, amețit. — Of, pur și simplu nu înțeleg. Acum șase luni, era bine. Și-acum, uite. După o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
intră, neanunțat, în camera lui Hideyoshi. Nu peste mult, cei doi conversau bucuroși. Glasurile lor aproape păreau să se ia la întrecere. Cred că va fi greu, spuse Hideyoshi. Tăcură un moment, ascultând sunetul trist al ploii de vară timpurie șiroind de pe streșinile colibei înjghebate în grabă. — E o problemă de timp, începu Kanbei. O a doua ofensivă cu toate forțele ar fi un risc prea mare. Pe de altă parte, ne-am putea resemna cu o campanie lungă, asediind castelul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
-ți faci și tu seppuku. Roagă-te pentru sufletul tatălui tău prin ceea ce vei înfăptui pe câmpul de luptă. Ne-am înțeles? încheie el, bătându-l cu blândețe pe spate. Tânărul plângea fără a se ascunde. Începu ploaia. Torente albe șiroiau în lacul mocirlos, din norii groși, care coborau încet. Era noaptea celei de-a douăzeci și doua zile din Luna a Cincea, seara de după sosirea trupelor clanului Mori la frontieră. În întuneric, doi oameni înotau ca niște pești ciudați prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
tu acela care refuză să vorbească? Nu numai soarta clanului Akechi depinde de ceea ce spui acum, ci tot viitorul națiunii. — Ce vrei să spui, Mitsuharu? Când mă gândesc că tu, tocmai tu, te gândești să comiți infamia asta. Cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, Mitsuharu se apropie de Mitsuhide și-și lipi ambele palme de podea, rugător. — Niciodată n-am înțeles firea omenească mai puțin decât în noaptea asta. Când amândoi eram tineri și studiam împreună în casa tatălui eu, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în timp ce cu stânga îl zgâlțâia pe Mitsuharu cu o forță înspăimântătoare. — Sau e da? De fiecare dată când Mitsuhide îl scutura pe Mitsuharu, capul acestuia se zguduia înainte ca și cum n-ar mai fi avut nici un os în grumaz. Fața îi șiroia de lacrimi. — În momentul ăsta, nu mai contează dacă e da sau e nu. Dar nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă-mi spuneai înainte de a-i informa pe ceilalți, stăpâne. — Atunci, accepți? Acționezi alături de mine? — Tu și cu mine, stăpâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în trei companii a câte trei steaguri fiecare. Atacând intrarea Străzii a Șaptea, năvăliră prin porțile orașului, una după alta, invadând capitala cât ai clipi. Armata clanului Akechi se repezi prin porțile străzilor a Cincea, a Patra și a Treia, șiroind în oraș. Ceața era încă deasă, dar o auroră roșie ca focul începuse să infiltreze cerul de peste munți și, ca de obicei, porțile de răchită erau deschise pentru ca trecătorii să circule încoace și-ncolo. Oamenii se înghesuiau prin porți, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
începură să deschidă ușile pictate dinspre curte. Chiar în acel moment, însă, auziră un zgomot neobișnuit, care provenea din direcția templului principal exterior, urmat de reverberația unor pași furioși alergând spre curtea interioară. Nobunaga se răsuci în loc, cu părul încă șiroind de apă, și spuse nervos: — Du-te să vezi ce e, Bomaru. După ce dădu ordinul, continuă să-și frece viguros fața cu un prosop. Unul dintre paji spuse: — S-or fi încăierat paznicii de la templul exterior sau așa ceva. Nobunaga nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
aștepta pe Nobutaka să-i întindă mâna, Hideyoshi veni, pe neașteptate, spre el și i-o strânse cu putere. — Stăpâne Nobutaka! Nu spuse decât atât. Nici unul dintre ei nu adăugă nimic, dar în ochi li se citeau multe. Lacrimile le șiroiau pe obraji. Prin acele lacrimi, Nobutaka putea să-și exprime toate sentimentele pentru tatăl său decedat, față de un vasal al clanului. Iar Hideyoshi înțelegea ce se întâmpla în inima tânărului. Într-un târziu, eliberă mâna pe care o ținuse atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
din care tocmai m-am trezit și în care n-am să mă mai întorc niciodată... Ah, nu, pentru Dumnezeu! Cineva să-mi spună că nu e adevărat! Făcând prostia de a mă uita la ceas, chiar așa, cu sângele șiroind în valuri pe podelele sanatoriului, am crezut că înlemnesc și acum îmi dau seama că acest criminal, timpul, e de două ori vinovat în fața mea în această seară fără precedent. Altminteri probabil nu mi-ar indica, sec, rău și absolut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
decorația, cu ac cu tot, și am vârât-o în buzunarul de la pantaloni, gândindu-mă că acolo, cu siguranță, mama n-are s-o găsească. Război Stăteam pe burtă, în lanul de grâu, împreună cu Puiu și era așa de cald că șiroia transpirația pe noi, mi se prelingea pe față, luând cu ea vopseaua neagră pe care o preparasem din dopuri de plută arse, care-mi picura acum, sărată și amară, în gură, nu o puteam scuipa afară și nici gura nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
fericit din iarnă. Bărbatul pe care-l iubea o părăsise și Ingrid purta acum, în adân cul de purpură al trupului ei, un pa chețel de foițe embrio nare pliate complicat. Mai mult nu putu să-i spună. Lacrimile îi șiroiau pe toată fața. „Vino!“, îi strigă isteric, descheindu-și bluza cu degete tremurătoare. „Ce-mi pasă de el? Cine e el ca să-mi pese?“ Victor se ridică și se-ndreptă către ușă, fără să mai vadă cum Ingrid se prăbușește
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
cei lalți, să-i aștept răsăritul. O precedau co roana și unda de șoc a unei explozii termonucleare. Ne ridicam pe jumătate de pe nisip și, bărbați goi și femei goale, o priveam orbiți, prin ochelari fu murii, ca pe eclipse. Șiroia frumusețe. Mergea pe vârfuri încălțată-n pantofi de cuarț sclipitor, cu to curi ce se curbau pe alee sub greutatea ei nemai 178 De ce iubim femeile văzută. Cobora pe nisipul micului golf măr ginit de stabilopozi și-și întindea cearșaful
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
care mergea. Deodată călcă pe ceva tare, se împidică și căzu pe burtă. Simți o durere ca un cuțit înfipt înăuntru și nu putu nici să se ridice. Îi venea să urle de durere, dar se abținu cât putu. Lacrimile șiroiau ca o ploaie, nici ea nu știa de unde se adăpau. Se târî cum putu spre o bancă de pe marginea aleii. Durerile nu încetau și simți ceva cald care se prelingea pe picioare. Nu vedea bine și nici lumină nu era
Răscrucea destinului by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91692_a_92369]
-
spălat. Se întinde în pat, somnul îl ocolește< grijile nu îi dau pace, i se schimbă iar dispoziția. Este un mare nimeni! Casă n-are, bani la fel, perspective într-un viitor foarte îndepărtat și incert. Adoarme plângând, cu lacrimile șiroind pe pernă. Dimineața la șapte se trezește. Începe să se agite prin curte. Mama îl simte și apare imediat. - Pe Ilona soră-ta, nici n-ai văzut-o, este acum la serviciu! îi spune mama cu un regret neștiut, arătându
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
să-ți comunic ce ți-a transmis; te iubește dar să n-o cauți, fiindcă îi faci rău de fapt se va muta în altă localitate. Se ridică pe vârfuri și își lipi gura de a lui; simte lacrimile care șiroiesc pe obrazul băiatului: - Asta este de la ea! Îl sărută din nou rapid, cuprinsă de jale: - Și asta este de la mine! Fugi spre casă, uimită de gestul și îndrăzneala ei, bazate pe impulsuri nestăvilite. Când îl vedea, era printre fetele de
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
nu-i vorba de case de vis pe care le vinzi doar o dată la jumătate de secol. Nu-i vorbe de cuibușoare tihnite. Dă-o naibii de subtilitate. Pete reci, aburi ciudați, animale de companie agitate... Ei îi trebuiau pereți șiroind de sânge. Îi trebuiau mâini nevăzute, reci ca gheața, care-i smulg pe copii din pat în toiul nopții. Îi trebuiau ochi care ard ca jăraticul în întuneric, în josul scărilor de la subsol. Și, pe deasupra, un ambalaj cât de cât atractiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
Stridie se aruncă în genunchi și înhață hârtia arsă de pe trotuar. Și încet, încet ca limba unui ceas, Helen se ridică în picioare. Fața-i este roșie. Nu roșul acela al rubinului de Birmania. Mai degrabă roșul sângelui care-i șiroiește din genunchi. Stridie în genunchi. Helen în picioare, deasupra lui. Mona cu amândouă mâinile apăsate pe urechi, cu ochii strâns închiși. Stridie răscolește prin cenușă. Helen sângerează. Eu, unul, continui să privesc din cabina de telefon, și un stol de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
ar putea fi pe urmele ei. Mulțumesc! Trebuie să plec, ne vedem mai târziu. Am ieșit din magazin și am mers unde am văzut cu ochii. Am ajuns pe o stradă îngustă, întunecată și pustie. Am căzut în genunchi. Lacrimile șiroiau din ochii mei căprui. Simțeam că am murit, că cineva a înfipt un cuțit ascuțit, foarte ascuțit în piept. Mă doare sufletul! Cum am putut să fac așa ceva, cum am putut să-l omor pe Andrei, cum am putut să
ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv () [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
-
anume? Marie nu avea nici timp, nici chef să se țină de ghicitori. Își strecură mîna În laba grea a lui Pierric. - Arată-mi. Primele raze ale soarelui de iunie mîngîiau menhirii Înălțați spre răsărit. Pe masa cenușie a unuia, șiroiau două pîrÎiașe purpurii. SÎnge! Ținîndu-și respirația, Marie ridică ochii și văzu de unde porneau. Pe frontonul menhirului, sîngele părea să izvorască din chiar inima unui semn adînc săpat În granit. Din miezul stîncii sîngele va picura... Un semn În forma literei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
și ochi urlînd: - Poliția! Stai! Rămasă fără grai, Îl descoperi atunci pe cel care o amenința. - Comandant Fersen, Brigada criminală din Paris! Descotorosit În ciocnire de acel poncho din plastic sub care se adăpostea, bărbatul purta un costum elegant, dar șiroind de ploaie și pătat de noroi. Se strîmba de durere, masîndu-și stomacul. - Ce te-a apucat să mă agresezi astfel? Eși nebună sau ce naiba? Marie, revenindu-și În simțiri, se ridică și scoase la rîndul ei legitimația de polițistă. - Căpitan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
Căpitan Kermeur, SRPJ din Brest! Eu am fost cea agresată! - De cine? - De... Vino, trebuie să dăm de urma lor! - A cui? Drept răspuns, Îl trase În interiorul abației. Plimbîndu-și lanterna prin toate ungherele clădirii, Lucas Fersen se ținea după ea, șiroind de apă, intrigat de acea splendidă creatură - ploaia Îi lipea de corp rochia ușoară de vară - care Îi povestea cu aplomb o incredibilă poveste cu niște agresori fantomatici. Își mărturisi În sinea lui că, dacă ar fi fost urîtă, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
Încearcă să convingi consiliul municipal să fie de partea mea! - N-ai decît s-o faci singură! E adunare mîine... Marie era gata să replice cînd se deschise ușa dinspre hol, lăsînd să apară În prag silueta lui Lucas Fersen. Șiroia de apă și părea extenuat, nemaidîndu-și nici măcar osteneala să adopte o atitudine cît de cît demnă. TÎnăra femeie nu se putu Împiedica să nu zîmbească, cercetîndu-i ostentativ din priviri veșmintele ude, pantofii plini de noroi, valiza mînjită de clisă. Evitîndu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
de Înțepături pe degete, nici Mésadrol În sînge, nici plic. Pentru polițist, concluzia era de la sine Înțeleasă: Nicolas și Chantal fuseseră uciși pentru că se aflau la locul nepotrivit În momentul nepotrivit. Tocmai Închidea cînd Marie veni În fugă spre el, șiroind de ploaie. - Va trebui să așteptăm să se Îndrepte vremea ca să ne putem reîntoarce pe insulă, și avînd În vedere că e un cer ca de plumb, o să fim norocoși dacă o să putem lua bacul mîine. Remarcă aerul lui preocupat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]